capricornk13

Romania, tara de frontiera a Europei – Lucian Boia

Humanitas, 2007 (ed. a treia)

Conceputa ca o completare a celebrei sale Istorie si mit in constiinta romaneasca, cartea de fata ne ofera constructia personala a d-lui profesor Boia despre istoria romanilor, pentru ca, firesc, a simtit nevoia de a pune ceva in loc dupa “demolarea” comisa in lucrarea respectiva.  Gest foarte fair si oarecum izolat in peisajul romanesc, fiindca se stie ca de daramat ne ocupam cu totii, e sport national, cu ceva de inlocuit ne miscam mai greu.

Trebuie mentionat din start ca e o carte care se adreseaza in primul rand unui cititor din afara Romaniei (in primul rand publicului de limba engleza), deci romanii nazurosi ar putea carti la anumite explicatii “for a six year old” sau la neistovita ironie adresata de autor cliseelor romanesti dintotdeauna.  Mie cartea mi s-a parut, din acest motiv, cu atat mai interesanta.

De asemenea, volumul nu este o istorie cronologica (nici nu ne-a obisnuit Lucian Boia cu asa ceva), ci este structurat in capitole tematice cu titluri edificatoare: Privire pe harta, O insula latina, Cum s-a facut Romania, Comunismul romanesc, Intre trecut si viitor, Romani si straini, Incursiune in Panteon, O plimbare prin Bucuresti.  De remarcat intinderea mare (peste 60 de pagini din totalul de putin peste 300) a capitolului “Intre trecut si viitor”, care se ocupa de Romania postdecembrista – cu rigoarea-i caracteristica, autorul a completat acest capitol la fiecare editie, astfel ca volumul de fata vorbeste inclusiv de evenimente din 2006-2007.  Cum eu personal nu am mai citit lucrari istorice despre perioada postrevolutionara – caci de, am trait-o in direct – capitolul mi-a trezit cel mai mare interes.  In plus, ideile d-lui Boia despre restul istoriei Romaniei nu mai prezentau pentru mine un caracter de noutate absoluta, pentru ca se pot deduce destul de limpede din celelalte lucrari oarecum la tema pe care i le-am citit (Istorie si mit… si Germanofilii).

Nu pot sa nu ma declar si de aceasta data absolut incantata de modul in care istoricul roman gandeste si scrie.  E adevarat ca poate asta se datoreaza in buna masura faptului ca este in perfect acord cu perceptia mea asupra istoriei Romaniei anilor 90 si 2000!  Ca-i vede exact la fel ca mine si pe Iliescu (da, comunist si falimentar pentru Romania), si pe Constantinescu, Nastase sau Basescu de la momentul respectiv.  Tare mi-as lua urmatoarea editie a cartii, sa vad cum a evoluat opinia despre Basescu intre timp   Si n-are niciun fel de complex in a transa probleme prezente cu onestitate si curaj.

Foarte interesanta este si prezentarea Bucurestiului, cu intreaga lui istorie, cel putin pentru mine, nascuta in capitala si, deci, avand pentru ea acea combinatie de dragoste si ura caracteristica doar noua.  Cred ca reuseste sa creeze in capitolul respectiv nu numai o imagine corecta a Bucurestiului actual, dar si una mult mai atragatoare pentru eventualul cititor strain decat o facem noi in mod obisnuit, exagerandu-i atat calitatile, cat si defectele.

In consecinta, ard de nerabdare sa ajung la Bucuresti vineri, fiindca sambata dimineata mi-am programat o vizita la Carturesti ca sa-mi iau, prima pe lista, noua carte a lui Lucian Boia despre elitele romanesti.  Si, dealtfel, o sa-mi iau, probabil, toate cartile sale in timp, pentru ca e o reala incantare sa-l citesti!

Later edit, am uitat sa dedic insemnarea asta lui we, ca sa ma acuze in continuare ca citesc istorie de curtea scolii de la Humanitas!

Franţa, hegemonie sau declin? – Lucian Boia

Humanitas, 2010

A doua carte lansată de dl. Boia la Humanitas priveşte o ţară tare dispreţuită de generaţiile mai noi din România, devenite fie pro-americane (nediscriminatoriu şi fără argumente şi, în orice caz, mai degrabă prin imitare a comportamentelor de consum şi atitudinilor văzute prin filme decât din admiraţie faţă de politica sau cultura marii puteri) fie pur şi simplu ignorante – şi vă rog să mă iertaţi pentru tăria afirmaţiei, desigur că nu generalizez.  Nici măcar elita intelectuală românească, atâta cât există, nu s-a mai raportat în ultima perioadă la modele franceze cine ştie ce, prin contrast uriaş cu “tradiţia” noastră puternic francofilă.  Aş îndrăzni să spun că de la cei din generaţia mea sau mai tineri n-am mai auzit de foarte mulţi ani altceva decât pufnituri sarcastice atunci când vine vorba de Franţa, dacă nu punem la socoteală Parisul turistic, brânzeturile şi parfumurile. 

De aceea mi s-ar părea util şi interesant pentru aceste generaţii să parcurgă analiza aprofundată şi, ca de obicei, argumentată a lui Lucian Boia despre declinul Franţei şi cauzele lui.  O prezentare foarte bună a cărţii găsiţi la micawber aici, dealtfel dânsul a scris însemnări despre mai multe lucrări ale istoricului român, per ansamblu mult mai pozitive decât ne-a obişnuit, fiind un cititor exigent în sensul bun al cuvântului.  Eu nu voi mai insista asupra subiectului, aşadar.

E posibil însă ca Franţa să aibă un rol important de jucat pe scena europeană şi mondială,  nu e nici pe departe atât de de neluat în seamă pe cât părem să credem ăştia ceva mai tinerei şi mai ignoranţi.  Iar în ceea ce priveşte cultura, în ciuda ascensiunii tot mai pronunţate a americanilor şi a prevalenţei evidente a limbii engleze, am fi naivi să nu le recunoaştem forţa.  Francezii sunt creativi, inteligenţi şi cu spirit critic, deşi pe noi ne enervează de moarte stângismul imbecil al intelectualilor lor şi ne-ar plăcea tare mult să-i invităm la o cură de salam cu soia, hârtie igienică tip glaşpapir şi avorturi interzise, ca să le treacă.  Cred că s-au mai schimbat şi ei, poate e timpul să ne schimbăm şi noi percepţia.

Iar pentru a ne putea pronunţa, ar fi bine s-o facem pe bază de date.  “Franţa, hegemonie sau declin” este, în acest sens, un început bun şi o carte care se citeşte cu plăcere.

Tragedia Germaniei. 1914-1945 – Lucian Boia

Humanitas, 2010

În sfârşit am pus mâna şi am citit şi cele două cărţi ale profesorului Boia cumpărate chiar cu ocazia lansării lor la Gaudeamus 2010.  Primisem deja trei cărţi de la domnia sa, le citisem cu mare plăcere – practic îmi reînviaseră pasiunea pentru istorie, iar Germanofilii mi s-a părut una dintre cele mai interesante lecturi ever.  Despre ea n-am apucat să postez aici, există pe blog numai însemnarea despre Istorie şi mit în conştiinţa românească.

Tragedia Germaniei este din nou o carte pe care aşteptam s-o citesc de multă vreme, ca şi “Istorie şi mit…” - o analiză lucidă, nepărtinitoare, neinfluenţată exclusiv de Holocaust, a condiţiilor care au făcut posibil derapajul Germaniei către regimul lui Hitler şi ororile din cele două războaie mondiale.  În stilul pe care îl consider de acum caracteristic, Lucian Boia dărâmă una după alta toate prezumţiile că Germania ar fi fost mai agresivă, mai antisemită şi, în special, principala sau chiar singura vinovată de declanşarea celor două conflicte.  Asta nu înseamnă că “ţine partea” nemţilor, are multe argumente şi prezintă multe fapte care îi condamnă şi îi incriminează, ci că restabileşte un echilibru de care era nevoie.  Înseamnă numai că nu le aruncă lor toate bubele în cap, aşa cum au fost tentaţi mulţi istorici francezi şi englezi, apoi o generaţie întreagă de germani, ce se simţeau vinovaţi şi vroiau să rupă cu trecutul, să facă.

Pentru fiecare demonstraţie menţionată mai sus – că poporul german nu era cel mai antisemit din Europa, că Germania nu a jucat în mod necesar rolul agresorului, ci că a răspuns logic unor condiţii politice ce o determinau să acţioneze astfel etc. – Lucian Boia aduce o pleiadă impresionantă de argumente sprijinite de fapte şi cifre de necontestat, majoritatea din surse din afara Germaniei, astfel încât nu pot fi bănuite de fals. 

Alături de argumentaţia logică impecabilă şi munca de cercetare evidentă, şi această lucrare beneficiază de calităţile ştiute ale scrisului profesorului Boia: structură, bun-simţ, exprimare concisă şi elegantă, însă perfect inteligibilă şi pentru diletanţi şi, nu în ultimul rând, de acel rafinat simţ al umorului, un sarcasm temperat de delicateţe şi stil, care este pentru mine principala sa “semnătură”.

În plus, recunosc sportiv că m-a încântat mult şi subiectul. Aşa mă enervează de ani de zile generalizarea neamţ = nazist/rasist/ucigaş de evrei de nu pot să spun!  Şi nu e deloc rău să mă conving că feelingul meu era corect citind o carte atât de bine scrisă şi de argumentată.  Satisfacţia este dublă!  Vă recomand lectura cu mult drag – chiar dacă aţi crede că nu sunteţi interesaţi de subiect, Lucian Boia vă va cuceri. 

P.S.:  Dacă cineva vrea să mă acuze de vreo tâmpenie gen antisemitism pentru însemnarea asta, îl înjur de pe acum ca să nu se mai obosească – citiţi cartea şi dup-aia vorbim…

Istorie şi mit în conştiinţa românească – Lucian Boia

Humanitas, 2010

Poate că titlul însemnării mele vi se pare o exagerare.  Îngăduiţi-mi, vă rog, numai câteva paragrafe pentru a-l explica. 

Eu cred că aceasta este exact cartea de care avea nevoie România pentru a se apropia de normalitate, de care aveau nevoie românii pentru a începe să se dezmeticească după şase decenii de minciună şi propagandă deşănţată cu privire la istoria lor.  Şi meritul cel mai mare al ei este că nu are scopul de a demola mituri, ci de a le desluşi, cu obiectivitate şi competenţă.  Dl. profesor Boia nu-şi face un titlu de glorie din a fi contra, nu a scris această carte pentru a se pune pe sine însuşi în valoare, pentru a crea controverse şi a ieşi în lumina reflectoarelor.  Asta se vede şi din ton, care nu este nici inutil sarcastic, nici polemic, dar în primul rând din modul de abordare. Este un demers sincer şi profesionist, făcut în interesul adevărului, în mod elegant, simplu, straight forward, extrem de documentat şi de modern, calm şi detaşat. 

Nu vă dezvălui din cuprins, pentru că trebuie să citiţi cartea (nu glumesc, trebuie! mi se pare obligatorie pentru orice intelectual român care se respectă) decât structura – un capitol introductiv amplu unde se definesc termenii şi tehnica, apoi se face o incursiune cronologică în “istoriile istoricilor” şi cum a fost discursul acestora afectat, în funcţie de epocă, de mituri, urmat de capitole destinate unor zone fundamental mitologizate ale istoriei noastre: originile, continuitatea, unitatea, Românii şi ceilalţi şi principele ideal.  Cartea se încheie cu un scurt capitol destinat perioadei de după 89 (cartea este la a 4-a ediţie, fiind iniţial publicată în 1997) şi cu o încheiere-concluzie de o sobrietate uluitoare.

De ce spun că este un demers necesar şi, aş spune, igienic pentru societatea românească, în plus faţă de calităţile pe care le-am enumerat la început: fiindcă noi nu gândim aşa!  Aşa adică luând distanţă faţă de pasiunile pe care le-au trezit în noi discursurile naţionaliste delirante practicate de aproape tot spectrul politic românesc, manifestate, dealtfel, în întreaga paletă a culturii româneşti de după 89.  Noi suntem partizani, suntem înflăcăraţi, fie ne-au convins aceste discursuri, fie ne-au scârbit, însă cale de mijloc nu avem.  Suntem ori Vadim, ori Patapievici – ori ne prosternăm la zeiţa Naţiune, ori ne e scârbă de tot ce înseamnă România.  Ca să înţelegem substraturile acestor atitudini, aveam nevoie de cartea d-lui Boia.  Pentru a ne potoli, a ne obiectiviza gândirea şi a ne obişnui cu modul european contemporan de abordare a unor noţiuni fundamentale cum ar fi naţiunea.  Însă, în primul rând, pentru a înţelege, odată pentru totdeauna, că ceea ce noi credem despre istoria noastră este rezultatul unor reprezentări imaginare ale ei!  Iar în cazul nostru, aceste reprezentări imaginare au fost extrem de nociv politizate de comunism şi istoriografia comunistă.  Trecând dincolo de asta, demitizarea este necesară față de istoriografia oricărei epoci, pentru că fiecare avea proiectul ei, proiect care nu mai este valabil astăzi!

Acesta este alt merit incontestabil al acestei lucrări – faptul că explică în termeni extrem de clari, simpli și conciși că modul nostru de raportare la istorie este passe!  Și problema este că modul de raportare la istorie influențează modul de raportare la societate și la viață în general, iar eu cred că trebuie să încetăm să trăim într-o sferă de iluzii pe care ni le-au vândut unii și alții și că singura noastră șansă la nivel național este să începem să gândim cu propriul creier.  Sunt convinsă că această carte contribuie din plin la o plasare mai rațională și, în fond, mai liberă, a conștiințelor noastre în relație cu lumea care ne înconjoară.

Nu e de neglijat nici faptul că putem învăța de la dl. Boia să avem o atitudine rațională, elegantă, fără orgolii de autor sau sentințe definitive.  Adversar al certitudinilor, dumnealui spune de câteva ori că nu propune alternative, că nu are o soluție corectă – dealtfel, logic, dânsul știe că nu există istorie adevărată, ci o sumă de interpretări subiective, doar este expert în istoria imaginarului! – iar pentru mine asta este nu numai foarte impresionant (câți români cunoașteți care nu știu ei mai bine cum stă treaba? ) ci și o sursă de aer proaspăt și de speranță că vom fi, într-o bună zi, capabili să gândim așa. 

Să începem prin a acorda atenția cuvenită unei astfel de cărți, care ne poate duce către oroarea de extreme, ne poate învăța cum să gândim tolerant și rațional, pe lângă bogăția de informație și plăcerea lecturii unei lucrări impecabile pe care ne-o oferă.