Am primit de la Ana o leapşă despre copilărie de nu ştiu când, îmi cer scuze c-o onorez atât de târziu. Am atââââââtea restanţe la postări că ce să mai zic…
-
aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca ţuchi, ţuţu, bubu. mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. a existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? crezi că aceste nume pot traumatiza?
Din fericire ai mei (şi bunicii, că ei m-au crescut) au fost suficient de întregi la cap încât să nu-mi născocească niciun diminutiv penibil. N-am decât un singur prenume, de asemenea (cam naşpa), ceea ce e altă notă zece la adresa lor – niciodată n-am priceput la ce folosesc celelalte şpe nume pe care nu le foloseşte nimeni niciodată. Nu ştiu dacă pot traumatiza, depinde foarte tare de psihicul copilului respectiv.
-
care este cea mai veche amintire?
-
cum te vedeau prietenii în copilărie? dar vecinii?
N-am avut deloc prieteni până când m-am mutat la ai mei şi am mers la şcoală. Vecinii cu care vorbeam (erau şi unii cu care nu aveam ambasade) presupun că erau agasaţi de bunică-mea care mă prezenta ca pe cel mai grozav copil existent (mă punea să citesc de prin cărţile din casele oamenilor). Mai târziu cred că toată lumea m-a văzut absolut normal, ca pe un copil, acolo.
Îmi pare rău că răspunsurile mele sunt atât de neinteresante, însă n-am perceput niciodată copilăria ca paradisul acela pierdut despre care vorbeşte toată lumea. Pentru mine aproape toată perioada respectivă a fost o nesfârşită goană de a scăpa de imaginea de copil, care mă enerva şi mă umilea peste măsură. Niciodată nu eram mai fericită decât atunci când adulţii mă tratau de la egal la egal şi mă comportam întotdeauna ca atare. Nu m-am “copilărit” şi “alintat” niciodată înainte de 20 de ani!:)

