Cu riscul de a le apărea naivă şi sfertodoctă celor cu o cultură filozofică şi sociologică solidă (nimic de ascuns, aşa şi sunt în materie de filozofie), trebuie să mă declar absolut extaziată de “Criza spiritului american” (Closing of the American Mind) a lui Allan Bloom. Credeam aseară că mă apuc de o chestie aridă, care mă va face să adorm după trei pagini. Am ajuns la pagina 120 când m-am uitat la ceas şi am constatat că este ora 1:00, deci absolut imperativ să dorm… Citiţi această carte!
Seducătorul Rushdie
24/11/2009 la 9:30 am (Roman)
The Enchantress of Florence – Salman Rushdie
Random House, 2008
Cred că în această carte Rushdie îşi dă, în sfârşit, din punctul meu de vedere, măsura uriaşului său talent – deşi nici transpiraţia pentru documentare nu trebuie să fi fost de neglijat. Amestec de istorie şi legendă, realism magic şi fabulă, condimentat cu o irezistibilă ironie, romanul este o mare realizare literară. E rotund, e complet, fără niciun cuvânt în plus. Iar pe mine m-au disperat realmente divagaţiile nesfârşite ale lui Rushdie din Midnight Children şi, mai ales, The Earth Beneath Her Feet. În continuare mă irită puţin atitudinea lui de omnipotenţă, îl simţi cum stă dincolo de paginile pe care ţi le-a aşternut în faţă să te farmece şi rânjeşte satisfăcut, făcându-ţi cu ochiul: te-am prins, este? 
Însă aici merită să te laşi sedus…
…de Seducătoarea din Florenţa, o femeie extraordinar de frumoasă cu puteri magice de atracţie a cărei poveste ne poartă prin Renaştere din India marelui împărat Akbar în Florenţa magnifică şi păcătoasă, ne mai opreşte prin Imperiul Otoman şi ne aruncă puţintel prin sălbatica Lume Nouă. Qara Coz (Black Eyes) este, desigur, îmbinarea aceea fabuloasă între puritate şi diavolesc, pasiune sălbatică şi inconstanţă, sensibilitate şi putere ce întruchipează perfecţiunea la care visează bărbaţii din toate timpurile. Dar reprezintă şi ceva dincolo de asta, iar aici e lovitura de graţie a lui Rushdie; în acele vremuri în care asta era o utopie, Qara Coz este o femeie ce-şi determină propriul destin, urmează calea pe care i-o dictează liberul arbitru, e complet liberă.
Rushdie ne aduce în faţa ochilor istorie şi personaje reale ca Niccolo Macchiavelli, Amerigo Vespucci, Şahul Persiei, descrierea minuţioasă şi realistă a Florenţei la 1500 cu moravurile, costumele şi pasiunile ei şi, pe de altă parte, a capitalei Mughal, Sikri, o lume atât de diferită, cu zeii şi întrebările ei, strălucire şi hedonism într-o civilizaţie de basm oriental. Îmbină perfect curgerea istoriei cu povestea fabuloasă creată de el şi când spun perfect nu exagerez niciun milimetru: nu ştii când trece pe tărâmul magiei, alunecarea e atât de firească, încât te trezeşti prins în mreje, însă zâmbeşti şi te laşi purtat mai departe de plăcerea Literaturii. Dar nu e numai atât – prin descrierea acestui trecut îmbogăţit cu legendă, vis şi magie, acest romancier formidabil nu urmăreşte exclusiv plăcerea literară gratuită, miza sa nu este doar un joc frumos de cuvinte, ci construieşte concomitent o oglindă a iluziilor, frământărilor şi întrebărilor esenţiale ale omului de-a lungul timpului. Împăratul Akbar este cheia acestei faţete a cărţii, cu oscilaţiile sale între credinţă şi scepticism, înţelepciune şi pasiune, realitate şi imaginaţie. Sunt câteva pagini de o frumuseţe răscolitoare în care asistăm la îndrăgostirea împăratului de o femeie creată de imaginaţia sa şi felul în care ea capătă contur şi fiinţă, reuşind să tracă pragul realităţii doar prin intensitatea cu care el o visează.
Impresionantă forţa lui Rushdie de a te face să vizualizezi personaje în cele mai mici detalii, să participi la dramele şi pasiunile lor, iar în acelaşi timp să ai la îndemână distanţa necesară să le evaluezi şi să le judeci – prin ironia extrem de bine dozată a scriitorului şi capacitatea de a înscrie firesc în atmosfera de basm expresii sau atitudini de secol XXI – îţi aminteşte că ne jucăm, dar tu te bucuri şi de joc şi de ştiinţa că e un joc şi de adevărurile abil încrustate în spiritul jocului.
E un ospăţ literar de proporţii la care nu ai voie să ratezi niciun fel, însă din fericire bucătarul este atât de priceput, încât eşti absorbit cu totul de senzaţiile pe care ţi le oferă.
P.S.: Nu am pus întâmplător însemnarea astăzi pe blog, ci pentru că la ora 19:00, la Teatrul Odeon, Salman Rushdie va face lectură din roman, urmată de o sesiune de autografe. Evenimentul este organizat de Polirom, care a publicat traducerea. Sfatul meu este, totuşi, să fie citită în original.
Hai-hui
20/11/2009 la 8:22 am (Diverse)
Cred că de-acum toată lumea ştie că sătămâna viitoare e Gaudeamus. Şi toată lumea bună din SF&F ştie că luni la 18:00 e Prospect’art. Nu ştiu dacă ajung 
Corporaţia e crudă…
Din nefericire am şi un eveniment sâmbătă, pe 28, când planificasem să mă plimb toată ziulica prin târg, să asist la lansări şi să-mi cheltui şi ultimul bănuţ pe cărţi. Of, sper să fie seara, să apuc şi eu măcar câteva dintre lansările la care aş vrea să fiu – în special cea de la SRSFF.
Astăzi fug puţin până la Viena, mă întorc duminică după amiază cu Enchantress of Florence finalizată. Mi-e lene să scriu despre volumul 3 din Cronică – l-am teminat, mi-a plăcut deşi, inevitabil, ceva mai puţin decât celelalte. Mai citesc în paralel cu Seducătoarea şi Măsurarea lumii a lui Kehlmann – poate scriu şi despre ea pe luni. N-am avut deloc răbdare zilele astea, e ceva în aer…
Vroiam să vă semnalez un articol, de fapt un gest frumos pentru terorista de la bughi mambo rag.
Abia aştept să hoinăresc puţin prin oraşul meu de suflet… Wish me fun! Vă pup
La femme, le diable
15/11/2009 la 12:01 pm (Roman)
Cronică de familie – Petru Dumitriu (vol. 2)
Litera, 2009 (cu Jurnalul Național)
Domnule, Petru Dumitriu îmi confirmă cu această a doua parte că e un mare scriitor, un om foarte inteligent și un povestitor de forță. Am lăsat să mi se mai sedimenteze impresiile înainte de a posta despre volum (între timp am mai citit și jumătate din Enchantress of Florence și o treime din volumul 3), însă tot entuziastă sunt. Este imposibil ca cineva care se bucură de literatură să nu se lase furat de măiestria lui Dumitriu. Bine, firesc la o operă de atât de mari proporții, are și părți mai puțin reușite, însă cel puțin două povești din acest volum sunt excepționale, personajele care le poartă pe umeri fiind de neuitat: Ghighi Duca și Elvira Vorvoreanu.
Volumul acoperă perioada 1916-1945, adică cea mai interesantă (zic eu) din istoria României. Deși în continuare e clar că scriitorul urmează manualul comunist de istorie, reușești să treci peste clișeele gândirii respective datorită strălucirii personajelor și ingeniozității scenariilor prin care trec viețile lor. Desigur că în continuare boierii (unii deveniți bourgeois puri) sunt detestabili, însă, vorba unui comentator la însemnarea despre prima parte, Dumitriu s-a cam îndrăgostit de lumea lor. Și în vreme ce unele personaje reale sunt prezentate extrem de unilateral și brutal (vezi Carol al II-lea sau Ferdinand) se vede că altele l-au fascinat și a încercat să le trateze cu sinceritate, cu bună credință - de exemplu Nae Ionescu în prezentarea inițială.
Nu vreau să dau spoilere, însă vreau să remarc un portret grozav, cel al Elvirei Vorvoreanu. O femeie malefică, însă de o forţă şi o vitalitate neîntâlnite de mine în literatura română. Alături de toate celelalte calităţi ale cărţii, e păcat să nu citeşti Cronica şi pentru a o întâlni pe această divă interbelică pe lângă care toate celelalte personaje feminine ale literaturii postbelice nu că pălesc, ci nici nu există. Şi dacă n-ar fi remarcabila doamnă T (desigur, în cu totul alt registru) mi-e teamă că Dumitriu n-ar avea rival deloc în acest context. Diavolul prezent în orice femeie e, în cazul Elvirei, un ditamai dragonul ce pârjoleşte cu nesaţ tot ce-i stă în cale…
Sper să nu mă dezamăgească al treilea volum, deşi e plasat după 45 şi am trecut deja printr-un capitol amplu despre ţăranii unui sat al Vorvorenilor care nu promite mare lucru. Repet, la portretele lumii bune Dumitriu este imbatabil, însă când ajunge la oamenii simpli, la “ceilalţi”, nu se apropie de expresivitatea unui Marin Preda sau Rebreanu.
Nehotărâre… negativă
13/11/2009 la 4:15 pm (Roman)
Zgomot alb – Don DeLillo
Leda, 2007. Trad. Horia-Florian Popescu
Mi-am cumpărat cartea de dragul lui white noise, bineînţeles 
Ea tot dragă mi-e, dar de carte nu prea ştiu ce să zic, sunt cam nehotărâtă… Tot timpul lecturii am avut senzaţia unei traduceri extrem de proaste, însă nu cred că e vina traducătorului. Mai degrabă cred c-am făcut o mare greşeală cumpărându-mi cartea în româneşte, fiindcă e intraductibilă. Pur şi simplu are fraze întregi care sună ca dracu, nu spun nimic, sunt ciudate şi goale. Când am încercat să le traduc înapoi în englezeşte parcă-parcă mai veneau de-acasă, însă tot nu sunt convinsă că mi-ar fi plăcut cartea foarte tare, de unde şi nehotărârea.
Este prima carte a lui DeLillo pe care o citesc, deci umbra erorii şi a îndoielii trebuie să mă urmărească o vreme, însă cred că ştiu deja de ce este considerat un scriitor atât de mare: e intelectual rasat, deci ciudat pentru un american . Toată lumea cade pe spate când îi citeşte întorsăturile de condei şi zice: maaaamă, nu pricep nici jumate din ce vrea să spună, dar ce profund e scriitoru ăsta! Are exact tipul acela de elitism care mă irită fundamental: atacă marile teme ale degradării societăţii actuale (consumism, mass-media, poluare, destrămarea familiei) inventând dialoguri total necredibile între personaje, utilizând filozofeală la o cafea sau adevăruri “profunde”, fundamentale, rostite de copii de 13 ani. Mi se pare nefiresc, gest de artist ce se vrea neînţeles.
Povestea nu-i iese (ei, nici nu intenţionează, faptele sunt doar un pretext pentru meditaţie…), personajele sunt anoste până la lacrimi, deşi le-ar vrea proaspete şi agile, amestecând cu graţie adevăruri cu prostii odioase sau clişee. La sfârşitul cărţii aveam un gust amar: da, e nasoală frica de moarte, dar de ce ţi-au trebuit 300 de pagini întortochiate, pline de pretenţii de psihologie fină ce reuşesc să fie numai plicticoase ca să spui asta? Cum ai putut crea nişte vehicule atât de improbabile şi de nereuşite pentru a-ţi transmite mesajul?
Ce mă opreşte să dau un verdict defavorabil definitiv este, cum spuneam mai sus, faptul de a n-o fi citit în original. Sunt pur şi simplu convinsă că e altă carte, nu ştiu de ce!
Romanul prezintă un peisaj familial şi social total nefiresc, nefiresc prin reacţii şi vă rog să mă credeţi că nu e de vină faptul că n-aş avea eu suficiente informaţii despre mediul american actual. Nu, pur şi simplu se bazează în totalitate pe nişte reacţii verbale sau gânduri care n-au pic de acoperire în lumea reală. E ca şi cum persoanjele nu sunt oameni, ci nişte caricaturi seci cărora le dictează un deştept nişte profunzimi şi pe care-i mişcă acelaşi deştept din sfori. Da, mesajul e valabil, da, lumea e tristă şi ameninţătoare, psihologia noastră fragilă şi failibilă, umanitatea e slabă, e neputincioasă în faţa ameninţării morţii mai ales, dar şi a ameninţării societăţii false şi non-valorizante în care trăim. Însă modalitatea de transmitere a acestui mesaj mi s-a părut total nesatisfăcătoare, nefirească, dispreţuitoare. Impresia mea este că DeLillo nu face literatură pentru cititor, ci aşa, de dragul faptului că deţine nişte adevăruri pe care binevoieşte să ni le dea şi nouă. Exact ăsta e cuvântul, binevoieşte, nu simte nevoia, nu-şi doreşte, c-atunci s-ar fi stresat mai tare să ne atragă…
Sper să-l redescopăr pe acest scriitor altfel, în primul rând (ştiu că mă repet) în limba maternă. Trecând prin experienţa acestei cărţi… mai că nu l-aş recomanda nimănui.
Maternitate cu orice preţ?
06/11/2009 la 4:50 pm (Blues)
Subiect greu, recunosc. Dar cum cititorii mei sunt mai deştepţi decât alţii aştept cu interes opinii.
Întrebarea este dacă dorinţa de a avea un copil justifică orice mijloace pentru atingerea acestui scop. Cum bărbaţii se regăsesc rareori în aceste cazuri (pe de o parte ei găsesc în general al naibii de repede pe cineva care să le ofere un copil atunci când vor şi pe de altă parte nu pot decide de unii singuri aproape niciodată în materie; ba uneori dreptul lor de a decide este eludat din start de femei), mă refer la femei.
1. E ok să faci un copil pe care partenerul tău nu-l doreşte?
2. E în regulă să faci un copil cu un bărbat pe care nu-l iubeşti?
3. Dar să faci un copil cu un bărbat care nu te iubeşte (eventual ca să-l “responsabilizezi” şi “stabilizezi”)?
Nu mă interesează răspunsuri “morale” sau “creştine”, aş vrea să ne gândim la consecinţe – în ce măsură vieţile celor trei părţi implicate vor fi mai bune, mai împlinite şi mai fericite în cele trei cazuri.
Încrâncenare şi fiere
04/11/2009 la 4:38 pm (Roman)
Cronică de familie – Petru Dumitriu (vol. 1)
Editura “Litera International”, colectia Biblioteca pentru toti (cu Jurnalul National)
Îmi doream de mult să citesc romanul lui Petru Dumitriu, am rămas fascinată în copilărie de un volum din Cronică ce se rătăcise singur prin biblioteca alor mei, iar la un moment dat a dispărut în mod inexplicabil. Mi-a lăsat în memorie un parfum de vremuri apuse şi personaje întunecate, o atmosferă pe care ţineam mult s-o regăsesc.
Acest prim volum, citit extrem de rapid, deşi era la concurenţă cu DeLillo, mi s-a părut de mare, mare forţă. Ştiam ceva vag de realism socialist prin Cronică, lucru pe care l-am văzut confirmat de Ion Vartic în prezentarea de pe coperta IV, aşa că am hotărât să sparg însemnarea, să împart impresiile. Aici nu sunt decât simpatii vagi cu paşoptiştii şi ţăranii răsculaţi la 1907, e pasabil, şi oricum încă n-am al doilea volum.
Petru Dumitriu îşi construieşte romanul în stil clasic, cu un narator omniscient care prezintă, rând pe rând, avansând în timp, poveştile diferiţilor membri ai familiei Cozianu, boieri pământeni. Începe pe la 1860 cu Alexandru şi Sofia Cozianu alături de fiica lor, Davida, adolescentă frumoasă şi romantică îndrăgostită de cunoscutul Şerban Vogoride, lider al conservatorilor şi oponent al cabinetului Kogălniceanu. Primul volum se incheie pe la 1907 cu povestea uneia dintre fiicele Davidei, după ce trecem prin vietile fratilor ei mai mari si a sotului.
Fiecare personaj pare un pretext pentru a face fresca social-politică a epocii – moravuri, lupte de culise, poveşti de alcov, intrigi politice. Avem contextul reformelor lui Kogălniceanu şi Cuza, portretele lui Carol şi Ferdinand, războiul de independenţă şi, mai pe larg, răscoala din 1907. Se vede clar că Dumitriu lucra cu informaţiile din manualul de istorie scris de comunişti – nu ştiu în ce măsură s-a documentat, pare că da după amănuntele legate de decor: costumaţie, obiceiuri, mobile, arhitectură. Conservatorii şi marii boieri sunt toţi nişte figuri detestabile, perverse, uneori chiar niste bestii fără pic de scrupule. Femeile sunt rele de muscă, proaste, ordinare, lacome, fără pic de orizont. Ţăranii sunt şi ei nişte fiare, în ciuda intenţiei autorului de a le justifica revolta; nu poţi simpatiza cu ei, sunt o gloată amorfă îndobitocită, Dumitriu nu le face nici vreun portret individual, nici unul de grup memorabil. E o lume oribilă, nici nu se poate numi doar balcanism, oamenii ăştia trăiesc într-o baie de lături. Singurele figuri mai luminoase (a se citi de calitate umană mai bună, că importanţă sau greutate nu au) din volum sunt un revoluţionar (cum altfel decât bolnav de tuberculoză) înfocat şi idealist si un tembel de amorez laş care fuge din ţară de oful iubitei măritate cu un mitocan.
În ciuda acestei încrâncenări evidente împotriva celor ce deţin averea şi puterea, romanul nu cade în clişee socialiste fumate, nu devine tezist şi plicticos. Este extrem de puternic, creează imagini de neuitat exact din oglindirea lumii aceleia imperfecte. Atunci când vorbeşte despre boierii depravaţi, cinici şi arivişti e foarte expresiv, găseşte combinaţii de gesturi şi întâmplări şocante, te afundă în atmosferă, construieşte logic şi detaliat. La imaginile de masă (vezi revoltele din Bucureşti înainte de reforme, răscoala) nu mi se pare la fel de bun – sau poate fac eu comparaţia cu Rebreanu şi Dumitriu pică testul. Încearcă să ţeasă şi aici schelete de poveşti individuale, să puncteze cu detalii relevante, o pereche de ochi arzători, o mişcare, un reflex, însă pur şi simplu nu este la fel de interesant. Se simte cumva că, în ciuda imaginii negre pe care le-o face celor din high class sau burghezilor, ei l-au interesat mult mai tare, asupra lor se apleacă, pe ei îi întoarce pe toate feţele, aici e forţa cărţii.
În ansamblu e o primă parte bună, vie, care m-a ţinut în priză permanent. Astăzi am cumpărat şi volumul 2 şi cred că întrerup iar ce citesc acum de dragul lui…
Între timp sper să apuc să scriu şi despre White Noise a lui DeLillo…
Suspans
28/10/2009 la 12:04 pm (Fantasy, Roman)
A Feast for Crows – George R.R. Martin
Bantam Spectra Books, 2006
Evident, am citit-o pe nerăsuflate, chit că are 1000 de pagini scrise destul de mărunt (probabil în româneşte va avea măcar două volume). După cum am promis, încerc să nu pun spoilere, deşi sunt convinsă că prietenii de la Nemira nu vor avea nicio problemă cu vânzarea cărţii, odată ce se finalizează traducerea (chiar, ştie cineva dacă se lucrează la ea?).
Nu ştiu în ce măsură aceasta este o noutate pentru fanii seriei, dar această a patra parte este de fapt o jumătate, e incompletă - deci A Dance with Dragons nu va continua Festinul în timp, ci va prezenta aventurile personajelor care lipsesc de aici în aceeaşi perioadă. Frustrant procedeul, dar şi provocator – în acest fel Martin s-a asigurat 150% de succesul celui de-al cincilea volum. Ba chiar de un mult mai mare succes decât al Festinului, zic eu, fiindcă de aici e absentă majoritatea personajelor cu adevărat interesante. Le avem pentru prima dată ca protagoniste pe Cersei (e tot proastă şi a dracului, nu vă neliniştiţi) şi Brienne, la care se adaugă Jaime, Samwell, Arya, Sansa, nişte capitole fără povestitor unic despre Regatul de Fier şi moştenirea lăsată de Balon Greyjoy, precum şi altele despre Dorne şi familia Viperei. După cum vedeţi, taman partea hot a poveştii (şi gheaţa şi focul!) rămâne în necunoscut, numai bine să ne pună pe jar: nimic despre Tyrion, Dany şi Jon. La fel de absenţi sunt Stannis Baratheon, Bran şi Rickon, nu mai auzim nimic de Varys şi nu se dezvăluie mare lucru din soarta renăscutei Cat.
În aceste condiţii v-aţi putea gândi că e mare plictiseală în A Feast for Crows, numai că Martin nu face asemenea greşeli. În primul rând îl avem pe Jaime, care este absolut incredibil – veţi vedea că evoluează neaşteptat pentru firea lui puternică, foarte uman, foarte failibil, fără revolte, sălbăticii sau eroisme. În al doilea rând, deşi Ironmenii n-au ţinut prima pagină niciodată în serie, aici Martin reuşeşte să-i facă atrăgători. Dornishenii devin din ce în ce mai interesanţi, completând excelent imaginea celor 7 Regate din Westeros.
Per total cartea nu este atât de alertă ca Iureşul săbiilor, suferă evident, prin comparaţie, din cauza personajelor lipsă, însă este absolut necesară pentru întregirea seriei. Evenimentele nu sunt atât de prăpăstioase, dar curgerea lor este inteligentă, cu o grămadă de informaţii, întorsături şi pregătiri ce conturează formidabila înfruntare care se apropie.
Părerea mea, după parcurgerea Feast-ului, este că A Dance with Dragons nu poate fi în niciun caz finalul seriei decât dacă Martin îşi schimbă complet stilul elaborat sau dacă are 3000 de pagini. Se deschid foarte multe porţi, posibilităţi şi fire de rezolvat în continuare, aşa că aşteptaţi-vă la încă nişte ani de lucru pentru Martin şi de nerăbdare pentru noi…
Alandala
27/10/2009 la 1:58 pm (Book Shopping, Diverse, Preumblari, ProspectArt)
Dragi amatori de SF, joi e cenaclu!
Despre mine aflati c-am terminat azi noapte la trei A Feast for Crows, urmeaza insemnare in care promit sa pun cat mai putine spoilere posibil. Viena a fost tare frumoasa weekendul asta… in special duminica, in curtea Palatului Hofburg, la soare… am savurat un Mozart cafe (un fel de capuccino cu frisca si lichior Mozart, fireste) asortat cu ce altceva decat Mozarttorte. Aceasta, pentru cei ce inca n-au avut norocul sa o descopere, este o combinatie de mousse de ciocolata cu mousse de fistic – fina, delicata si inocent-ispititoare ca o fecioara-n crinolina la primul ei bal.
Mi-am mai cumparat White Noise a lui De Lillo (in romaneste), Intamplari din irealitatea imediata a lui Max Blecher (pe care o caut de ani de zile) si Criza spiritului american a lui Bloom de la o librarie de cartier unde intrasem sa cumpar un ghid despre Paris – nu ma pot opri si am ajuns sa depozitez cartile in teancuri pe birou, ca spatiul din biblioteca s-a epuizat de mult. As vrea sa le citesc pe toate odata, offfff… Zgomotul alb incepe tare promitator. Sa fie si asta o saptamana de bucurie ca cea cu A Feast for Crows?
O altă antologie ok
23/10/2009 la 2:11 pm (Proza scurta, SF)
Millennium fantasy & science fiction (vol. 1)
Millennium Press, 2009. Editori: Michael Haulică & Horia Nicola Ursu
HNU se întreabă în prefaţă dacă proza scurtă (SF sau nu) este o specie ameninţată şi cred că o face pe bună dreptate. Cel puţin eu n-am mai auzit de mult pe cineva spunând c-a citit o carte excelentă de povestiri, de orice gen. Până şi pe blogurile de profil însemnările despre proză scurtă sunt o raritate, toată lumea tinde să citească roman. Nici eu (am spus-o în repetate rânduri) nu mă omoram după gen, însă în materie de SF am avut surprize foarte plăcute în ultima vreme. Deci am purces la citirea antologiei luate la Bookfest (abia acum, şi încă mai am în teanc) şi bine am făcut. Selecţia cuprinde (fireşte) autori publicaţi de Millennium – pe unii i-am întâlnit pentru prima oară – şi e un amalgam între români şi străini. Eu am citit-0 rapid şi cu mare plăcere, întrerupând astfel chinurile groaznice prin care mă făcea să trec Viaţa scurtă a lui Onetti, deşi îmi plăcuse la început.
Prima povestire este a lui Jeff Carlson, se numeşte Cerul îngheţat. Nu m-a impresionat cine ştie ce, pentru că nu prea i-am înţeles finalul. Expeditie de cercetare pe a sasea luna a lui Jupiter, un ocean de gheata la -162 grade sub care se gasesc urmele unei civilizatii de alieni (un fel de broscutze). Un accident provocat sau nu de fiintele vii de acolo, eroina Vonnie ramane singura supravietuitoare, in combinatie cu un costum-computer inteligent si trebuie sa lupte prin craterele si pesterile de gheata cu strainii ostili. E interesant, te tine cu sufletul la gura, peisajul descris e fabulos, mai apare o specie similara de x-traterestri, o urmaresc si ei, iti pui intrebari despre gradul lor de inteligenta tinand cont de niste creatii in gheata si de modul de evolutie. La final o salveaza pe ultima suta de metri ca la Hollywood o naveta si, in timp ce o transportau spre caldura si siguranta, ea se gandeste ca trebuie neaparat sa-i ajute pe amfibieni dupa ce le-a distrus creatiie pentru a se salva – caci comportamentul lor e natural, tine de supravietuirea speciei. Asa, si?
Continua Marian Coman cu “Crama lautarilor”, un text scris foarte bine, combinatie de colocvial cu poetic, personaje vii si interesante. Un taraf de tigani, poveste spusa de unul dintre membri. Tiganul viorist ce intepeneste si pleaca dintre ceilalti, ramanandu-i doar mana cu arcusul in miscare, cautarea cramei, descoperirea de poveste, transa cu pasari albe plutind peste o campie verde, totul are ceva de Cartarescu (iar zic asta de Marian Coman). Dar textul lui nu are finalitate, n-ai cum sa intelegi daca autorul a vrut sa transmita ceva, senzatia mea este de gratuitate, de scris de dragul poeziei.
“Epidemia” lui Sebastian A. Corn m-a cucerit din prima clipa, mi se pare net superioara celor precedente si, dealtfel, cel mai bun text al antologiei. Are toate ingredientele unei “gustari” rafinate: descrie lumea alternativa credibil si gradat, inclusiv micul univers al relatiilor locale, intriga este palpitanta, are elemente extrem de inventive in materie de tehnologie legate impecabil de cele din lumea noastra, combina extraordinar tusele unei lumi mult mai primitive social cu aceste elemente. Dezlegarea misterului este suficient dozata, iti raman si tie destule intrebari si ipoteze, iar sentimentele personajelor de-a lungul povestii sunt impartasite cu mult talent.
Continua Jack Dann (nu auzisem de el pana acum) cu o povestire ce, probabil, e o bucatica de istorie alternativa – zic probabil pentru ca n-am citit mai nimic despre viata lui Leonardo da Vinci, iar faptele suna destul de verosimil in detalii. Subiectul este lupta lui Leonardo pentru a realiza masinaria de zbor – cu esecuri, deznadejde, speranta, personaje ca Machiavelli, Rafael sau Lorenzo de Medici. O fresca istorica reusita, fara mai nimic SF, istorie romantata. Draguta, dar parca nu-si are locul prin antologie.
Urmatoarea povestire, “Ingeri, iesiti din morminte!” a lui Dan Dobos, este o pledoarie pentru libertatea omului de a ramane neatins de imbunatatirile genetice ale viitorului. O gherila de tineri entuziasti si inteligenti se opun sistemului care vrea sa-i faca pe toti o apa si un pamant spre satisfactia si avantajele catorva. Nu au sanse de izbanda, evident, iar incheierea e nostalgico-sentimentala, neizbutind sa ma faca sa consider textul ceva demn de retinut.
“Cand sysadminii conduceau pamantul” a lui Cory Doctorow e o fantezie despre cei ce stapanesc inima computerelor. Un atac fulminant al unor grupuri ostile tehnologiei determina un cataclism ce face aproape toata civilizatia sa dispara, iar acesti frumosi nerds lupta pentru a tine in viata ce a mai ramas si a reconstrui viata asa cum o stiau. E foarte bine scrisa si m-a facut curioasa in privita lui Doctorow, ceea ce presupun ca-si propune antologia.
Danut Ivanescu are apoi o povestire delicioasa numita “Gesta kaenorum”, despre peripetiile unui calugar de pe vremea imperiului bizantin care cutreiera intreaga Europa in cautarea unor urme care sa-i dezvaluie mai multe despre kaenas, o civilizatie clar extraterestra despre care gasise un singur inscris. Limbajul folosit e impecabil, are umor de buna calitate, mi-a placut per ansamblu, insa am senzatia ca se pierde un pic la sfarsit, in peripetiile lui Sisinie, fiul calugarului cel intelept.
Iata ca ma intalnesc din nou cu Liviu Radu, prezent atat in antologia Atelier Kult a lui Mike cat si la Prospect’art, unde l-am ascultat de doua ori. Povestirea “Ce mult te-am iubit Paraschivo…” e primul text mai apropiat (oarecum) de SF pe care-l descopar la Liviu: un viitor alternativ apropiat prezentat intr-o schita plina de umor despre o republica autonoma Bucuresti condusa de grangurii fotbalului, pazita de galeriile marilor echipe si despartit de Romania.
Urmeaza R.P. Russo cu “Un loc mai bun”, o povestire foarte alerta, genul politist, cu urmariri, bataie, impuscaturi, elicoptere, informatori, intelegeri cu gangsterii, mahari corupti, totul pe tema folosirii vagabonzilor, celor fara aparare in calitate de cobai pentru un nou drog. Ideea inovatoare (ca actiunea e hollywood pur) este ca ei sunt de fapt folositi ca receptacol de intermediere – drogul ii facea franjuri fizic si psihic pe cei care-l luau direct, asa ca pleava e folosita drept carne de tun, beneficiarii bucurandu-se de senzatii. Nimic foarte spectaculos.
Antologia se incheie cu “Intrebari pentru un soldat” de John Scalzi, un alt text caldicel, fara vreo miza extraordinara, insa placut, coerent. Viitor, colonizare de planete, o forta armata universala care se mai bate cu alienii si asigura ordinea. Soldatul din titlu raspunde intrebarilor publicului intr-una din colonii, un eveniment obisnuit, si incearca sa-si justifice menirea si autoritatea atunci cand este confruntat de cineva mai tupeist, cu dorinta de mai mare libertate.
In concluzie antologia a fost o lectura placuta, relaxanta si incitanta atat cat trebuie, adica m-a facut curioasa in privinta catorva nume pe care urmeaza sa le aprofundez si mi-a lamurit stilurile autorilor. Varfurile, pentru mine, sunt in mod clar Corn, Doctorow si Ivanescu. Ceea ce mi se pare imbucurator, pe de o parte, si amuzant in perspectiva interminabilelor discutii de la cenanclul Prospect’art si de pe site-ul SRSFF, pe de alta parte, este ca per ansamblu romanii mi s-au parut net superiori strainilor in aceasta antologie! S-o fi facut editorii intentionat? Ma indoiesc…
