Aici se cuvine o paranteză.  Cum puteţi găsi în numeroase pagini web, ayahuasca este o băutură făcută prin prelucrarea plantei cu acelaşi nume de către anumite triburi din Peru, în special Shipibo.  Şamanii, numiţi aici “curenderos” (vindecători), sunt medicii-vrăjitori care o consumă ei înşişi alături de pacienţi, în cadrul ceremoniilor rituale (las ayahuasca ceremonias).  Pentru a deveni curendero cu adevărat, ei trec timp de ani de zile prin diete severe, consumând în timpul lor diferite extracte din plantele din junglă, cu credinţa că spiritul acestor plante li se deschide şi îi învaţă ce anume poate fiecare dintre ele să vindece.  Se cunosc foarte multe cazuri de vindecări “miraculoase”, inclusiv în cazuri declarate incurabile de către medicina clasică, unul dintre ele fiind cancerul.  Pacienţii respectivi vin în Peru din toate colţurile lumii, oameni disperaţi, şi pleacă de aici fie vindecaţi, fie liniştiţi şi cu multă speranţă.  Şamanii te curăţă – de fapt ayahuasca o face, după cum susţin ei, sau băuturile preparate din diverse alte plante.  Creează combinaţii speciale pentru fiecare persoană în parte, după ce simt, în timpul ceremoniilor, care este afecţiunea care te locuieşte.

Ayahuasca este o plantă, practic un drog care conţine DMT şi activează serotonina şi oxitocina.  Este un psihedelic destul de puternic, interzis dealtfel peste tot în lume, deşi complet natural.  Ideea centrală a consumării ayahuascăi este să-ţi deschizi mintea şi să ai încredere că ea, la grande madre, va scoate la suprafaţă tot ceea ce ai în subconştient prin intermediul viziunilor pe care le ai când eşti sub efectul ei.  E o cale de a te înţelge pe tine însuţi şi de a te confrunta cu cele mai adânci şi întunecate probleme care te bântuie – o cale dreaptă, o cale în care nu poţi să minţi ca la psihiatru sau în faţa propriei raţiuni.  Însă trebuie să fii pregătit, pe de o parte, să faci faţă lucrurilor care vor ieşi la iveală, şi, pe de altă parte, trebuie să fii dispus să predai controlul, să te desprinzi de raţiune, să te laşi dus, să comunici cu ayahuasca şi s-o laşi să te ghideze.  Nu trebuie să respingi cu ego-ul (cel mai puternic inamic) şi cu raţiunea ceea ce vine din partea ei.  Unii reuşesc, alţii nu.  Sunt oameni care într-o singură ceremonie găsesc ceea ce caută, găsesc răspunsuri, alţii au nevoie de ani de zile de ceremonii, trec prin diete severe de luni de zile, asemănătoare celor iniţiatice ale şamanilor, şi problemele lor emoţionale sau psihice nu se dau duse.

Din cauza condiţionărilor multiple la care suntem supuşi cu toţii (familie, educaţie, societate) există în fiecare dintre noi munţi de sentimente şi emoţii reprimate, frustrări, angoase, tristeţe şi vinovăţie, care sunt cauza profundă a suferinţelor şi eşecurilor noastre.  Ayahuasca, sub “mâna” şamanului – cei adevăraţi, nu cei care se pretind curendero; unii dintre cei reali de aici fac ucenicie cu plante şi diete stricte de luni şi ani timp de douăzeci, douăzeci şi cinci de ani înainte de a se considera şamani – te poate vindeca şi fizic şi emoţional.  Iar curenderos, prin intermediul plantelor şi al “icaros”, cântecele rituale inspirate de spiritul plantelor intonate în timpul ceremoniilor, pot vindeca boli fizice foarte concrete, cum am mai spus.

Desigur că tot ce vă povestesc eu aici sună a vrăjitorie de doi bani, este complet iraţional şi incredibil pentru un om crescut în tradiţia şi format în sistemul educaţional şi în cadrul societăţii europene (creştine etc.).  Eu personal sunt, după cum bine ştiţi, agnostică.  Cred cu tărie în raţiune şi n-am luat-o brusc razna, nu vă speriaţi!  Am descris credinţa şi tradiţiile de aici pentru a vă reda (sumar şi incomplet, ştiu) cadrul, pentru a vă oferi o idee despre ce se întâmplă.  Am decis să vin şi să încerc pentru că sunt deschisă la nou, schimbare de concepţii şi nu văd de ce aş refuza de plano să trec printr-o experienţă potenţial revelatoare.  Eram pur şi simplu foarte curioasă care va fi reacţia mea în contextul dat.

Revenind la oile noastre (sau mai degrabă lamele, alpaca şi vicuña, c-aşa e-n Peru!), am aterizat după nici o oră de zbor pe aeroportul din Pucallpa, un orăşel mai puţin cunoscut decât Iquitos, care este în general destinaţia turiştilor care vor să aibă experienţa junglei.  Afară din minuscula clădire a aeroportului ne aştepta un peisaj insolit, întruchipat de Edwin, unul dintre peruanii care o ajută pe Cielo, gazda noastră australiană care deţine ”retreatul” din junglă unde urma să ne petrecem săptămâna, şi de “vehiculul” cu care urma să ne transportăm până la barcă.  Acesta vă este cunoscut deja dacă aţi citit aventurile mele thailandezo-cambodgiene, vestitul scuter cu trei roţi, cunoscut acolo sub numele de tuk-tuk.  Bagajele noastre au fost legate zdravăn cu o sfoară pe minuscula platformă din spate şi a urmat o călătorie extrem de haioasă prin Pucallpa, apoi Yarina Cocha, până pe malul lacului Ucayali,  pe care se află casa lui Cielo.  Ucayali şi Marañon sunt numele celor două râuri care formează mai jos, tot pe teritoriul Peru-ului, Amazonul, iar lacul pe care eram este dezvoltat dintr-unul dintre braţele lui Ucayali.  Pe mal ne-am transferat într-o canoe cât o coajă de nucă, aproape plată, cu un motor mititel, pe care Guillermo, partenerul peruan al gazdei noastre, a condus-o cu mare dexteritate încă vreo zece minute spre inima junglei.  “Portul” din Yarina Cocha, de unde am pornit, arată cam aşa:

Am avut ocazia pentru prima dată în această călătorie, trecând prin Pucallpa şi Yarina, să constatăm cum arată Peru cu adevărat – pentru că Lima nu reprezintă Peru.  E o sărăcie lucie, toate casele par neterminate pentru că nu se plătesc impozite decât pe cele oficial finalizate, transportul e total haotic, mirosurile te asaltează, muzica lor de junglă seamănă teribil de tare cu manelele, dar oamenii sunt veseli şi primitori.

Şi iată că ne apropiem, trăgând pe malul drept al uriaşului Ucayali, de casa lui Cielo.  Locul este atât de frumos, că numai pozele îi pot face dreptate, şi asta numai pe jumătate!

Şi cam aşa arată veranda şi interiorul casei, construite, evident, pe piloni în apă.  Casa este în întregime din lemn şi nu are absolut niciun geam – toate ferestrele sunt protejate de plasă pentru insecte şi în interior au nişte perdele extrem de subţiri, prin care trece fără probleme minunata briză din junglă.  Suntem în sezonul umed, iar apele abia începuseră să se ridice:

Am fost atât de încântată de casă şi, mai ales, de simplitatea ei şi a vieţii de acolo, încât, după politeţurile de bun venit, am purces imediat să fac un duş cu apă rece turnată cu oala din butoi în cabina de lemn special amenajată.  Există şi instalaţie “clasică”, într-un fel, adică un duş cu un rezervor, dar n-are acelaşi farmec, plus că nu funcţionează tot timpul, pentru că generatorul electric merge numai câteva ore pe zi – şi este necesar pentru alimentare.

Am făcut repede cunoştinţă şi cu gazdele noastre patrupede – trei câini şi trei maimuţe absolut geniale, care nu stau locului o clipă şi cărora le place la nebunie compania oamenilor.  Preferata mea se numeşte Cometa, e cea mai tinerică dintre ele şi are o poveste înduioşătoare – a avut cancer la un ochişor şi a trebuit să-l piardă, însă acum, după vindecare, este de o ghiduşie şi o căldură formidabile.  Galaxia şi Obi sunt mai rele puţin, muşcă şi fură tot felul de lucruri.  Iat-o pe Cometa:

După duş mi-am aplicat cam jumătate de tub de insect-repellant, fiindcă aveam deja vreo douăzeci de muşcături de ţânţar, inclusiv trei pe tălpi şi ne-am aşezat la sporovăit pe veranda asta splendidă către lac.  Cielo a trebuit să ne părăsească vreo câteva ore pentru cumpărături în “oraş” (în traducere liberă plecat cu barca până la Yarina în sat) aşa că m-am pus pe citit în timp ce Percy şi Ludi, ajutoarele peruane ale lui Cielo, ne pregăteau prânzul.  Pentru că urma să trecem prin ceremonii ayahuasca, a trebuit să ţinem un fel de post înainte de a veni – am evitat orice fel de carne, grăsimi, lactate, conserve, zahăr, dulciuri, cafea etc.  Şi aici, în special înainte de ceremonie, trebuia să mâncăm cât se poate de “light”, aşa că am primit peşte prăjit (delicios!) şi salată.  După ghiftuiala cu peştele amazonian am zăcut fericiţi în peisajul de vis, nevenindu-ne să credem că am ajuns în locul ăsta uitat de lume.  Pe la 5 a revenit Cielo şi ne-a găsit cu ochii visători aţintiţi spre lac şi junglă – numai bine pentru a ne face introducerea despre ayahuasca, şamani şi ceremonia pe care ne-o pregătise pentru prima seară.

Pe la ora 6 a apărut Francisco, unul dintre şamanii Shipibo cu care lucrează Cielo.  E timpul să povestesc puţin despre ea, înainte de a-l zugrăvi pe acest personaj de basm.  Pe Cielo o cheamă de fapt Kerry, are aproape 60 de ani şi este australiancă.  Este unul dintre extrem de puţinii gringos acceptaţi cu adevărat de comunitatea locală şi este respectată şi iubită de şamanii cu care lucrează.  A venit în Peru definitiv acum aproximativ 6 ani, după ce a avut o experienţă anterioară cu ayahuasca, iar mesajul pe care l-a primit de la grande madre a fost să vină aici şi să-i ajute pe acei gringos care au nevoie de vindecare, să servească drept intermediar.  A cunoscut în tot acest timp mulţi şamani, mergând “up river” zile sau chiar săptămâni cu barca, în hamac.  I-a identificat pe cei mai puternici, le-a câştigat încrederea şi organizează ceremonii împreună cu ei pentru oamenii care vin la ea.  Povestea vieţii lui Cielo este extrem de tulburătoare, cu momente tragice şi lovituri cărora nu credea că le va supravieţui.  A fugit de acasă la 14 ani din cauza brutalităţii tatălui ei şi a crescut pe străzi, drogându-se cu aproape toate substanţele existente la vremea respectivă.  La 17 ani a rămas însărcinată, şi asta i-a salvat viaţa, pentru că s-a oprit din droguri de teamă să nu afecteze copilul; a mers la un adăpost pentru tinere în situaţia ei.  Îi este extrem de recunoscătoare fiicei ei celei mari pentru acest lucru, şi o numeşte îngerul ei păzitor.  A fost apoi căsătorită timp de 37 de ani cu un om minunat, a mai făcut o fată şi a mai avut cel puţin două căderi spectaculoase în lumea drogurilor, fiind aproape de moarte de fiecare dată.  Fără să aibă nicio şcoală, a reuşit extrem de bine într-o meserie grea, organizarea de evenimente, însă munca extrem de multă şi de stresantă a dus-o la limita puterilor şi a făcut-o să aibă căderea ce a îndreptat-o, în final, la sfatul unui prieten, către ayahuasca.  Practic ayahuasca i-a salvat viaţa.  Curajul femeii ăsteia a fost absolut uluitor – după ce a pierdut practic tot ce deţinea, cheltuind o casă şi multe altele pe droguri, şi-a părăsit soţul după aproape patru decenii şi a sosit în Peru cu un rucsac şi 600 de dolari în buzunar.  S-a apucat să construiască ceea ce face acum şi a avut norocul de a-l întâlni pe Guillermo, un peruan de 35 de ani, un om cald, pe care-l iubeşte şi alături de care este, în sfârşit, fericită.  Personalitatea lui Cielo este debordantă, iar forţa cu care ţine lucrurile în frâu de admirat.  E sinceră şi tăioasă, no-bullshit, extrem de inteligentă, iar dacă uneori pare puţin “dusă” nu e de mirare deloc după viaţa pe care a avut-o.

Să revenim la Francisco.  Extrem de mic de înălţime (ca toţi peruanii, în special cei cu mai mult sânge indigen), are o faţă foarte expresivă de indian veritabil, un colier tradiţional la gât, un zâmbet cald şi o voce profundă.  Toate astea sunt în mod amuzant amestecate cu tricouri cu imprimeu, bermude cu multe buzunare şi un telefon mobil sclipitor cu o melodie absolut imposibilă.  Combinaţia asta kitsch poate trezi foarte multă neîncredere, iar eu mă fac vinovată de destul de mult scepticism, aşa că m-am cam distrat când am făcut cunoştinţă.  Însă hotărâsem să dau o şansă sinceră şi deschisă experimentului prin care urma să trec, aşa că mi-am adunat întreaga voinţă şi am încercat să mă concentrez la ce trebuia să facem.

Înainte de ceremonie, care începe la 9 seara (ayahuasca este o experienţă prin excelenţă nocturnă), Cielo şi Francisco ne-au învăţat cum să ne pregătim o “baie de flori”.  Ne-au adus multe plante din junglă, cărora a trebuit să le rupem frunzele şi să le îndepărtăm nervurile mari, apoi să le punem într-un vas cu apă şi să le mărunţim încercând să ne conventrăm şi să le invocăm spiritul pentru a ne deschide şi a ne ajuta în timpul ceremoniei.  Am suflat deasupra apei fumul unor ţigări din tutun pur, numit “mapacho”, care are un efect de relaxare.  A urmat un duş normal, după care ne-am turnat pe corp apa cu frunzele pregătite mai devreme şi am aşteptat în apusul din junglă până ne-am uscat complet.  Imaginaţi-vă nişte culori splendide ale norilor luminaţi de apus, deasupra lacului şi a junglei, în care aşteptam tremurând uşor, fiindcă e foarte cald şi seara, să ni se zbicească apa pe piele… A fost un moment de o frumuseţe magică. sălbatică, absolută!  Cam aşa se întâmplă la căderea serii pe Ucayali, cum se vede de pe veranda noastră:

“Livingul” pe care l-aţi văzut mai sus este transformat complet de către Cielo pentru ceremonii.  Îl eliberează de măsuţe şi pune pe podea, lângă laviţe şi pereţi câte o salteluţă pentru fiecare participant, inclusiv pentru şaman.  Luminile sunt stinse (asta dacă există, fiindcă generatorul nu funcţionează oricum decât vreo două ore pe zi, de obicei mai devreme) şi toată lumea trebuie să se odihnească înainte de ceremonie, în tăcere.  Eu am căzut într-un somn extrem de profund (mă trezisem la 4 dacă vă amintiţi) în timpul celor două ore dinainte de ora 9, când ne-a trezit Francisco.  Stăteam în faţa lui, iar el era cu spatele către verandă, astfel încât i se profila numai umbra pe peretele din plasă.  Avea o lumânare aprinsă în stânga, alături de sticla cu ayahuasca şi de un bol plin cu ţigări de mapacho.  Ne-a oferit fiecăruia câte jumătate de păhărel de ayahuasca (aproximativ 20-25 ml).  E o substanţă vâscoasă, vişiniu-maro-neagră, atât de dezgustătoare, încât trebuie s-o bei pe toată dintr-odată, altfel îţi este aproape imposibil să continui!  Gustul cu care rămâi este atât de intens şi de amar, încât trebuie să-ţi clăteşti gura cu puţină apă.  Nu ai voie să bei nimic altceva, nici măcar apă, după ce consumi ayahuasca şi nu trebuie să mănânci nimic la cină.  Nici nu e de mirare, pentru că foarte multă lume are ca reacţie de curăţare (amintiţi-vă că ayahuasca purifică, curăţă corpul şi spiritul) vomitatul până la refuz.

Ce a urmat este foarte greu de descris în cuvinte, şi mi-e teamă că încercarea mea de a vă dezvălui câte ceva este destul de fragilă.  Întâi de toate trebuie să înţelegeţi că absolut fiecare persoană reacţionează într-un alt fel la ayahuasca.  Practic nu există nici reacţii fizice nici emoţionale identice, planta pare că se “mulează” pe tine, iar efectele sunt profund individuale.  Poţi avea “visiones” (adică halucinaţii, ce mai încolo încoace) sau nu, e posibil să-ţi fie greaţă sau nu, e posibil orice.  Îşi face efectul cam în patruzeci şi cinci de minute până într-o oră, uneori mai repede.  În intervalul ăsta toată lumea a stat liniştită la lumina lumânărilor, iar Francisco a continuat să mai bea ayahuasca.  După o vreme am început, oarecum simultan, atât eu, cât şi amicul meu, să simţim efectul băuturii.  Eram foarte liniştită, din fericire, şi n-am simţit nici frica nici emoţia la care m-aş fi aşteptat, am întâmpinat senzaţia, astfel, cu deschidere şi calm.  Am început să simt un soi de amorţeală plăcută în braţe, iar mintea a început să-mi funcţioneze puţin diferit, cu succesiuni foarte rapide de gânduri despre mine şi viaţa mea.  Nu mă puteam, însă, concentra asupra niciunuia dintre ele.  Nu stăruiau suficient pentru a crea imagini, nu am avut practic nicio “viziune”, cum o numesc ei.  Am avut câteva secunde de teamă la un moment dat, însă aproape instantaneu au sosit nişte gânduri care o calmau.  Senzaţia era de aşteptare calmă şi relaxată, o alertă liniştită, deşi pare un nonsens.  Apoi Francisco a început să cânte “icaros”… Sunt cuvinte pe care nu le înţelegi, în quetchua (limba vechilor incaşi), dialectul Shipibo, amestecate cu cuvinte în spaniolă, cu o tonalitate şi un ritm anume, constante pentru o vreme, apoi modificate pe frânturi.  Ca o mantra, ca o rugăciune, de un farmec extraordinar.  Practic vocea lui Francisco îţi călăuzeşte experienţa şi canalizează gândurile, e o senzaţie puternică şi indescriptibilă, pe care presupun că n-o ai dacă nu eşti sub efectul drogului.  Eu n-am avut niciun efect de curăţare fizic (vomă, plâns etc.) eram perfect liniştită şi happy.  După ce a încheiat primul icaro, cântat pentru toţi, de pe salteaua lui, Francisco a venit la fiecare dintre noi, ne-a suflat în creştet, apoi peste mâini şi ne-a întrebat cum ne simţim.  L-am simţit foarte apropiat, cald, protector, îţi dădea o stare de bine, de exuberanţă.  M-a întrebat dacă am avut viziuni, i-am spus că nu, dar că mă simt bine.  A vrut să-mi mai dea puţină ayahuasca (cantitatea mică pe care am luat-o este pentru prima dată, de probă, pentru a putea ulterior calibra în funcţie de reacţii), însă corpul meu mi-a dictat că e suficient, iar Francisco m-a ascultat.  Starea de high a durat mult, ore întregi, până pe la 3 dimineaţa, însă în salturi, aveam perioade în care eram perfect lucidă.  Mergeam drept şi vorbeam coerent , aveam o stare bună, anumite momente de nelinişte, însă fără nicio viziune concretă sau idee, gând închegat – numai succesiuni, frânturi.  Principalul sentiment care mă locuia era cel de iubire, frumos şi bine.  Mă simţeam foarte vulnerabilă, însă nu m-a atacat nimic ”negru”, only love, love and love again.  Iar când Francisco cânta, în special atunci când s-a aşezat în faţa mea şi a cântat pentru mine, mă simţeam fericită şi emoţionată cumva.

Am adormit pe la 3, oricum nu prea mă mişcasem nici înainte, aveam o amorţeală plăcută în tot corpul, în timp ce Francisco încă mai cânta.  M-am trezit la 7, perfect OK, lucidă, dar foarte obosită.  Cielo s-a trezit şi ea după micul dejun şi a venit să ne spună ce a “văzut” Francisco la fiecare dintre noi.  Am rămas absolut stupefiată când mi-a venit rândul, pentru că identificase o problemă de sănătate despre care am aflat recent, pe care o tratez, dar despre care nu vorbisem nici măcar amicului cu care eram, cu atât mai puţin lui Cielo sau cuiva de acolo, astfel încât să mă fi gândit că e vreo şmecherie la mijloc.  Mai mult decât atât, nici nu mă gândisem deloc la ea, nu asta “cerusem” ayahuascăi la începutul ceremoniei (fiecare trebuie să ceară ceva, să se gândească la ce doreşte să afle sau să rezolve).  Uitasem complet de povestea aia în vacanţă (oricum o tratez medical).  Şi iată că Francisco a identificat-o cu o precizie de 100% – aşa că am acceptat să-mi pregătească o infuzie de plante pentru vindecare.  Nu văd de ce să nu o iau din moment ce descoperirea lui e absolut năucitoare!  Hm, uite că n-am halucinat, n-am descoperit nimic interesant prin subconştient, nu m-am purificat, însă poate meritî experienţa din punctul ăsta de vedere.

Wheeeeeew, ce-a fost mai dificil a trecut!  Am scris atât de mult despre prima zi de junglă, că probabil v-aţi speriat că n-o să mai termin niciodată Staţi liniştiţi, se normalizează lucrurile!

Trezită marţi la 7, cum v-am spus, în ciuda orei stranii la care adormisem, am fost toată dimineaţa cu capul în ceaţă şi o oboseală fizică extremă, parcă alergasem maratonul.  Am lâncezit până după masa de prânz, apoi am făcut o scurtă plimbare prin junglă în jurul “restinga”, cum îşi numeşte Cielo casa.  E un fel de sat în jur, iar turul s-a încheiat destul de rapid fiindcă, evident, dai de apă repejor în toate celelalte trei direcţii (a patra fiind lacul).  Vă pun câteva fotografii – lumina era extrem de puternică, aşa că sunt cam supraexpuse.

Later edit: după 5 ore de scris la însemnare am pierdut jumătate din ea   Urmează a doua parte separat… dacă am energia s-o refac.  I hate wordpress, am salvat de 25 de ori!

Polirom, 2011.  Trad. Daniela Rogobete

Nu ştiu cum de nu m-a impresionat pe mine aproape deloc “Corecţii” atunci când am citit-o, acum vreo 5 ani.  Toată lumea cu care am discutat ulterior despre carte a fost, dealtfel, surprinsă că nu mi-a atras atenţia.  Nici nu mai ştiu măcar vag despre ce e vorba în roman.  Îmi propusesem la un moment dat să-l recitesc, prea spuneau toţi că sunt ciudată, însă dimensiunile apreciabile pe care le deţine m-au împiedicat s-o fac.

“Libertate” e o carte bună, chiar foarte bună.  Un roman realist al societăţii americane de astăzi cu aplicabilitate în întreaga lume “occidentală” dealtfel, scris de un scriior inteligent, cu foarte multă experienţă de viaţă şi empatic cu personajele lui.  Sunt surprinsă de profunzimea psihologică cu care îşi construieşte personajele fără să insiste, ca Siri Hustvedt de exemplu, pe partea psihanalizabilă, ci istorisind în mod direct şi foarte simplu ca stil efectele pe care le au întâmplările din viaţa familiei americane din centrul cărţii.  Cu excepţia unui mic joc pe care îl face cu Patty, soţia, pe care o pune să-şi scrie autobiografia într-un stil uşor ironic în două dintre capitolele cărţii, restul romanului este scris din perspectivă exterioară, prezentând vieţile celorlalţi actori.

Ttilul pare să fie una dintre chei şi miza centrală a cărţii – personajele noastre sunt aparent libere.  Poate niciodată în istorie nu a existat cu adevărat atâta libertate de a alege să-ţi trăieşti viaţa cum îţi doreşti, fără constrângeri materiale presante sau dogme care să te închisteze în comportamente ipocrite.  Cu toate astea, niciunul dintre cei cinci protagonişti, membrii familiei şi un prieten extrem de apropiat şi de important, nu prea ştie ce să facă cu libertatea asta astfel încât să se îndrepte undeva, către echilibru sau fericire.  Limitele sau, mai bine zis, nuanţele ”libertăţii” apar pe rând – educaţie, mediu, influenţele oamenilor iubiţi; iar Franzen ştie foarte bine să pună în evidenţă incapacitatea noastră de a utiliza aparenta libertate în drumul către un ideal, precum şi fragilitatea idealurilor, în măsura în care ni le putem construi.  dacă le mai putem construi într-o lume atât de desprinsă de bine şi adevăr şi orientată spre acum şi consum.

Ce m-a impresionat foarte mult este rolul foarte important pe care îl acordă Franzen iubirii, în ciuda perspectivei lui sobre şi realiste, deci inevitabil uşor amare şi cinice.  Deşi canalizată greşit sau prost interpretată şi înţeleasă de unele personaje, deşi altele sunt incapabile s-o trăiască cu adevărat, iubirea este, până la urmă, şi la Franzen, singura salvare, în sensul că e singura care îi face pe oameni cu adevărat frumoşi şi singura care le dă, până la urmă, ceva din care să se hrănească.

E foarte interesant de remarcat din acest punct de vedere că relaţia dintre iubire şi libertate este foarte ambiguă şi confuză.  Se poate argumenta, pe de o parte, că în iubire îţi manifeşti libertatea absolută, ca fiinţă umană, de a alege şi de a vibra la paroxism, de a te desfăşura nelimitat în sentimentele tale.  Pe de altă parte, nu putem respinge total nici ideea că atunci când iubeşti te lipseşti, într-un fel, conştient, de libertate, cedezi, refuzi orice alternativă, te legi voit, făcând un commitment.  Nu ştiu dacă la asta s-a gândit Franzen când şi-a ales titlul, însă eu n-am putut ocoli gândurile astea.

Libertate e o carte importantă, cred că va fi o piatră de temelie pentru cine va dori la un moment dat să înţeleagă în detaliu problemele cu care se confruntă oamenii la începutul secolului 21.  Deşi nu pot să spun că m-a entuziasmat nemăsurat, din cauza naturii mele uşpr exaltate şi romantice, care preferă intensităţi mai mari, deci ciudăţenii, cărţi mai “cataclismice”, cert este că e una dintre cele mai valoroase cărţi pe care le-am citit în ultima vreme.  Trebuie să le dau dreptate celor care susţin că e greu să vezi pe cineva din literatura română (de exemplu, puteţi înlocui cu bulgară, slovenă, indiană, srilankeză sau ghaneză) scriind atât de bine un roman realist al prezentului, cu valenţe de universalitate, care să acopere într-o asemenea măsură preocupările şi viaţa întregii societăţi.

Asta nu înseamnă că renunţ să citesc sau mă dezic de plăcerea pe care mi-o provoacă micile bijuterii autohtone sau de aiurea sau că nu am în continuare încredere că e posibil.  Ci înseamnă că am impresia că nouă (în literatura română)  ni s-ar părea “banal” să scriem sau să citim ceva atât de simplu, fără artificii literare, lexicale sau xyz, să muncim la saga unei familii obişnuite.  Şi nu ştiu dacă asta e bine sau rău, dacă chiar avem nevoie să facem asta, scriitorii noştri ştiu să spună lucruri importante în stilul lor.  Dar Franzen are deja, din câte ştiu, şi în mod cert va avea în continuare, un succes enorm cu acest roman – succes pe care îl merită.  Acest domn mai puţin talentat decât mulţi dintre tinerii noştri autori tineri câştigă prin simplitate şi pragmatism.

N-am reuşit să mai dorm în noaptea plecării, pentru că tocmai se terminase ziua mea şi am constatat că se făcuse două şi jumătate stând la palavre cu amicii care erau în vizită.  Aş mai fi avut numai ceva mai mult de o oră de somn, ceea ce era destul de riscant, pe de o parte, iar pe de altă parte speram să prind nişte somn în avion.  Am izbutit să dorm aproape tot zborul Viena-Amsterdam, trei ore fără istorie în aeroport cu abţinut eroic de la shopping idiot.  Avionul de Lima s-a dovedit absolut full, şi, deşi am avut loc la geam, n-am văzut din păcate absolut nimic nici în timpul zborului peste Atlantic, nici deasupra Americii de Sud, fiindcă a fost continuu un plafon opac de nori.  După peste 13 ore de la îmbarcare am început, însă, să coborâm spre Lima, iar aterizarea a fost absolut splendidă, către ocean, înspre un apus feeric, în culori a căror existenţă nici n-o bănuiam.  Ştiu cât e de banal să zic asta, însă am avut o senzaţie distinctă de ireal când am navigat prin purpuriu, m-am trezit într-o micuţă povestire science fiction la care mă gândisem înainte de a adormi undeva deasupra Mării Nordului.  Sentimentele cu care am pornit eu în călătoria asta oarecum iniţiatică, gândindu-mă la ce voi experimenta în junglă, erau tare amestecate.  Nu ştiu dacă vă puteţi imagina că cel dominant era un soi de plictiseală, de abulie, de dezinteres.  Mă simţeam ca cineva din afara mea, care a luat hotărârea de a face o călătorie excentrică pentru a construi o punte, nu din interes pentru destinaţia în sine.  Persoana asta e oarecum o snoabă care se duce la pomul lăudat fiindcă toată lumea e fascinată de civilizaţia incaşă, drept pentru care dă bine, în vremurile astea ecologiste şi multiculturale, să faci o baie de autenticism indigen.  Şi să respiri dup-aia plin de fiţe – ah, Cuzco, Machu Picchu, ce experienţă profundă!   O altă persoană din mine sau din haloul meu era entuziastă, căci spiritul de aventură mă locuieşte, totuşi, din când în când.  Alta era atât de obosită, încât se întreba (pe bună dreptate, cum am să constat) dacă nu cumva epuizarea avea să joace un rol extrem de important într-o călătorie de numai două săptămâni într-o ţară pe care poţi s-o explorezi cu lunile fără să-i pătrunzi spiritul nici cât vârful unghiei…

Bagajul a ajuns odată cu mine, aşa că mi-am aruncat rucsăcelul în spate şi am ieşit din aeroport într-o căldură grozavă.  Am rămas în tricou în timp ce-mi fumam cele trei ţigări disperate şi am purces pe jos mai departe un pic de aeroport, ca să găsesc un taxi cu preţuri rezonabile.  La Lima, ca şi la Bucureşti, eşti practic jefuit la drumul mare dacă nu te pricepi să negociezi, iar eu primisem instrucţiuni precise de la amicul care mă aştepta deja la hotel, sosit cu o seară mai devreme din LA.  Am tratat cu un taximetrist peruan simpatic, care-mi venea cam până la umăr, în spaniola mea de baltă, de la cuarenta soles (vreo 15 dolari) pâna la venti-cinco (vreo 10) şi am plecat spre cartierul Miraflores printr-un oraş total nebun, cu o explozie de lumini kitsch, case ca prin Bârlad sau Vulcan amestecate cu bijuterii coloniale, un oraş urâţel la prima vedere, însă plin de viaţă, culoare şi vegetaţie.  Ultima parte a drumului a fost pe o şosea de pe faleză, în timp ce taximetristului nu-i mai tăcea gura explicându-mi toaaaate denumirile locurilor prin care treceam şi prezentându-mi atracţiile locale.  Nu ştiu care e senzaţia voastră când păşiţi prima oară într-un oraş străin, dar la mine se manifestă un soi de exuberanţă copilărească, iar aici era multiplicată de euforia de a fi ajuns, pentru prima dată, pe continentul pe care am visat cel mai mult să-l văd şi să-l simt.  Îmi repetam ca un roboţel – uau….unde am ajuns!  Mi-a trecut prin cap la un moment dat, amuzându-mă teribil, gândul că taximetristul cel volubil mă poate duce, practic, unde vrea el – aşa complet ignorantă în ceea ce priveşte nu numai Lima, ci şi cultura în care mă aflu.

După ce ne-am firitisit reciproc pentru întâlnirea la Lima, distrându-ne copios că doi românaşi se întâlnesc la aproape 13.000 km de casă venind de pe două alte continente diferite, am plecat în oraş pentru prima mea masă în capitala Peru-ului.  Trebuie să ştiţi că Lima este celebră pentru gastronomie, au o mâncare savuroasă, genială pe alocuri.  N-am să plec de aici fără o carte de bucate tradiţionale, deşi probabil îmi va lua de cinci ori mai mult să găsesc ingredientele decât să prepar aşa ceva în Europa!   Specialitatea locală cea mai cunoscută (în special pe coastă şi în junglă, mai puţin în Anzi) se numeşte ceviche şi este o combinaţie de peşte şi fructe de mare marinate cu lime, la care se poate asorta un sos foarte picant.  Eu nu mâncam neam fructe de mare, însă aici sunt absolut delicioase, pentru că marinada le ia orice fel de gust dintr-ăla dubios care mă opreşte pe mine în general să stau la o distanţă mai mică de cinci metri de ele.  Revelaţia serii a fost cocktail-ul peruvian tradiţional, numit pisco, un brandy din struguri combinat cu diverse sucuri de fructe, pisco sour fiind cu lime.  Am mâncat ceviche la Cevicheria de las Brujas (ceviceria vrăjitoarelor) un restaurant superb, cu pian şi atmosferă, dar plin de gringos, capcană pentru turişti .  Am încheiat cu o plimbare pe faleza din Miraflores, unde am şi făcut fotografia din însemnarea anterioară.  E un cartier interesant, cu case frumoase despărţite de încântătoare oaze de vegetaţie tropicală, odată ce părăseşti faleza plină de hoteluri şi mall-uri în stil occidental.

A doua zi era duminică, aşa că am pornit în explorarea oraşului la întâmplare, fără nicio ţintă, după ce am constatat că centrul, inclusiv celebra Plaza de Armas (construită de Pizzaro după ce a înfiinţat Lima pe 18 ianuarie 150x – promit că mp documentez mai atent) era complet blocat din cauza etapei de raliu Dakar.  O mulţime uriaşă de peruani care se holbau la camioanele echipelor majoritar europene şi salutau frenetic, aplaudând fără nicio noimă.  Era un soare orbitor (urma să constatăm seara pe propria piele ce a însemnat c-am neglijat crema anti-soare) iar oraşul s-a dovedit fascinant în măsura în care ne aşteptam.  Urât în sens arhitectonic, fără nicio vagă preocupare pentru ceva ce s-ar numi urbanism, însă colorat dement şi cu un amestec de vechi şi nou absolut ameţitor.  Locuitorii Limei par foarte obişnuiţi cu gringos, dealtfel oraşul pare plin de turişti, chiar dacă acum, vara, este extrasezon – europenii nu prea au vacanţă, iar americanii preferă să vină iarna (între aprilie şi octombrie, când e sezonul uscat).

Un oraş foarte plin de contraste, mai sălbatic decât Bucureştiul, cu mai multă lume săracă şi mult mai dezorganizat.  Mâncarea vândută pe stradă – gustări la fel ca în Asia, cu ingrediente diferite, porumb, fructe ciudate, ouă de prepeliţă, aji de gallina, anticuchos (frigărui din inimă de vacă) – te scârbeşte şi atrage în acelaşi timp, dând  mai multă savoare şi culoare locală decât aproape orice altceva.  E adevărat că Lima e foarte mare, cu şapte milioane de locuitori, iar noi nu cred c-am văzut decât o parte infimă.  Ce este absolut fascinant, este că, deşi capitală, nu are un sistem de transport în comun organizat de autorităţile locale sau centrale!  Există sute, dacă nu mii de autobuze private de toate formele, de la microbuze vechi de 30 de ani, la autocare semi-luxoase, care opresc în locuri despre care nu se poate spune că sunt sau nu staţii, iar în uşa din faţă iese un individ care începe să strige traseul cu un ton cântat şi într-o viteză incredibilă.  E ceva care te lasă cu gura căscată, imaginaţi-vă intersecţii mai mari în care opresc alandala, fără nicio ordine, câte cinci-şase vehicule dintr-astea odată!  E adevărat că sunt foarte ieftine (un sol), însă e destul de riscant să te urci dacă nu ai prea multă idee despre traseu şi numele exact al locului în care vrei să ajungi!

O zi plină de culoare, care s-a încheiat cu o experienţă culinară excelentă din nou şi cu un somn foarte scurt, pentru că urma un zbor de 7:45 spre Pucallpa, unul dintre oraşele din junglă, iar în Peru regula este că trebuie să fii la aeroport cu 2 ore înainte.  Evident că asta n-are niciun sens, fiindcă aeroportul e relativ mic şi totul merge repede, dar avianele peruane domestice tind să plece când vor ele, de exemplu mai devreme dacă aşa au chef, iar dacă nu respecţi regula celor două ore, linia aeriană poate să-ţi vândă liniştită biletul altcuiva!   N-am avut timp să mă gândesc şi să savurez mai nimic, iar după amiaza am făcut o pauză de somn din cauza soarelui extrem de puternic.

Urmează aventura din junglă.

Humanitas, 2009. Trad. Dragoş Cojocaru

Ce altceva puteam să citesc înainte de zborul spre Peru, dacă nu Llosa?  Şi cum nu aveam altă carte aici în afară de Războiul sfârşitului lumii, pe care nu cred că mai am nervi s-o recitesc, şi Mătuşa Julia şi condeierul, pe care cred c-o ştiu pe dinafară, am trecut prin această carte de povestiri care conţine, printre altele, debutul nobelizatului – povestirea “Şefii”. 

O lectură plăcută, fără mari revelaţii pentru mine.  Llosa ştie să scrie, asta nu e nicio surpriză, iar povestirile sunt inteligente şi alerte.  Sunt scrise extrem de simplu în cheie realistă (fără magic) iar ceea ce le face, totuşi, să strălucească, este modul în care peruanul descrie violenţa sentimentelor (şi acţiunilor) personajelor sale.  Majoritatea sunt puşti sau adolescenţi din Lima, care fie se luptă pentru putere în găşti, fie pentru câte o fată, fie ca să-şi ascundă răni care nu se pot închide niciodată.  Machism şi onoare în stil latino, surprinse expresiv.  Un farmec deosebit are descrierea cartierelor Limei, în special Miraflores, cartierul de pe coastă unde am să stau şi eu.

Cu toate că Băieţii este probabil cea mai interesantă povestire din carte, scrisă cu zece ani mai târziu decât grupajul primelor şase care au constituit volumul de debut în 1959, preferata mea se numeşte Ziua de duminică.  O întrecere “de cocoşi” între doi băieţi care, deşi prieteni, deveniseră rivali din pricina unei fete.  Se grozăvesc în faţa găştii făcând un concurs de înot în mare, noaptea, frig.  Cel care este înotătorul mai bun are un cârcel, celălalt îl salvează, iar finalul este demn de romanele de capă şi spadă.  

Mai am foarte mult de citit din Llosa, iar cărticica asta a fost o ocazie bună de a reintra în lumea lui.  Dacă n-aş fi atât de obsedată să învăţ odată germană cât de cât, cred c-aş încerca să continuu să-l citesc în spaniolă, însă mi-e teamă că mi-aş face o varză completă în cap cu o altă limbă pe care n-o ştiu aşa grozav.  Probabil îmi iau măcar un roman în Peru, măcar pentru farmecul de a-l şti de la faţa locului.  Aştept recomandări, cărţile menţionate sunt singurele pe care le-am citit, alături de Conversaţie la catedrală.

Polirom, 2011

Ajung pe 31 decembrie să scriu despre Matei Brunul, pe care l-am aşteptat ca nu ştiu ce, a fost cadoul meu de Crăciun!  Sora mea, capricoarnă veritabilă şi ea, născută însă pe 2 ianuarie, a venit în vizită înainte de Crăciun.  Bagajele ei conţineau un număr insignifiant de haine înghesuite într-un colţişor, alături de 8 (opt!) kg de mâncare trimise de mama şi de nenumărate cărţi comandate de mine în România.  Inutil să precizez că voi avea nevoie de cel puţin trei ani ca să le citesc pe toate.  Însă m-am întrerupt din celelalte lecturi (Amantul colivăresei a lui Radu Aldulescu – grrr, greu de citit – şi interminabila Dance with the Dragons) pentru LDT şi al său Brun Matei, fiindcă nu mai puteam de curiozitate!  Bine am făcut.  Un roman “ca la carte”, pe care l-am parcurs cu plăcere de la cap la coadă.  Citisem deja pe blogul lui Lucian şi pe FB o grămadă de lucruri, cronicile profesioniste şi însemnările teroristei şi ale ionucăi.

Foarte bun roman, bravo Lucian!  Da, merită promovat şi tu o faci foarte bine, luptându-te cu modestia, cum spune terorista .  Nu vă povestesc subiectul pentru că o fac fetele şi cronicarii într-un mod mai detaliat şi mai deştept decât aş reuşi eu în seara de Revelion după ce am jucat 6-7 ore bridge…  Doar să spun că m-a cucerit Bruno marionetistul şi marioneta cum nu m-a mai cucerit de mult un personaj, mi-e atât de drag… Tovarăşul Bojin securistul e foarte reuşit, mult mai puţin clişeistic decât mă aşteptam – ba chiar mi-ar fi plăcut ca Lucian să dea mai multe detalii despre el, aş fi vrut mai degrabă mai puţină documentare (făcută extrem de conştiincios, după cum a remarcat toată lumea) şi mai multă ficţiune despre viaţa privată a lui Bojin.  Deşi trebuie să păstreze puţin mister, iar autorul reuşeşte foarte bine suspansul, si pe Eliza as fi vrut s-o cunosc mai bine.  Eh, dar astea-s fitze.

Puneţi mâna şi citiţi cartea, o să vă placă tare de tot…

Polirom, 2010 (ed. a III-a)

În sfârşit, am ajuns să citesc şi eu o carte a lui Dan Lungu.  Cred că acum e în Viena dealtfel, în programul Writers in Residence, era al treilea pe listă anul ăsta, după Florin Lăzărescu şi Filip Florian.  La cât de tare mi-a plăcut romanul, nu pot decât să mă repet, rugându-l pe autor sau pe consilierii lui de marketing, dacă are, să înceteze cu titlurile absolut idioate din cauza cărora am cam fugit ca dracu de tămâie de el până acum – şi nu sunt singura.  Oare cum să fac eu să-l conving că niciun cititor întreg la cap n-o să ia din raft o carte care se numeşte “Sunt o babă comunistă!” sau “Băieţi de gaşcă”?  Nu că titlul lucrării de faţă ar fi foarte departe de ele.  Domnule Lungu, sunteţi sociolog… nu vi se pare că publicul dvs. ţintă e-n altă direcţie decât cea spre care îndreptaţi dvs. “artileria”?

Poate că e de vină şi disperarea mea uşor patetică de a citi în româneşte cărţi româneşti după aventura nemţofilă, însă nu adeseori mi s-a întâmplat să mă bucur atât de tare de o carte aparent simplă, fără pretenţii (cred eu) de literatură cu L mare, de talentul remarcabil al unui scriitor de a reda o întreagă lume printr-un decupaj fin al unei enclave aparent utopice, practic credibile.  Strada Salcâmilor din romanul lui Lungu îţi dezvăluie tot ce trebuie să ştii ca să înţelegi fibra, esenţa reacţiei societăţii româneşti la schimbarea de după căderea Zidului.  Aşa, şi nu altfel, poţi pricepe “încremenirea în proiect”, înţepenirea, incapacitatea noastră de a ne adapta, de a lupta, de a crede în frumuseţea zilei de mâine.  Iar Lungu o face cu subtilitate, punându-şi personajele să dialogheze într-unul dintre cele mai realiste registre ironice pe care le-am întâlnit, fără să “se bage” el însuşi în seamă cu învăţăminte sau concluzii.

O stradă a salcâmilor ce gravitează în jurul Tractorului şifonat, cârciuma de toate zilele, în care bărbaţii stau la taclale nesfârşite, ca nişte cumetre.  Incapacitatea lor de a comunica sau de a înţelege, egoismul atavic, preocupările mizerabile, nevestele resimţite ca accesoriu şi povară – poate nicicând nu am văzut mai limpede cât de crunt misogină e “România profundă” – perfecta închistare în propriile prejudecăţi, lipsa oricărei sclipiri, speranţe, grăunte de empatie.  Toate astea coboară asupra ta pe nesimţite în timp ce treci prin “amuzantele” dialoguri, monologuri sau mici incursiuni în trecut ale lui Dan Lungu. 

Şi ce este cel mai trist e că personajele lui sunt complet, absolut fireşti!  Nimic, nicio vorbă, niciun gest, niciun gând nu poate fi acuzat de literaturizare sau exagerare.  Auzi, simţi, vezi în cartea asta exact ce ştii, ai auzit, ai văzut în realitate.  Dar ţi-ai închipuit, tu, urban metrosexual, whatever cool guy, că e un fel de exotism, că tu deţii de fapt adevărul, că toată societatea gândeşte ca tine, iar ăştia sunt marginalii, alienaţii, părinţii de la ţară, unchii acriţi de munca în întreprinderile socialiste.  Însă Dan Lungu îţi aduce în faţă exact mentalitatea aceea pe care nu vrei s-o accepţi, îi consolidează premisele şi îi alimentează adevărul.

Nicio umbră de floare, de miresme, pe Strada Salcâmilor.  Miros de găinaţ, fiindcă cea mai înaltă speranţă e “raiul găinilor” unde totul se primeşte de-a gata.  Asta e limita superioară, lasciate ogni speranza.

Mi-ar plăcea foarte tare să ascult / să citesc argumentele celor care susţin, după ce au citit şi această carte, că literatura română contemporană este irelevantă sau fără valoare.  În opinia mea, avem aici de-a face cu un scriitor foarte bun, care face şi desface fără să te lase să vezi procedee sau chinurile din spate, care are de spus lucruri grele despre cum trăim, şi care ne dăruieşte acest lucru într-o formă foarte atrăgătoare.

Polirom, 2006.  Trad. din germană Mariana Bărbulescu

Întâmplarea a făcut să pun mâna pe volumul lui Florescu în dimineaţa în care plecam la Praga, fără să-mi dau seama, în momentul respectiv, ce bine se lega cu cartea bulgarului Dinev.  Tot un imigrant, de data asta în Elveţia şi român, cu o carte scrisă tot în limba germană – citită însă în româneşte.

Comparaţia a fost extrem de interesantă pentru cel de-al treilea exilat din ecuaţie, anume eu.  De ce spun asta – spre deosebire de cei doi scriitori eu nu mă simt deloc, dar absolut deloc, o dezrădăcinată.  Iar romanul lui Cătălin Dorian Florescu descrie nevoia irepresibilă a unui tânăr plecat la începutul anilor 80 de a revedea România.  E firesc într-un fel să fie aşa, eu am plecat cu peste 20 de ani mai târziu, când deja cunoşteam suficient de bine ambele lumi, cu istoriile lor ataşate, dintr-o Românie care nu mai avea de mult de-a face cu imaginile din mintea lui Cătălin.  Dintr-o Românie de care, cu scuzele de rigoare pentru patrioţi, nu prea poate să-ţi fie dor decât dacă o idealizezi sau eşti extrem de sentimental, dacă o legi de oamenii pe care-i iubeşti şi uiţi de senzaţia de sufocare pe care ţi-o transmite agresivitatea goanei după supravieţuire sau după formă şi după imitaţia grotescă a unei lumi vestice percepute superficial şi consumerist.  Vă rog să nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de denigrare, iubesc România aşa cum este ea, însă faptul că mă aflu atât de aproape, că acum este o joacă să zbori o oră şi jumătate până la Bucureşti, mă face să am o cu totul altă raportare la ţara mea decât a acestor oameni pentru care încă exista un zid uriaş între vest şi est în momentul în care au plecat.

Spuneam la un moment dat că am cumpărat acest roman al lui Florescu după ce citisem cronici extrem de bune la Zaira.  Cum am devenit foarte circumspectă atunci când critica laudă o carte, am hotărât să mă familiarizez cu stilul autorului încercând altceva, ca preludiu pentru pomul lăudat.  Cred c-am nimerit bine, m-a prins atât de tare cartea, încât n-am lăsat-o nicio clipă în zborul de la Praga, tren, metrou şi în pat acasă joi seara, deşi avusesem o zi destul de obositoare.

Cătălin Dorian Florescu este un foarte bun povestitor, cred că ăsta e atuul lui principal.  Aş vrea să iau Zaira în germană dacă o găsesc, sunt extrem de curioasă cum curge, pentru că în româneşte Drumul mi s-a părut naturală, fără forţări de traducere, uneori chiar m-am întrebat cum o fi descris nişte românisme sadea în germană.  Un alter ego al său călătoreşte spre Timişoara, la puţin timp după decembrie 89, plecând dintr-un Zürich pe care puţini şi l-ar fi imaginat, o parte întunecată cu droguri şi drame sentimentale.  O oprire la Budapesta, pe urmele prietenului său italian exaltat, Luca, unde are o poveste de amor cu o unguroaică ciudată, cu o poveste de viaţă scary, împletită cu cea a iubitei lui Luca printr-o cumplită întâmplare demnă de viziunea probabil scenaristico-literară pe care o avem despre sălbăticia şi morbidul sufletului unguresc.  Şi o Românie regăsită aşa cum m-aş fi aşteptat eu, cinstit şi fără aroganţe de exilat, dar şi fără exagerată compasiune.  Cu uimire şi tristeţe, dar şi cu luciditate şi bun simţ.

Roman bun, legat, corect, fără să fie strălucitor sau voit inovativ.  O proză cinstită care nu caută succesul prin trucuri stilistice, mai degrabă scrisă, în opinia mea, din nevoia de a spune povestea şi, la fel ca la Dinev, dintr-o dorinţă poate nemărturisită de a expune oamenilor printre care trăieşte scriitorul acum o altă faţă a Europei de est, de a le dezamorsa nişte prejudecăţi şi de a-i convinge că umanitatea are aceleaşi coordonate indiferent de locul de naştere al personajelor ce o compun.

Later edit: Cătălin are şi un site aici (în germană).