capricornk13

Blestemul Nobilului Foul – Stephen Donaldson

Nemira, 2009. Trad. Roxana Brinceanu 

 

Exista o oarecare nedreptate in titlul pe care l-am dat insemnarii, fiindca poate cartea m-ar fi prins mai tare daca n-as fi citit-o in foarte multe salturi in timpul concediului, unde erau atatea de vizitat si de facut, incat a cam lipsit mood-ul de lectura.  Pe de alta parte, am niste chestii clare de carcotit. 

Foul´s Bane este prima carte dintr-o serie (v-ati obisnuit cu asta la fantasy, nu?) care se numeste Cronicile lui Thomas Covenant, zis si Necredinciosul.  Personajul Thomas este extrem de reusit, un lepros scarbit de lume si cinic, inteligent, dintr-o lume undeva in viitor, care, in urma unui accident, este azvarlit intr-un univers paralel (inca nu m-am lamurit daca a fost numai un vis sau o transa).  In lumea alternativa in care se trezeste devine din start si victima si inamicul unui spirit malefic, acest Foul, care doreste sa obtina dominatia totala asupra lumii respective si se intalneste cu Viermele Drool, o creatura cam idioata, insa foarte puternica, ce slujeste scopurile lui Foul cam vrand-nevrand.  Astia doi se joaca nitzel cu creierul lui, noi nu prea intelegem nimic, ceva de genul ca Foul nu prea stie de ce a ajuns el acolo, banuieste ca pentru a-i ajuta pe cei ce vor sa scape de el, insa e convins ca, pana la urma, va deveni unealta lui, dupa care e gasit de o adolescenta (foarte frumoasa) dintr-una din semintiile ce populeaza aceasta lume fantastica si incepe sa se dezvolte o saga pe 600 de pagini despre cum el li se alatura oamenilor (si… uriasilor) in lupta pentru distrugerea lui Foul. 

Lumea asta e un fel de democratie condusa de niste Nobili – care fusesera odata foarte puternici si detinusera cele 7 trepte de intelepciune, insa, cand s-a revoltat Foul (care se daduse si el drept Nobil intr-un fel, nu e clar cum), tipul care era Prim Nobil si detinea intelepciunile astea le ascunde cumva ca sa nu le distruga baiatul rau.  Deci quest-ul lui Covenant alaturi de Nobili presupune recuperarea unor fragmente, trepte din intelepciunile astea si distrugerea lui Foul cu ajutorul lor.  Nobilii si celelalte popoare de prin Taram (acesta e numele lumii care trebuie salvate) il respecta foarte mult pe Covenant din pricina verighetei sale obisnuite, fiindca este din aur alb, un material care nu exista acolo (desi se stia de el…) si se presupune ca are un fel de puteri magice.  Covenant, fireste, nu stie la ce i-ar putea folosi.

In fine, urmeaza calatorii, incercari, lupte cu tot felul de creaturi, prietenie, eroism, the usual stuff.  Partea buna din toate astea e ca Thomas Covenant e tinut extrem de bine in mana ca personaj, nu e un erou, nu intelege de multe ori ce se intampla, uneori instinctul il ghideaza bine, alteori prost, isi incepe aventura cu un viol, deci nu prea e deloc the ordinary good guy, e chinuit, obosit, adica foarte uman si foarte credibil din punct de vedere psihologic.  Cartea este suportabila din acest motiv, precum si din cauza unor descrieri destul de bune de confruntari emotionale si psihologice intre personaje.  Asta e ce am retinut eu, cel putin.

Acum de unde vine deranjul – nici mie nu-mi place sa mie se dea mura in gura ce se intampla, insa totul in Taram este mult prea complicat.  Nu sunt clare nici scopurile lui Foul, nici ale Nobililor, nici ce e cu intelepciunile alea pierdute si de ce sunt ele atat de importante.  Nu intelegem care e scopul lui Covenant nici macar la final, nu face mare lucru.  Bine, ne putem bucura de intamplari, insa totul e cam confuz.  Pe urma ma irita maxim chestia cu inelul simplu (nici despre inel nu intelegem ce puteri are si care-i este rolul, oricum) – prea e din Lord of the Rings, si din pacate nu este unicul lucru inspirat de acolo care sare-n ochi.  Mai avem niste cai inteligenti si o semintie care are grija de ei (Rohirrim rings a bell?), Nobilii au niste toiege cu puteri magice si cauta un Toiag foarte puternic, cel din posesia lui Drool (toiegele lui Saruman si Gandalf?, come on…), avem un alt popor care traieste in copaci (elfii lui Galadriel?) si asa mai departe, nu-mi aduc eu aminte acum de toate.  Nu zic, e foarte greu sa descrii orice lume magica dupa Tolkien fara sa para ca te-ai inspirat de acolo, insa la Stephenson mi se pare prea evident. 

In concluzie, as mai citi in continuare din Cronici numai daca-mi promite cineva ca ce urmeaza este 1. mai clar si mai concis – aici sunt burti de poveste de ti se face rau, nu folosesc la nimic si nu lamuresc nimic – si 2. mai original putin, macar fara inele si toiege.  Inca o data, Thomas Covenant e foarte cool,  dar Taramul si intamplarile le vad ca prin ceata, in 2 saptamani am uitat aproape tot.

O după amiază cu bere şi zâne – Liviu Radu

Tritonic, 2009

Cea mai recentă carte din seria lui Waldemar (că nu ştiu dacă e ultima – Liviu, ce zici?) ne introduce într-un nou tărâm fantastic, cel al zânelor, şi ne întoarce puţin şi prin cel al zmeilor şi al ielelor.  Nu mi s-a părut, sincer, mai izbutit decât celelalte, aşa că preferatul meu rămâne “Blocul câş”.  Waldemar îşi continuă taclalele şi, drept urmare, aventurile, alături de simpaticii prieteni găsiţi în volumul trecut, spiriduşul Spirache şi Bau-baul Grigore.  Toată acţiunea se petrece într-o după amiază la bere cu cei doi şi scriitorul SF-ist Liviu, prietenul lui Waldemar, care nu seamănă prea tare cu autorul şi e tratat cu un sarcasm bine temperat

De data asta Waldemar e chemat de zâne să jurizeze un concurs între pretendenţii la mâna prinţesei (gen jumătate din împărăţie, ştiţi voi)dintr-un sub-tărâm al zânelor, locuit de copii pământeni orfani (zânele fiind ursitoare, de, miloase).  Întâmplările sunt haioase, la fel ca în celelalte volume, dar parcă se leagă mai puţin, suferă de inconsistenţă.  Poveştile cvasi-SF scrise de prinţesă nu prea au nicio noimă sau mare legătură cu restul (sau n-am priceput-o eu, ceea ce e grav), răpirea prinţesei de către zmeu nu e foarte spectaculoasă, nu prea intervin băieţii răi, aşa că totul se axează mai degrabă pe umorul legat de aranjamentele administrative de prin tărâmul zânelor sau de rivalităţile dintre ele. 

Singura creatură care chiar mi-a trezit interesul a fost strigoiul (iniţial prezentat drept vampirul Miron Mironeanu, cu o poveste savuroasă de sec. XVIII), însă bietul de el nu primeşte prea mare atenţie ulterior şi se comportă de-a dreptul tembel la peţit, este imediat aruncat la gunoi şi astfel dispare ceea ce, în opinia mea, putea fi marele centru de atracţie al cărţii.  Începuse promiţător, jucându-se cu toate clişeele despre vampiri, tip Bram Stoker et alia la Hollywood şi propunând un personaj neaoş interesant.  Mi-ar fi plăcut să aibă un rol mai important.

Evident, Waldemar mai are o aventură şi pe tărâmul zânelor, confirmându-şi talentele de cuceritor, dar la final are loc o reîntâlnire cu ielele sale preferate (cele două… sau nouăzeci şi nouă) care-i pun nervii şi sensibilitatea la grea încercare, poate pentru a mai şterge din imaginea de Don Juan şi a reveni la băiatul vulnerabil şi uşor naiv cu care începe seria, precum şi la nişte întrebări despre dragoste şi alte lucruri serioase. 

Am terminat cărticica de mult, aşa că e posibil să-mi mai fi scăpat una-două chestii pe care vroiam să vi le spun despre ea.  E dulce, relaxantă, amuzantă, merită o după amiază cu un ceai şi o dulceaţă ca la bunica.  Conversaţiile de la bere între Spirache, Grigore şi Liviu fac toţi banii Enjoy…

Blocul cas – Liviu Radu

Tritonic, 2008

Dupa douazeci de ani, ca la deocamdata! mai celebrul sau coleg de ginta latina D’Artagnan, Waldemar se trezeste din nou confruntat cu lumea supranaturalului de esenta romaneasca veche si pus sa fie eroul care salveaza fapturile duios-rautacioase de blocarea in lumea pamantenilor.

Liviu continua seria peripetiilor lui Waldemar introducand, de aceasta data, o liota intreaga de dragalasi, cum ar fi zmeii, vrajitoarele, spiridusii, piticii, stimele, capcaunii, pe langa deja celebrele iele si inamicii lor pricolici si demoni.  Insa de departe cele mai savuroase personaje de pana acum sunt spiridusul Spirache si Bau-Baul Grigore, ale caror interventii si dialoguri sunt pur si simplu criminale! 

Blocul cas este mai dezvoltat pe partea descrierii societatii romanesti, de data asta dupa revolutie, Liviu facand un adevarat tur de forta umoristica la adresa moravurilor noastre de tranzitie.  Am ras de m-am prapadit la descrierile celor doi mosuleti de pe strada cu blocul cas, care se intreceau in explicatii care de care mai cliseu despre motivatia ciudateniei asezarii blocului.

Intram si de data asta pe alt taram, cel al zmeilor, si asistam acolo la o demonstratie de virtuozitate a scriitorului in a-i prezenta pe infricosatorii confrati de poveste ai printilor si printeselor ca pe niste gogomani de mare anvergura, ce-ti aduc aminte instantaneu de oarece sefi corporatisti

Mie mi s-a parut delicioasa aceasta a doua parte a seriei, mai buna decat prima, in primul rand din perspectiva umorului, mai fin, mai infiltrat in toate aspectele povestii si mai adecvat la intreaga desfasurare a evenimentelor.  Din pacate n-am reusit sa pun in bagaj (l-am facut in zece minute ieri dimineata) O dupa amiaza cu bere si zane, sa termin seria – probabil spiridusii au ascuns-o de mine, ca n-am izbutit s-o identific prin vrafurile uriase de carti necitite de prin diverse colturi ale casei.  Deci voi lua o pauza pana in ianuarie, insa abia astept sa vad ce mai face Waldemar

Waldemar – Liviu Radu

Tritonic, 2007

“Romanţul” lui Liviu Radu, care deschide seria uluitoarelor peripeţii ale lui Waldemar, e un cadou de Crăciun foarte potrivit pentru copiii din noi. L-am citit cu mare plăcere şi cu aceeaşi surprindere ca de fiecare dată când mai pun mâna pe ceva scris de Liviu – are registre teribil de diferite!  Şi a fost o premieră pentru mine intrarea în lumea lui fantasy – mi se pare că aici îşi manifestă cel mai bine un umor pe care i-l ştiam mai degrabă din interacţiunea personală. 

Este şi prima dată când întâlnesc o valorificare literară a făpturilor mitologice/folclorice româneşti într-o poveste care nu este, de fapt, pentru copii. Pe mine m-a relaxat grozav de tare, m-a amuzat cel puţin la fel de mult şi cred că e o experienţă prin care e musai să treci dacă ţi-au fost vreodată dragi Creangă sau Petre Ispirescu.  De la alegerea numelui personajului principal totul e gândit şi lucrat cu minuţiozitate – Waldemar sună stupid şi preţios, e şi tratat în cheie ironică din start, ca ulterior marile lui fapte de vitejie să-i justifice rezonanţa de războinic. 

În afară de iele, Waldemar al nostru erou se mai întâlneşte (deocamdată) cu pricolicii şi demonii. Tărâmurile (universuri paralele, da?) şi obiceiurile lor, în special ale ielelor sunt descrise cu acribie şi cu o ingeniozitate jucăuşă şi amuzantă. Se vede că e un roman scris cu plăcere, cu vioiciune, cu har, dar şi cu detaşarea necesară pentru a nu cădea în ciudăţenie sau ridicol şi a-şi păstra tot timpul caracterul de joc – spiritul ludic al lui Liviu ne propune să acceptăm împreună o convenţie şi să ne lăsăm fermecaţi de ea.  Nu să se ia în serios cum se ia Tolkien, de exemplu.

Foarte frumoasă punerea în scenă a chemării viteazului pământean care să salveze lumea ielelor, iar relaţiile dintre Waldemar şi cele două “seturi” de iele principale, ca să zic aşa, sunt descrise cu multă fineţe, empatie şi umor.  Bine pusă la punct organizarea armatei, totul are ritm susţinut, bătăliile se desfăşoară ca-n filme, decorurile sunt adecvate fiecărei specii.  O poveste spusă cu drag, cum făceau bunicile la gura sobei, dar si cu ingredientele necesare pentru a-i face pe pământenii cei mari să zâmbească nostalgic şi să mai bea un vin fiert pe frigul acesta năpraznic lăsat pe tărâmul Bucurescilor… 

A Feast for Crows – George R.R. Martin

Bantam Spectra Books, 2006

Evident, am citit-o pe nerăsuflate, chit că are 1000 de pagini scrise destul de mărunt (probabil în româneşte va avea măcar două volume).  După cum am promis, încerc să nu pun spoilere, deşi sunt convinsă că prietenii de la Nemira nu vor avea nicio problemă cu vânzarea cărţii, odată ce se finalizează traducerea (chiar, ştie cineva dacă se lucrează la ea?).

Nu ştiu în ce măsură aceasta este o noutate pentru fanii seriei, dar această a patra parte este de fapt o jumătate, e incompletă - deci A Dance with Dragons nu va continua Festinul în timp, ci va prezenta aventurile personajelor care lipsesc de aici în aceeaşi perioadă.  Frustrant procedeul, dar şi provocator – în acest fel Martin s-a asigurat 150% de succesul celui de-al cincilea volum.  Ba chiar de un mult mai mare succes decât al Festinului, zic eu, fiindcă de aici e absentă majoritatea personajelor cu adevărat interesante.  Le avem pentru prima dată ca protagoniste pe Cersei (e tot proastă şi a dracului, nu vă neliniştiţi) şi Brienne, la care se adaugă Jaime, Samwell, Arya, Sansa, nişte capitole fără povestitor unic despre Regatul de Fier şi moştenirea lăsată de Balon Greyjoy, precum şi altele despre Dorne şi familia Viperei.  După cum vedeţi, taman partea hot a poveştii (şi gheaţa şi focul!) rămâne în necunoscut, numai bine să ne pună pe jar: nimic despre Tyrion, Dany şi Jon.  La fel de absenţi sunt Stannis Baratheon, Bran şi Rickon, nu mai auzim nimic de Varys şi nu se dezvăluie mare lucru din soarta renăscutei Cat.

În aceste condiţii v-aţi putea gândi că e mare plictiseală în A Feast for Crows, numai că Martin nu face asemenea greşeli.  În primul rând îl avem pe Jaime, care este absolut incredibil – veţi vedea că evoluează neaşteptat pentru firea lui puternică, foarte uman, foarte failibil, fără revolte, sălbăticii sau eroisme.  În al doilea rând, deşi Ironmenii n-au ţinut prima pagină niciodată în serie, aici Martin reuşeşte să-i facă atrăgători. Dornishenii devin din ce în ce mai interesanţi, completând excelent imaginea celor 7 Regate din Westeros.  

Per total cartea nu este atât de alertă ca Iureşul săbiilor, suferă evident, prin comparaţie,  din cauza personajelor lipsă, însă este absolut necesară pentru întregirea seriei.  Evenimentele nu sunt atât de prăpăstioase, dar curgerea lor este inteligentă, cu o grămadă de informaţii, întorsături şi pregătiri ce conturează formidabila înfruntare care se apropie.

Părerea mea, după parcurgerea Feast-ului,  este că A Dance with Dragons nu poate fi în niciun caz finalul seriei decât dacă Martin îşi schimbă complet stilul elaborat sau dacă are 3000 de pagini. Se deschid foarte multe porţi, posibilităţi şi fire de rezolvat în continuare, aşa că aşteptaţi-vă la încă nişte ani de lucru pentru Martin şi de nerăbdare pentru noi…

Iureşul săbiilor – George R.R. Martin

Nemira, 2009. Trad. Laura Bocancios

Da, sunt tare încântată şi eu de partea a treia, trebuie să le dau dreptate tuturor celor care m-au avertizat în comentariile la însemnările mele cârcotaşe la “Urzeală”.  Poate şi pentru că are dimensiuni impresionante şi se lămuresc o grămadă de treburi, dar, în special, zic eu, pentru că m-am obişnuit cu stilul imprevizibil al lui Martin, cu detaşarea lui faţă de personaje, şi a început chiar să-mi placă faptul că romanul e viu, respiră, personajele o păţesc şi dacă sunt ok şi dacă nu, habar n-ai pe unde te vei găsi 100 de pagini mai încolo.

Frustrarea vine acum din faptul că nu mai am răbdare, aş vrea să citesc tot!  Cred că-mi comand A Feast for Crows şi apoi aştept cuminţică să apară A Dance with Dragons – ar trebui să se întâmple în 2010 dacă s-ar respecta intervalul dintre Iureş şi Festin. 

Iureşul m-a prins atât de tare, încât vă spun cu mâna pe inimă c-am ignorat o grămadă de peisaje austriece de pe drumurile ce legau punctele de atracţie:)  Şi mi-am dat seama cât de mult a început să-mi placă povestea şi ce efect are Martin acum, după ce am terminat saga şi m-am întors la mainstream!  Citesc Teoria norilor a lui Audeguy, o carte fină, aş zice, şi am momente în care mă plictiseşte teribil!  Am mai constatat şi altădată că e dificil pentru mine să mă readaptez la mainstream după o poveste SF sau fantasy bună, dar acum mi se pare, parcă, din ce în ce mai greu.  Îmi lipseşte dinamica, ritmul pasionant, lumile interesante, noutăţile de la fiecare pas.  Parcă aş coborî o generaţie-două în timp, mă întorc la curtea liniştită a bunicii după ce m-am dat în montaigne-russe la Disneyland sau am călătorit cu supersonicul… Nu că dulceaţa ei de trandafiri n-ar mai avea farmec, dar rămân cu un surplus de energie şi curiozitate ce nu e satisfăcut de paharul de apă de lângă.

Despre Iureş citisem deja recenziile prietenilor adina şi feri:

 http://adinab.wordpress.com/2009/08/19/cantec-de-ghea%c8%9ba-%c8%99i-foc-3/

http://balinferi.wordpress.com/2009/08/03/george-r-r-martin-iuresul-sabiilor/

însă m-am ferit să mă aplec asupra spoilerelor.  Spun cu mâna pe inimă că nu m-a surprins deloc Nunta roşie, era destul de previzibil că Frey-ii se vor răzbuna şi se vor lăsa cumpăraţi.  Plus că v-am zis că începe să-mi placă mătrăşeala asta nediscriminatorie a lui Martin:)  Totuşi, vă jur că daca se atinge şi de Jon Snow îi scriu aici, dupa modelul Verei, un mesaj de să mă ţină minte!  Aventurile lui Jon din Iureş sunt de milioane, cea mai interesantă şi mai legată poveste dintre cele multe.  Mance Rayder şi Ygritte sunt şi ei foarte bine prinşi, Sam la fel.

Bineînţeles că revelaţia este, totuşi, Jaime.  Având în vedere că pare singurul la fel de inteligent ca Tyrion şi cum (cred că) are şanse să devină Jon, am un sentiment că Martin o să-l mai ţină şi pe el o vreme în viaţă:)  Iureşul este mai bun decât celelalte cărţi ale seriei şi datorită umorului genial al conversaţiilor dintre el şi Brienne, al bătăii de joc neîncetate pe care o aplică proştilor, al sentimentelor atât de realist descrise de Martin – Jaime nu e un personaj total pozitiv dar uşor idiot de cinstit, ca Ned Stark, Robb Stark sau Davos Seaworth, iar asta îl face mult mai credibil şi mai simpatic.  E aceeaşi reţetă aplicată în cazul lui Tyrion şi, parţial, în cazul lui Jon (parţial fiindcă Jon e încă tânăr, presimt că va evolua în acelaşi sens).

Zeul luminii R’hllor al lui Stannis Baratheon şi Melissandre intervine de data asta ceva mai mult sau, mă rog, ideea cu gheaţa şi focul e prezentată ca R’hllor versus Ceilalţi.  Însă Stannis e atât de încremenit, încât sunt convinsă că va avea repede soarta celorlalţi “regi”, mai ales că n-aveam niciun dubiu că Joffrey şi-o ia în Iureş, nu cred că greşesc nici acum.  Iar veneraţia asta a focului şi a Zeului Luminii pare mai degrabă întunecată… Presimt că nu asta este soluţia pentru ameninţarea Celorlalţi, mai degrabă Dany cu dragonii ei să aibă oarece de spus. 

Aventura paralelă a lui Dany Targaryen spre Westeros se mai însufleţeşte un pic în Iureş, însă tot mi se pare destul de lame faţă de restul cărţii.  Ea încă nu este un personaj în adevăratul sens al cuvântului, dar, în mod paradoxal, asta nu mi se pare o slăbiciune din partea lui Martin, ci o intuiţie foarte bună: încă nu poate avea forţă, e doar un copil, nu ştie să-şi canalizeze dorinţele, nu se analizează bine, nu se înţelege pe ea însăşi şi e firesc.  Exact ca Jon Snow, Dany reprezintă un potenţial deocamdată.

Saga este deosebit de complexă, însă Iureşul o face inteligibilă şi ataşantă într-un mod în care celelalte două părţi n-au reuşit.  Este mai închegat şi mai fluid decât ele, întorsăturile de situaţie au mai mult sens, converg spre aceleaşi idei, nu mai suferă de confuzie.  Mi se pare o poveste foarte puternică şi mi se pare fascinant că cineva mai poate scrie aşa la începutul secolului XXI iar noi îl citim ca nişte apucaţi.  Evident că Martin e realist, nu bucolic şi romantic gen Tolkien, scrie pe şleau despre sex, dându-i locul pe care îl are în societatea actuală, are inteligenţa de a crea personaje gri, dar atrăgătoare, le mai omoară pe ici colo să te facă să mori de inimă, aşa că lumea e atrasă de combinaţie, e într-adevăr ceva nou.  Trebuie să-i dau dreptate lui feri, cu care m-am contrazis Martin vs Tolkien, pentru acest punct: personajele lui Martin se dovedesc mai profunde şi mai complexe decât lăsa să pară la început, însă îmi menţin părerea că nu este ataşat de ele, iar asta e tot un minus, pentru mine.

Per total Iureşul e o lectură grozavă, chiar dacă îmi menţin şi părerea că din punct de vedere al tehnicii literare Martin e plat.  E cumva ca la unele filme care te prind – scenariul e bun, pasionant, actorii joacă bine, costumele sunt mişto, dialogurile spumoase, aşa că nu mai stai să te gândeşti dacă există subtilităţi regizorale sau tehnici de filmare de nu ştiu care…

Încleştarea regilor – George R.R. Martin

Nemira, 2008. Trad. Laura Bocancios 

Este destul de dificil să scriu despre a doua parte a seriei “Cântec de gheaţă şi foc”, pentru că am fost leneşă la bloggerit şi între timp am terminat şi Iureşul săbiilor – există atât continuitate, cât şi întrepătrundere temporală între ele.

Nu vreau nici să pun prea multe spoilere, ar fi păcat pentru cei care n-au trecut încă prin serie.  Spun “încă” datorită faptului c-am ajuns la concluzia că e o lectură aproape obligatorie pentru fanii genului, nu cred c-o va rata cineva.  Pe de altă parte, în Încleştarea regilor e o aşa încrengătură şi un talmeş-balmeş de nume, familii, bătălii, întâmplări, incât nu cred c-ar fi cineva în stare să tragă prea multe concluzii dintr-o simplă însemnare pe blog…

A nu se înţelege că nu este pasionant, altfel n-aş fi sărit de 2500 de pagini odată cu partea a doua şi nici n-aş fi continuat cu cele aproape 2000 din partea a treia!  Dacă mi-ar fi spus cineva nu mai departe de acum câteva luni că mă apuc să citesc ceva de asemenea dimensiuni, aş fi râs două zile!  Nu de altceva, dar mă sperie înfiorător şi celelate volume din În căutarea timpului pierdut şi Omul fără însuşiri exact din acest motiv.  Dar povestea e poveste…

Per total Încleştarea… mi-a plăcut mai puţin decât prima parte a seriei, în special datorită dificultăţii de a urmări acţiunea.  Se desfăşoară pe foarte multe planuri (vezi perspectiva, însă abia spre sfârşit) şi nu prea întrevezi balanţa, nici unde vrea să meargă Martin.  Poate este firesc la asemenea dimensiuni, însă nu se poate nega că te frustrează.  În plus este şi mai dificil să te ataşezi de vreun personaj, conform comentariilor mele la prima parte – parcă se întâmplă prea mult şi se rezolvă prea puţin.  Pe câteva puncte:

• Apar doi povestitori noi, Davos Seaworth şi Theon Greyjoy.  Davos e tare plicticos la început, iar Theon e atât de idiot, că-ţi vine să-ţi pui mâinile în cap!  Însă ce-i al lor e-al lor, sunt foarte credibili şi foarte umani. 
•  Mi-a plăcut foarte, foarte mult întâlnirea şi discuţia dintre Jaime şi Catelyn Stark. 1-0 pentru Jaime, aş zice eu… Te face să priveşti lucrurile altfel.
• Aventurile Aryei m-au pierdut…Nu se pot urmări, sunt prea multe personaje prin cetatea aia, in fine
• In continuare cea mai frumoasă poveste rămâne a lui Jon; la început părea plicticoasă tare incursiunea dincolo de zid, însă trecerea la sălbatici din final face toţi banii
• Joffrey ăla e complet idiot, iar Cersei devine necredibilă – sau, mă rog, proastă, prin prisma faptului că-i ţine partea aberant
• Tyrion rămâne cel mai interesant personaj, abia aşteptam să văd ce mai pătimeşte
• Stannis Baratheon şi zeul lui cel nou rămân cam în ceaţă, în special uciderea lui Renly cu umbra aia

Am început, totuşi, să gust imprevizibilitatea seriei, deşi mă plâng continuu:)  Poate această impresie este dată de faptul că am citit şi Iureşul, dar şi partea finală din Încleştarea regilor şterge din impresia de confuzie şi sminteală.  Omul are un plan, e clar, numai că este cu totul atipic, iar asta este, în fond, o calitate. 

Urzeala tronurilor – George R.R. Martin

Nemira, 2007. Trad. Silviu Genescu

Deşi îmi era cunoscut numele de foarte multă vreme, nu citisem decât splendida povestire “Regii nisipurilor” de Martin înainte de a mă apuca de seria fantasy “Cântec de gheaţă şi foc”.  “Regii” e şocantă, mi-o şi imaginez ecranizată, însă presupun că, dacă ar fi făcută cu talent, n-ar mai dormi niciun spectator al filmului o bună bucată de vreme – este absolut înspăimântătoare!  Stephen King  joacă în liga de puştani prin comparaţie.

“Urzeala tronurilor” este prima carte dintr-o serie care înţeleg că va avea cel puţin cinci părţi (a cincea încă nu a fost finalizată de scriitor, a patra încă nu a fost tradusă în româneşte).  Mie mi se pare destul de “addictive”, dovadă că sunt deja la al doilea volum din a doua carte, “Încleştarea regilor” şi mi-am comandat-o pe a treia, “Iureşul săbiilor”, în speranţa că va sosi înainte de scurta mea vacanţă de o săptămână, ce începe vineri seara.

Seria e un fantasy semi-pur, aş zice eu, mai aproape de romanele de capă şi spadă, pentru că partea supranaturală este de foarte mici dimensiuni. Avem regi, cavaleri, bătălii, intrigi, familii rivale şi tot tacâmul de rigoare. Foarte multe personaje, niciunul suficient de “principal”, sunt zece-cincisprezece cel puţin la fel de importante. Tehnica lui Martin este relativ straight-foward, povesteşte despre faptele şi gândurile eroilor, punând fiecare capitol la dispoziţia unui personaj, însă nu pentru a nara din perspectiva subiectivă a personajului respectiv, ci pentru a relata ceea ce se întâmplă în preajma acestuia la un moment dat.  Este adevărat că se creează, astfel, portretul fiecăruia, însă aceste portrete sunt întregite în capitolele rezervate celorlalţi.

În “Urzeala tronurilor” clanul căruia pare să i se acorde cea mai mare atenţie este Casa Stark, lorzi de Winterfell, în Nord.  Capitolele, respectiv povestitorii din familia Stark sunt cei mai numeroşi – Eddard, capul familiei, Catelyn, soţia lui şi patru din cei şase copii: Bran, Arya, Sansa şi bastardul Jon. Sunt omişi mezinul Rickon şi cel mai mare fiu, Robb, care nu au capitolele lor.  Însă spun “pare” fiindcă şi din capitolele lor şi din cele rezervate lui Tyrion din casa Lannister, reies foarte multe detalii despre casa Baratheon, din care face parte Regele celor 7 Regate, Robert, prietenul de tinereţe al lui Eddard Stark şi despre casa Lannister, din care face parte soţia regelui, Cersei şi fraţii săi Jaime cel frumos şi viteaz şi piticul slut Tyrion. Concomitent ni se serveşte povestea lui Dany, sora adevăratului moştenitor al tronului, care devine interesantă doar la finalul romanului, când ”cloceşte”  în foc nişte ouă de dragon şi se procopseşte cu trei dragoni mititei pe post de copii şi speranţă de recuperare a tronului.

Cea mai deosebită parte a romanului este povestea Zidului, o construcţie de 200 de metri înălţime ridicată în vechime, în Nord, încă nu e clar pentru ce, însă probabil pentru apărarea împotriva “Celorlalţi”.  Aceşti Ceilalţi sunt morţi transformaţi (încă nu ni se dezvăluie procesul magic al transformării şi nici motivul) în creaturi ca de gheaţă, cu ochi albaştri ca cerul şi, evident,  puterea de a băga o spaimă infinită în tot ce mişcă.  Zidul este păzit de o organizaţie de cavaleri numită Rondul de Noapte,  cu reguli extrem de severe pentru membri.

O altă parte foarte frumoasă este povestea lupilor străvechi găsiţi de clanul Stark atunci când erau pui, fiecăruia revenindu-i câte unul şi devenind cel mai straşnic prieten şi apărător al fiecăruia.

Tyrion e de departe cel mai simpatic, uman şi ataşant (până acum) personaj al seriei, secondat de Jon, bastardul clanului Stark şi de Arya Stark, fetiţa bătăioasă şi smintită.  Însă aşa cum mai comentam pe undeva, aceasta mi se pare slăbiciunea seriei lui Martin: nu-i pasă de personajele lui.  Nu înţeleg cum de s-au grăbit diverşi să proclame detronarea lui Tolkien prin Cântec de gheaţă şi foc, n-are nicio legătură. Martin este atât de distant şi se joacă în asemenea hal cu soarta bieţilor eroi, în mod atât de neaşteptat şi de stupid uneori, încât nu ai cum să te mai legi de nimeni şi de nimic. Gandalf a “murit” eroic, frumos, cu sens în lupta cu Balrog-ul şi tot am fost devastată şi l-am blestemat pe Tolkien până a reapărut. Martin îl ucide pe dreptul şi bravul (e adevărat, cam lipsit de haz) Eddard Stark total aiurea.  Face la fel cu Drogo, khal-ul Dothraki al lui Dany, care era chiar mişto, reprezenta o lume cu potenţial, diferită de restul, cu alte valori - cărora le distruge astfel orice viitor.  Îţi taie apetitul să ţii la oricine din saga, chiar dacă nu-i ucide direct – le ataşează trăsături enervante, îi pune să ia decizii aberante, le dezvăluie slăbiciuni ruşinoase. 

Mi se va răspunde, poate, că aşa e de fapt în viaţă, ăştia sunt oamenii cu adevărat, bla-bla. OK, dar eu citesc o saga fantasy, vreau o poveste! Vreau să cred în ceva!  Şi Harry Potter face greşeli, e un băieţel normal, dar te prăpădeşti după el.  Şi Frodo e un hobbit amărât, dar vrei să-l vezi distrugând dracului inelul ăla, “ţii” cu el!  La Martin nu poţi să ţii cu nimeni, că parcă ştie, te pândeşte de după colţ când începi să te ataşezi de vreun personaj şi mi ţi-l tăvăleşte de nu se vede, asta dacă ai noroc şi nu-i crapă ţeasta…

Cam atât deocamdată, urmează în curând impresiile despre al doilea roman, deşi cred că nu voi mai aduce mari noutăţi, e destul de în linie cu primul. Mai lent şi mai întortochiat puţin.  Deşi citesc cu plăcere seria, mi se pare o mare exagerare, datorită celor de mai sus, să fie comparată cu capodoperele lui Tolkien.  Îi lipsesc două ingrediente principale: scopul (acolo se salva lumea sau nu, aici se bat unii între ei ca chiorii şi nu te poţi hotărî cine ar fi mai bine să câştige) şi personajele.  Fără asta…mă scuzaţi, dar nu se poate vorbi nici măcar de un succes în materie de fantasy.

P.S.1 – Sper să nu se supere dl. Genescu pe mine pentru o mică observaţie (traducerea este foarte bună în rest) – în engleza folosită aici, ca şi în Tolkien, “gallant” înseamnă viteaz, nu galant, iar “valor” înseamnă curaj, nu valoare. Este repetat galant peste tot şi nu prea se potriveşte.

P.S.2 – Le mulţumesc celor de la Nemira că au remediat situaţia cu comanda despre care v-am povestit în alt articol, mi-au scris ei, ceea ce e un gest pe care-l apreciez mult. Probabil că trebuie să-i mulţumesc lui Vlad pentru asta, ceea ce fac din nou!