capricornk13

Libertate – Jonathan Franzen

Polirom, 2011.  Trad. Daniela Rogobete

Nu ştiu cum de nu m-a impresionat pe mine aproape deloc “Corecţii” atunci când am citit-o, acum vreo 5 ani.  Toată lumea cu care am discutat ulterior despre carte a fost, dealtfel, surprinsă că nu mi-a atras atenţia.  Nici nu mai ştiu măcar vag despre ce e vorba în roman.  Îmi propusesem la un moment dat să-l recitesc, prea spuneau toţi că sunt ciudată, însă dimensiunile apreciabile pe care le deţine m-au împiedicat s-o fac.

“Libertate” e o carte bună, chiar foarte bună.  Un roman realist al societăţii americane de astăzi cu aplicabilitate în întreaga lume “occidentală” dealtfel, scris de un scriior inteligent, cu foarte multă experienţă de viaţă şi empatic cu personajele lui.  Sunt surprinsă de profunzimea psihologică cu care îşi construieşte personajele fără să insiste, ca Siri Hustvedt de exemplu, pe partea psihanalizabilă, ci istorisind în mod direct şi foarte simplu ca stil efectele pe care le au întâmplările din viaţa familiei americane din centrul cărţii.  Cu excepţia unui mic joc pe care îl face cu Patty, soţia, pe care o pune să-şi scrie autobiografia într-un stil uşor ironic în două dintre capitolele cărţii, restul romanului este scris din perspectivă exterioară, prezentând vieţile celorlalţi actori.

Ttilul pare să fie una dintre chei şi miza centrală a cărţii – personajele noastre sunt aparent libere.  Poate niciodată în istorie nu a existat cu adevărat atâta libertate de a alege să-ţi trăieşti viaţa cum îţi doreşti, fără constrângeri materiale presante sau dogme care să te închisteze în comportamente ipocrite.  Cu toate astea, niciunul dintre cei cinci protagonişti, membrii familiei şi un prieten extrem de apropiat şi de important, nu prea ştie ce să facă cu libertatea asta astfel încât să se îndrepte undeva, către echilibru sau fericire.  Limitele sau, mai bine zis, nuanţele ”libertăţii” apar pe rând – educaţie, mediu, influenţele oamenilor iubiţi; iar Franzen ştie foarte bine să pună în evidenţă incapacitatea noastră de a utiliza aparenta libertate în drumul către un ideal, precum şi fragilitatea idealurilor, în măsura în care ni le putem construi.  dacă le mai putem construi într-o lume atât de desprinsă de bine şi adevăr şi orientată spre acum şi consum.

Ce m-a impresionat foarte mult este rolul foarte important pe care îl acordă Franzen iubirii, în ciuda perspectivei lui sobre şi realiste, deci inevitabil uşor amare şi cinice.  Deşi canalizată greşit sau prost interpretată şi înţeleasă de unele personaje, deşi altele sunt incapabile s-o trăiască cu adevărat, iubirea este, până la urmă, şi la Franzen, singura salvare, în sensul că e singura care îi face pe oameni cu adevărat frumoşi şi singura care le dă, până la urmă, ceva din care să se hrănească.

E foarte interesant de remarcat din acest punct de vedere că relaţia dintre iubire şi libertate este foarte ambiguă şi confuză.  Se poate argumenta, pe de o parte, că în iubire îţi manifeşti libertatea absolută, ca fiinţă umană, de a alege şi de a vibra la paroxism, de a te desfăşura nelimitat în sentimentele tale.  Pe de altă parte, nu putem respinge total nici ideea că atunci când iubeşti te lipseşti, într-un fel, conştient, de libertate, cedezi, refuzi orice alternativă, te legi voit, făcând un commitment.  Nu ştiu dacă la asta s-a gândit Franzen când şi-a ales titlul, însă eu n-am putut ocoli gândurile astea.

Libertate e o carte importantă, cred că va fi o piatră de temelie pentru cine va dori la un moment dat să înţeleagă în detaliu problemele cu care se confruntă oamenii la începutul secolului 21.  Deşi nu pot să spun că m-a entuziasmat nemăsurat, din cauza naturii mele uşpr exaltate şi romantice, care preferă intensităţi mai mari, deci ciudăţenii, cărţi mai “cataclismice”, cert este că e una dintre cele mai valoroase cărţi pe care le-am citit în ultima vreme.  Trebuie să le dau dreptate celor care susţin că e greu să vezi pe cineva din literatura română (de exemplu, puteţi înlocui cu bulgară, slovenă, indiană, srilankeză sau ghaneză) scriind atât de bine un roman realist al prezentului, cu valenţe de universalitate, care să acopere într-o asemenea măsură preocupările şi viaţa întregii societăţi.

Asta nu înseamnă că renunţ să citesc sau mă dezic de plăcerea pe care mi-o provoacă micile bijuterii autohtone sau de aiurea sau că nu am în continuare încredere că e posibil.  Ci înseamnă că am impresia că nouă (în literatura română)  ni s-ar părea “banal” să scriem sau să citim ceva atât de simplu, fără artificii literare, lexicale sau xyz, să muncim la saga unei familii obişnuite.  Şi nu ştiu dacă asta e bine sau rău, dacă chiar avem nevoie să facem asta, scriitorii noştri ştiu să spună lucruri importante în stilul lor.  Dar Franzen are deja, din câte ştiu, şi în mod cert va avea în continuare, un succes enorm cu acest roman – succes pe care îl merită.  Acest domn mai puţin talentat decât mulţi dintre tinerii noştri autori tineri câştigă prin simplitate şi pragmatism.

Matei Brunul – Lucian Dan Teodorovici

Polirom, 2011

Ajung pe 31 decembrie să scriu despre Matei Brunul, pe care l-am aşteptat ca nu ştiu ce, a fost cadoul meu de Crăciun!  Sora mea, capricoarnă veritabilă şi ea, născută însă pe 2 ianuarie, a venit în vizită înainte de Crăciun.  Bagajele ei conţineau un număr insignifiant de haine înghesuite într-un colţişor, alături de 8 (opt!) kg de mâncare trimise de mama şi de nenumărate cărţi comandate de mine în România.  Inutil să precizez că voi avea nevoie de cel puţin trei ani ca să le citesc pe toate.  Însă m-am întrerupt din celelalte lecturi (Amantul colivăresei a lui Radu Aldulescu – grrr, greu de citit – şi interminabila Dance with the Dragons) pentru LDT şi al său Brun Matei, fiindcă nu mai puteam de curiozitate!  Bine am făcut.  Un roman “ca la carte”, pe care l-am parcurs cu plăcere de la cap la coadă.  Citisem deja pe blogul lui Lucian şi pe FB o grămadă de lucruri, cronicile profesioniste şi însemnările teroristei şi ale ionucăi.

Foarte bun roman, bravo Lucian!  Da, merită promovat şi tu o faci foarte bine, luptându-te cu modestia, cum spune terorista .  Nu vă povestesc subiectul pentru că o fac fetele şi cronicarii într-un mod mai detaliat şi mai deştept decât aş reuşi eu în seara de Revelion după ce am jucat 6-7 ore bridge…  Doar să spun că m-a cucerit Bruno marionetistul şi marioneta cum nu m-a mai cucerit de mult un personaj, mi-e atât de drag… Tovarăşul Bojin securistul e foarte reuşit, mult mai puţin clişeistic decât mă aşteptam – ba chiar mi-ar fi plăcut ca Lucian să dea mai multe detalii despre el, aş fi vrut mai degrabă mai puţină documentare (făcută extrem de conştiincios, după cum a remarcat toată lumea) şi mai multă ficţiune despre viaţa privată a lui Bojin.  Deşi trebuie să păstreze puţin mister, iar autorul reuşeşte foarte bine suspansul, si pe Eliza as fi vrut s-o cunosc mai bine.  Eh, dar astea-s fitze.

Puneţi mâna şi citiţi cartea, o să vă placă tare de tot…

Raiul găinilor – Dan Lungu

Polirom, 2010 (ed. a III-a)

În sfârşit, am ajuns să citesc şi eu o carte a lui Dan Lungu.  Cred că acum e în Viena dealtfel, în programul Writers in Residence, era al treilea pe listă anul ăsta, după Florin Lăzărescu şi Filip Florian.  La cât de tare mi-a plăcut romanul, nu pot decât să mă repet, rugându-l pe autor sau pe consilierii lui de marketing, dacă are, să înceteze cu titlurile absolut idioate din cauza cărora am cam fugit ca dracu de tămâie de el până acum – şi nu sunt singura.  Oare cum să fac eu să-l conving că niciun cititor întreg la cap n-o să ia din raft o carte care se numeşte “Sunt o babă comunistă!” sau “Băieţi de gaşcă”?  Nu că titlul lucrării de faţă ar fi foarte departe de ele.  Domnule Lungu, sunteţi sociolog… nu vi se pare că publicul dvs. ţintă e-n altă direcţie decât cea spre care îndreptaţi dvs. “artileria”?

Poate că e de vină şi disperarea mea uşor patetică de a citi în româneşte cărţi româneşti după aventura nemţofilă, însă nu adeseori mi s-a întâmplat să mă bucur atât de tare de o carte aparent simplă, fără pretenţii (cred eu) de literatură cu L mare, de talentul remarcabil al unui scriitor de a reda o întreagă lume printr-un decupaj fin al unei enclave aparent utopice, practic credibile.  Strada Salcâmilor din romanul lui Lungu îţi dezvăluie tot ce trebuie să ştii ca să înţelegi fibra, esenţa reacţiei societăţii româneşti la schimbarea de după căderea Zidului.  Aşa, şi nu altfel, poţi pricepe “încremenirea în proiect”, înţepenirea, incapacitatea noastră de a ne adapta, de a lupta, de a crede în frumuseţea zilei de mâine.  Iar Lungu o face cu subtilitate, punându-şi personajele să dialogheze într-unul dintre cele mai realiste registre ironice pe care le-am întâlnit, fără să “se bage” el însuşi în seamă cu învăţăminte sau concluzii.

O stradă a salcâmilor ce gravitează în jurul Tractorului şifonat, cârciuma de toate zilele, în care bărbaţii stau la taclale nesfârşite, ca nişte cumetre.  Incapacitatea lor de a comunica sau de a înţelege, egoismul atavic, preocupările mizerabile, nevestele resimţite ca accesoriu şi povară – poate nicicând nu am văzut mai limpede cât de crunt misogină e “România profundă” – perfecta închistare în propriile prejudecăţi, lipsa oricărei sclipiri, speranţe, grăunte de empatie.  Toate astea coboară asupra ta pe nesimţite în timp ce treci prin “amuzantele” dialoguri, monologuri sau mici incursiuni în trecut ale lui Dan Lungu. 

Şi ce este cel mai trist e că personajele lui sunt complet, absolut fireşti!  Nimic, nicio vorbă, niciun gest, niciun gând nu poate fi acuzat de literaturizare sau exagerare.  Auzi, simţi, vezi în cartea asta exact ce ştii, ai auzit, ai văzut în realitate.  Dar ţi-ai închipuit, tu, urban metrosexual, whatever cool guy, că e un fel de exotism, că tu deţii de fapt adevărul, că toată societatea gândeşte ca tine, iar ăştia sunt marginalii, alienaţii, părinţii de la ţară, unchii acriţi de munca în întreprinderile socialiste.  Însă Dan Lungu îţi aduce în faţă exact mentalitatea aceea pe care nu vrei s-o accepţi, îi consolidează premisele şi îi alimentează adevărul.

Nicio umbră de floare, de miresme, pe Strada Salcâmilor.  Miros de găinaţ, fiindcă cea mai înaltă speranţă e “raiul găinilor” unde totul se primeşte de-a gata.  Asta e limita superioară, lasciate ogni speranza.

Mi-ar plăcea foarte tare să ascult / să citesc argumentele celor care susţin, după ce au citit şi această carte, că literatura română contemporană este irelevantă sau fără valoare.  În opinia mea, avem aici de-a face cu un scriitor foarte bun, care face şi desface fără să te lase să vezi procedee sau chinurile din spate, care are de spus lucruri grele despre cum trăim, şi care ne dăruieşte acest lucru într-o formă foarte atrăgătoare.

Drumul scurt spre casă – Cătălin Dorian Florescu

Polirom, 2006.  Trad. din germană Mariana Bărbulescu

Întâmplarea a făcut să pun mâna pe volumul lui Florescu în dimineaţa în care plecam la Praga, fără să-mi dau seama, în momentul respectiv, ce bine se lega cu cartea bulgarului Dinev.  Tot un imigrant, de data asta în Elveţia şi român, cu o carte scrisă tot în limba germană – citită însă în româneşte.

Comparaţia a fost extrem de interesantă pentru cel de-al treilea exilat din ecuaţie, anume eu.  De ce spun asta – spre deosebire de cei doi scriitori eu nu mă simt deloc, dar absolut deloc, o dezrădăcinată.  Iar romanul lui Cătălin Dorian Florescu descrie nevoia irepresibilă a unui tânăr plecat la începutul anilor 80 de a revedea România.  E firesc într-un fel să fie aşa, eu am plecat cu peste 20 de ani mai târziu, când deja cunoşteam suficient de bine ambele lumi, cu istoriile lor ataşate, dintr-o Românie care nu mai avea de mult de-a face cu imaginile din mintea lui Cătălin.  Dintr-o Românie de care, cu scuzele de rigoare pentru patrioţi, nu prea poate să-ţi fie dor decât dacă o idealizezi sau eşti extrem de sentimental, dacă o legi de oamenii pe care-i iubeşti şi uiţi de senzaţia de sufocare pe care ţi-o transmite agresivitatea goanei după supravieţuire sau după formă şi după imitaţia grotescă a unei lumi vestice percepute superficial şi consumerist.  Vă rog să nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de denigrare, iubesc România aşa cum este ea, însă faptul că mă aflu atât de aproape, că acum este o joacă să zbori o oră şi jumătate până la Bucureşti, mă face să am o cu totul altă raportare la ţara mea decât a acestor oameni pentru care încă exista un zid uriaş între vest şi est în momentul în care au plecat.

Spuneam la un moment dat că am cumpărat acest roman al lui Florescu după ce citisem cronici extrem de bune la Zaira.  Cum am devenit foarte circumspectă atunci când critica laudă o carte, am hotărât să mă familiarizez cu stilul autorului încercând altceva, ca preludiu pentru pomul lăudat.  Cred c-am nimerit bine, m-a prins atât de tare cartea, încât n-am lăsat-o nicio clipă în zborul de la Praga, tren, metrou şi în pat acasă joi seara, deşi avusesem o zi destul de obositoare.

Cătălin Dorian Florescu este un foarte bun povestitor, cred că ăsta e atuul lui principal.  Aş vrea să iau Zaira în germană dacă o găsesc, sunt extrem de curioasă cum curge, pentru că în româneşte Drumul mi s-a părut naturală, fără forţări de traducere, uneori chiar m-am întrebat cum o fi descris nişte românisme sadea în germană.  Un alter ego al său călătoreşte spre Timişoara, la puţin timp după decembrie 89, plecând dintr-un Zürich pe care puţini şi l-ar fi imaginat, o parte întunecată cu droguri şi drame sentimentale.  O oprire la Budapesta, pe urmele prietenului său italian exaltat, Luca, unde are o poveste de amor cu o unguroaică ciudată, cu o poveste de viaţă scary, împletită cu cea a iubitei lui Luca printr-o cumplită întâmplare demnă de viziunea probabil scenaristico-literară pe care o avem despre sălbăticia şi morbidul sufletului unguresc.  Şi o Românie regăsită aşa cum m-aş fi aşteptat eu, cinstit şi fără aroganţe de exilat, dar şi fără exagerată compasiune.  Cu uimire şi tristeţe, dar şi cu luciditate şi bun simţ.

Roman bun, legat, corect, fără să fie strălucitor sau voit inovativ.  O proză cinstită care nu caută succesul prin trucuri stilistice, mai degrabă scrisă, în opinia mea, din nevoia de a spune povestea şi, la fel ca la Dinev, dintr-o dorinţă poate nemărturisită de a expune oamenilor printre care trăieşte scriitorul acum o altă faţă a Europei de est, de a le dezamorsa nişte prejudecăţi şi de a-i convinge că umanitatea are aceleaşi coordonate indiferent de locul de naştere al personajelor ce o compun.

Later edit: Cătălin are şi un site aici (în germană).