Turbion – Robert Charles Wilson
Nemira, 2008. Trad. Ana-Veronica Mircea
Dupa cum spunea dreaming jewel foarte bine la un moment dat pe blogul ei, Wilson asta e un povestitor ca lumea. Dupa Jocurile foamei, alerta, dar comerciala si scrisa fara cine stie ce inclinatii artistice, proza lui Wilson te izbeste ca facand parte dintr-o cu totul alta categorie. Pe langa ideea SF, atragatoare, viabila si ofertanta, Wilson construieste o foarte veridica societate americana a viitorului apropiat, iar personajele lui sunt extrem de bine conturate.
Tyler e baiatul menajerei din resedinta unui bogat magnat american, un om inteligent, cu o vointa extrem de puternica si, in consecinta, conducand o familie disfunctionala. Sotia lui e alcoolica, iar cei doi copii, Jason si Diane, cresc impreuna cu Tyler si-i sunt cei mai buni, de fapt singurii prieteni. Ambii sunt de o inteligenta iesita din comun, dar Jason este aproape genial, iar tatal lui nu numai ca-l incurajeaza in permanenta, dar o face in detrimentul Dianei si a tuturor celorlalti, percepand, printre altele, si prietenia cu Tyler ca o amenintare la potentialul propriului sau fiu. Desigur ca Tyler, un copil sensibil, dar absolut “obisnuit” prin comparatie cu prietenii lui, este fascinat de amandoi si, pe deasupra, indragostit cu totul de Diane. Aici Wilson mi se pare foarte abil, nu cade in capcana de a-i face pe micii stapani ai domeniului sa-l priveasca pe Tyler cu dispret sau condescendenta. Prietenia e reala si din partea lor, desi ambii percep indragosteala lui Tyler de Diane. Jason il intelege si incearca sa-l avertizeze cu blandete asupra obsesiei nepotrivite pentru sora lui, iar Diane ii ofera atat cat ii poate oferi fara sa-l faca sa sufere mai mult decat e necesar. Ce-mi place foarte mult e ca relatiile conturate de Wilson intre cei trei in copilarie sunt veridice si se dezvolta absolut impecabil pe parcursul intregii carti, care ii urmareste pentru restul vietii.
In contextul dat intervine factorul SF. Intr-o seara petrecuta de cei trei copii in gradina, in timp ce magnatul dadea o petrecere la resedinta, stelele dispar de pe cer. Nu e foarte clar de ce nu s-au consultat imediat fizicienii si cercetatorii cu cei de pe fata insorita a globului sa vada ce s-a intamplat acolo, dar America asteapta cu infrigurare dimineata sa vada daca soarele mai rasare sau nu. Rasare, insa devine destul de rapid evident ca e ceva ciudat la mijloc, pentru ca stelele nu reapar. Intr-un interval destul de scurt, cativa ani, se clarifica o parte din fenomen, fara sa fie, desigur, inteles pana la capat. Pamantul a fost inconjurat de un soi de ecran pe care cercetatorii il denumesc membrana turbionara. Dupa ce incearca s-o penetreze cu rachete si device-uri, constata cu stupefactie ca membrana functioneaza ca scut impotriva actiunii ucigase a radiatiilor solare, fiindca in afara ei timpul se scurge cu o viteza de sute de mii de ori mai mare, practic Universul se transforma intr-un ritm care ar fi dus Pamantul la extinctie, din cauza imbatranirii soarelui. O secunda pe Pamant e echivalenta cu mai mult de un an dincolo de membrana.
Omenirea este, desigur, disperata – urmeaza, practic, sfarsitul lumii, in momentul in care oricine ar fi creat membrana – desigur ca se nasc ipoteze de la zeitati la niste entitati numite ipotetici de oamenii de stiinta – o va retrage. Nu se intelege scopul ipoteticilor, insa, desigur, cercetatorii incep sa se ocupe de fenomen cu toate fortele. Varful de lance in domeniu devine compania condusa de tatal lui Jason, Periheliu, care se lansase restabilind comunicatiile prin baloane ce retransmiteau prin unde radio atunci cand satelitii au devenit complet inutili din cauza membranei. Jason e creierul principal si vine cu ideea de a lansa sonde cu diverse molecule de gaz si carbon, apoi bacterii, pentru a terraforma planeta Marte. Datorita diferentei vitezei cu care timpul se scurge intre cele doua planete, fenomenele care au dus la aparitia vietii pe Pamant pot fi replicate pe Marte in timpul catorva ani terestri. Ideea este, fireste, sa se perpetueze specia umana, chiar daca Pamantul ar disparea. Experimentul reuseste, iar in momentul aproximativ in care s-a calculat ca se ivesc fiintele vii pe Marte, aceasta este, la randul ei, inconjurata de o membrana turbionara (ipoteticii vor, se pare, sa protejeze si viata de acolo).
V-am dat deja suficiente spoilere, insa mi se par necesare pentru a va deschide apetitul spre carte – ideea este, dupa cum vedeti, extrem de promitatoare. Romanul ii urmareste pe cei trei, Tyler, Jason si Diane, in aceasta cursa pentru salvarea omenirii. Sondeaza motivatiile, sentimentele si solutiile pe care le gaseste fiecare dintre ei pentru a face fata unei paradigme complet diferite in care se gaseste specia. Si ideea SF are parti oarecum spectaculoase, cum ar fi intalnirea intre reprezentantul martienilor, noua specie umana creata de pamanteni, si, in special, ideea de a trimite sonde biologice autoreproductive pentru a primi informatii din restul universului. Insa partea “umana”, evolutia personajelor si povestile lor nu sunt cu absolut nimic mai prejos. Va mai dezvalui doar ca exista prin zona si celebrul conflict despre cat e de moral sa-ti extinzi durata vietii in mod artificial, daca asta ar fi posibil 
O carte foarte bine scrisa, unul dintre acele romane care poate concura cu succes la atragerea cititorilor de “mainstream” catre… era sa zic dark side Am continuat cu Axa, a doua parte a acestei serii care inteleg ca mai contine Vortex, insa am reusit s-o uit la Berlin, asa ca fac o mica pauza pana o recuperez. Inceputul suna la fel de bine ca Turbion.
. Mi-a luat jumătate de carte să înţeleg ce sunt spaţioforii şi, mai ales, deus-ex-machina aceia născuţi din creierele electronice ale reţelelor, vag ce e ala reticulosistem, la ce folosesc sau nu implanturile organice, şi, în special, cum funcţionează salturile în virtual la diverse niveluri. Succesul meu la toate astea a fost relativ şi mi-e teamă că aşa va rămâne. 
