Nu pot să spun cu cuvinte prea mult în plus faţă de acest trailer, însă trebuie să mergeţi să vedeţi Avatar!  Este un nou standard în film, în mod categoric. Poate cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut vreodată, nişte creaţii de o fantezie şi o splendoare greu de egalat…

P.S.: Nu vă aşteptaţi la vreun scenariu genial, nu e… Previzibil şi american până la lacrimi, cu replici a la Bruce Willis în zilele proaste.  Şi da, ecologiştii cei buni îi înving pe militarii cei haini, eroul se bate cu cel mai rău reprezentant al lor la sfârşit şi câştigă, discursurile moralizatoare abundă, Sigourney e aproape mai şmecheră ca-n Alien, înţelegeţi voi… Nevertheless… realizarea este FE-NO-ME-NA-LĂ…

Waldemar – Liviu Radu

Tritonic, 2007

“Romanţul” lui Liviu Radu, care deschide seria uluitoarelor peripeţii ale lui Waldemar, e un cadou de Crăciun foarte potrivit pentru copiii din noi. L-am citit cu mare plăcere şi cu aceeaşi surprindere ca de fiecare dată când mai pun mâna pe ceva scris de Liviu – are registre teribil de diferite!  Şi a fost o premieră pentru mine intrarea în lumea lui fantasy – mi se pare că aici îşi manifestă cel mai bine un umor pe care i-l ştiam mai degrabă din interacţiunea personală. 

Este şi prima dată când întâlnesc o valorificare literară a făpturilor mitologice/folclorice româneşti într-o poveste care nu este, de fapt, pentru copii. Pe mine m-a relaxat grozav de tare, m-a amuzat cel puţin la fel de mult şi cred că e o experienţă prin care e musai să treci dacă ţi-au fost vreodată dragi Creangă sau Petre Ispirescu.  De la alegerea numelui personajului principal totul e gândit şi lucrat cu minuţiozitate – Waldemar sună stupid şi preţios, e şi tratat în cheie ironică din start, ca ulterior marile lui fapte de vitejie să-i justifice rezonanţa de războinic. 

În afară de iele, Waldemar al nostru erou se mai întâlneşte (deocamdată) cu pricolicii şi demonii. Tărâmurile (universuri paralele, da?) şi obiceiurile lor, în special ale ielelor sunt descrise cu acribie şi cu o ingeniozitate jucăuşă şi amuzantă. Se vede că e un roman scris cu plăcere, cu vioiciune, cu har, dar şi cu detaşarea necesară pentru a nu cădea în ciudăţenie sau ridicol şi a-şi păstra tot timpul caracterul de joc – spiritul ludic al lui Liviu ne propune să acceptăm împreună o convenţie şi să ne lăsăm fermecaţi de ea.  Nu să se ia în serios cum se ia Tolkien, de exemplu.

Foarte frumoasă punerea în scenă a chemării viteazului pământean care să salveze lumea ielelor, iar relaţiile dintre Waldemar şi cele două “seturi” de iele principale, ca să zic aşa, sunt descrise cu multă fineţe, empatie şi umor.  Bine pusă la punct organizarea armatei, totul are ritm susţinut, bătăliile se desfăşoară ca-n filme, decorurile sunt adecvate fiecărei specii.  O poveste spusă cu drag, cum făceau bunicile la gura sobei, dar si cu ingredientele necesare pentru a-i face pe pământenii cei mari să zâmbească nostalgic şi să mai bea un vin fiert pe frigul acesta năpraznic lăsat pe tărâmul Bucurescilor… 

Faliment Nemira? 

http://www.zf.ro/zf-24/editura-nemira-a-cerut-falimentul-pe-fondul-prabusirii-pietei-de-carte-5195254/

Ştie cineva dacă este adevărat? L-am întrebat şi pe Vlad pe blog…

Vin si eu cu intarziere sa spun c-a fost extraordinar speech-ul lui Obama la ceremonia Nobel! Il gasiti aici.

Multumiri Surorilor Marx, care mi-au atras atentia asupra lui.

Criza spiritului american – Allan Bloom

Humanitas, 2006. Trad. şi note Mona Antohi

Îmi simt limitarea şi inadecvarea limbajului pentru însemnarea asta şi mă întristez.  Nu ştiţi cât de mult mi-aş dori să exprim precis şi complet sentimentele pe care mi le-a trezit (readus) cartea lui Bloom şi ce frustrant e că-mi dau seama că nu se poate…

Asa, ma pusei din nou pe scris dupa o pauza de o zi, intre timp am ajuns la Viena si nu mai am caractere romanesti, ma scuzati.

Mai intai sa incerc sa va relatez pe scurt ce zice Bloom in Criza, o carte celebra, publicata in 1986 cu un rasunet formidabil in America – peste un milion de exemplare vandute este urias pentru un eseu atat de complex.  Evident, dupa cum ii spune si titlul, deplange criza (the closing in engleza) spiritului american, din perspectiva profesorului universitar de filozofie trecut prin unele dintre cele mai cunoscute universitati americane.  Bloom a fost educat in anii 50, cand, in opinia lui, au fost anii cei mai propice dezvoltarii cunoasterii universale pentru studentii americani, care au beneficiat pe de o parte de avantul si entuziasmul formidabil al intregii societati americane de dupa razboi, iar pe de alta parte de acele minti formidabile, in special evrei si nemti, care au fost nevoite de regimul nazist sa emigreze si sa-si continue cercetarea si apostolatul in America.  Din acest motiv, adancit de faptul ca el insusi a fost elevul celebrului Leo Strauss, Bloom idealizeaza perioada respectiva, crezand ca pornind de la aceste premise universitatea americana avea sansa de a deveni ceea ce universitatile europene ratasera deja – punctul de pornire, pepiniera crearii unor spirite exceptionale, care sa duca gandirea, cunoasterea umana where no one has gone before…

Considera ca acest proiect a esuat lamentabil odata cu sosirea anilor 60-70, in care studentii (in special miscarea Black Power ce lupta pentru emanciparea si castigarea drepturilor egale de catre negri, dar in aceeasi masura flower power si toata gandirea stangista si multiculturalista venita odata cu ele) s-au revoltat in numele unei “deschideri” si a unui relativism conceptual si cultural pe care Bloom le detesta cu patima.  Considera ca aproape intregul corp profesoral american a dat dovada de o lasitate incredibila in perioada respectiva, declarandu-se de partea studentilor fara zabava si fara a lua in calcul consecintele dezastruoase asupra adevaratei culturi, adevaratei formari a spiritului, asa cum o concepe el.  Contrapune acestui relativism si acestei “deschideri” traditia, insa nu in mod stupid si unilateral (constata singur ca nu ne putem intoarce la modul de viata anterior), ci traditia construita de ceea ce numeste el Marile Carti ale umanitatii – Republica lui Platon, pe Locke si Hobbes, mare accent pe Rousseau, apoi Kant si Hegel ca, in final, sa insiste foarte mult pe Nietzsche si Heidegger si, cu un accent extrem de negativ, pe ce a adus gandirea lui Freud.

Bloom nu este in mod necesar un conservator, desi a fost una dintre principalele surse de inspiratie, inteleg din excelenta postfata a lui Sorin Antohi, ale miscarii politice neoconservatoare in Statele Unite.  Spun ca nu in mod necesar, pentru ca Bloom deplange disparitia sau transformarea negativa a unor institutii fundamentale pentru sanatatea spiritului uman, cum ar fi familia, religia, iubirea in sens inalt, si nu rezumata la instinctele descrise de Freud, insa nu spune ca trebuie sa ne intoarcem  la ele, ci ca, dupa ce le-am daramat si aruncat in derizoriu, noi, postmodernii, nu am reusit sa punem nimic in loc!  Are niste pasaje sfasietor de frumoase si de relevante in acest sens.

Cartea este structurata in trei parti, prima si ultima fiind descrierile studentilor, respectiv a universitatii americane actuale (actuale in anii 70-80, perioada scrierii cartii, dar veti ramane surprinsi de adevarul curent si, intre timp,  globalizarea acestor descrieri) iar cea din mijloc fiind, de fapt, centrul, intreaga credinta, pozitionare filozofica a lui Bloom.  Foarte interesant aici este ca, dupa ce explica marea despartire de antici produsa odata cu epoca luminilor, in sensul plecarii de la conceptia ca filozoful trebuie sa stea in afara societatii (nu poate altfel), ca aceasta societate nu poate fi condusa de ratiune, ci are nevoie de zeii ei, functioneaza dupa alte legi, explica geniul lui Locke, de la care a pornit democratia liberala, ca omul renunta la o parte dintre libertatile sale nelimitate daruindu-le binelui comun numai penmtru ca primeste ceva in schimb din partea acesteia, contrapunerea lui Rousseau a contractului social bazat pe ratiune, ce pune de fapt la indoiala pe Locke si Hobbes, plecand de la care s-a creat, de fapt societatea americana, Bloom sustine teoria ca intreaga gandire (nu numai politica) a Americii a fost complet coplesita de Nietzsche, pe de o parte si Freud (si prin intermediul lui Max Weber) pe de alta parte.  Ca nietzscheanismul americanilor este, de fapt, unul prost inteles, in sensul ca ei au preluat numai partea cu Dumnezeu a murit, uitand ca Nietzsche, demonstrand acest lucru, il si deplangea in acelasi timp. Si ca Freud a fost preluat complet si nediscriminatoriu, nedigerat, nefiltrat de gandire si, astfel, de la ratiunea si utilitarismul propuse de Parintii Fondatori ai Americii, de la unitatea in spirit propusa de ei, s-a ajuns la o societate care nu mai crede in elevarea spiritului, explicand totul prin instinct sau teorii sociologice facile, o societate care a inlocuit adevarul cu “valorile multiculturale”, cu un relativism ce nu face bine nimanui.  Bloom spune ca singurul lucru pe care-l stiu studentii care pasesc pragul universitatilor americane este ca totul este relativ, totul poate fi pus la indoiala si ca e bine asa. Iar el propune, evident, conceptia ca exista, de fapt, un bine si un rau clare si absolute, iar faptul de a fi uitat sa le cautam este o catastrofa pentru umanitate.  Nu mai stim sa iubim, pentru ca sexul este la indemana oricui, nu ne mai avantam in aventura cunoasterii de sine, nu ne mai punem intrebarile fundamentale despre lume, scopul vietii, nu mai avem idealuri, pentru ca, printre altele, nimeni nu ne mai indeamna sa facem asta.  Iar rolul acesta fundamental formator ar fi trebuit jucat, in opinia lui Allan Bloom, de universitate.  Insa ea a ajuns o scoala de creat carieristi, de cautatori de joburi pe la multinationale, de consumatori burghezi, indoctrinati cu multiculturalism, corectitudine politica si “valori” in loc de bine, spirit, adevar.  Ratiunea a ajuns la cote foarte joase pe scara acestor “valori” noi, iar societatea este, din acest motiv, pe cale sa-si piarda orice fel de liant si de ratiune de a fi, la un moment dat. 

Sigur ca Bloom are si exagerari grotesti in demonstratiile sale – pentru el, de exemplu, muzica rock este o creatie cu scop orgiastic, miscarile, dansul generate de ea fiind, in opinia sa, tipice actului sexual.  Merge pana acolo incat sa compare aberant Woodstock-ul cu marsurile naziste (insa trebuie sa recunoastem ca in ceea ce priveste spiritul de turma si indobitocirea in masa nu este atat de departe de adevar…).

Revenind la titlul insemnarii mele, fiindca sunt convinsa dealtfel ca n-am reusit sa va redau mare lucru din “carnea” extrem de consistenta si de consecventa din punct de vedere logic a eseului lui Allan Bloom, as vrea sa va marturisesc de ce m-a atins pe mine atat de mult aceasta carte…

Va amintiti de timpurile acelea cand inca mai credeam in bine, frumos, absolut, iubire inflacarata si eterna, idealuri, aventura cunoasterii lumii si minunatul parcurs spre interiorul nostru?  Va aduceti aminte ca asa gandeam cand am deschis ochii catre viata, poate unii spre sfarsitul adolescentei, poate altii mai devreme, poate altii mai tarziu?  Nu-i asa ca si pe voi va trec fiorii cand vedeti cat de mult am uitat si cat de mult am pierdut din inflacararea, poate copilareasca, dar adevarata, din pasiunea cu care credeam in sinele nostru si in realizarile formidabile pe care acest sine le va atinge la apogeul existentei noastre?  Fireste, nu stiam sa numim exact acest apogeu – unii credeam ca-l vom realiza prin iubire, comuniunea completa cu celalalt (ca Romeo si Julieta, da? nu ca-n Basic Instinct…), altii credeam ca vom atinge niste culmi ale cunoasterii stiintifice, altii credeam ca vom fi niste zei ai politicii, altii visam ca vom construi catedralele sau edificiile fenomenale ale mileniului trei, poate unii visau ca-si vor atinge perfectiunea ca fiinte umane dand viata… Dar cu totii credeam in ceva!  In ceva din noi insine, in interiorul nostru!  Credeam in bine, in frumos, visam in fiecare clipa ca vom fi acolo, vom atinge fericirea absoluta, ca noi, cu puterile noastre, ne vom construi si atinge nirvana personala!  Credeam in forta creatoare din noi, eram zei, eram zeii zilei de maine! 

Va aduceti aminte? Sau sunteti cumva preocupati doar de trezitul maine dimineata cu greu pentru a alerga disperati spre o munca ce nu e, de multe ori, chiar pe placul vostru? Sau de gradinita lu ala micu?  Sau de concediul la greci sau la turci? Sau de Craciunul la care tre sa luam sarmale si cozonac de la mama? Sau de mizeria din oras? Sau de traficul inspaimantator? Sau de Basescu si Geoana?

Unde sunt, va intreb pe voi, dragii mei, vremurile cand eram zei?  Mai putem? Mai credem?  Mai vedem dincolo de maruntisuri?  Mai avem potentialul urias in fiecare suflet de a cuceri lumea?  Mai stim sa fim creatorii propriului destin?  Sau ne-am lasat dusi de viata ca frunzele moarte de asta toamna?

Bună dimineaţa, domnule preşedinte pentru o seara, Geoana!  Aţi declarat aseară, în mărinimia dumneavoastră, călare pe calu’ alb făcut cadou (credeaţi dvs.) de “părinţii miresei”* Antonescu cel alb ca un Crin, că-l veţi trata cu respect pe domnul Băsescu…

Ia să vedem, cu cât respect o să-l trataţi pe domnul PREŞEDINTE Băsescu?   La pariu c-o să vă porcăiţi ca la uşa cortului, cum a făcut şi “campionul bunului simţ” pe care l-aţi linguşit atâta de-mi stă mâncarea-n gât de două săptămâni?

*Felicitări domnului Adrian Ursu pentru această sintagmă sen-za-ţio-nală rostită aseară…

Nu rezist să dau nişte citate din Closing of the American Mind, ca să vedeţi de ce sunt atât de fascinată:

“Angajamentul (“commitment”) este un cuvânt inventat în modernitatea noastră abstractă pentru a semnala absenţa oricărui motiv real al sufletului de a se dedica moral.”

“Poate că oamenii, după ce au digerat incompatibilitatea scopurilor, au dezvoltat un nou tip de suflet.  Nici una dintre posibilităţile sexuale actualizate de studenţi nu-mi era necunoscută.  Dar lipsa lor de pasiune, de speranţă, de disperare, absenţa unui sentiment de îngemănare în dragoste şi moarte sunt de neînţeles pentru mine.”

“Atât de puternicele interpretări sexuale ale artei și religiei făcute de Nietzsche, precum și cele – mai puțin puternice, dar mai populare – făcute de Freud i-au corupt pe americani.  Ei au remarcat în sublimarea sexuală mai puțin sublimul și mai mult sexul.  Ceea ce în Nietzsche era menit să ducă pe culmi era folosit aici spre a demitiza culmile în favoarea dorinței prezente.”

“Astfel, demistificăm economia și sexualitatea, satisfăcându-le cerințele primare, înlăturându-le ceea ce filozofia noastră ne spune că reprezintă impulsul lor creativ, după care ne plângem că nu avem cultură.”

“Mi-e teamă că americanii cei mai siguri de ei înșiși din zilele noastre sunt tocmai aceia care au cel mai mult de câștigat din predicile lor. Acest lucru este cu atât mai neplăcut cu cât armele lor sunt construite din învățăminte filozofice ale căror intenții reprezintă exact opusul alor lor.”

Măsurarea lumii – Daniel Kehlmann

Humanitas, 2007. Trad. Corina Bernic

Scriitorul a fost salutat de The Telegraph, pentru acest roman, cu fraza “Soarta lui Kehlmann este să devină marele prozator german pe care lumea se săturase să-l mai aştepte”.  Mie mi se pare niţică exagerare pe-aici, dar aştept să văd ce mai scrie el, ce mai citesc eu.  Ăsta e un semn bun, că vreau să continuu să-l citesc, însă nu m-a impresionat în aceeaşi măsură în care a făcut-o cu dragos c, de exemplu.

Măsurarea lumii este o delicioasă punere în scenă, în paralel, a vieţilor lui Alexander von Humboldt, mare explorator şi a celebrului matematician Gauβ, amândoi mai nemţi decât prevede legea Ei bine, Kehlmann reuşeşte să evite cu dibăcie orice urmă de rigoare germană în acest roman şi să-l facă vioi, jucăuş, simpatic şi atrăgător.  Nu e de mirare că s-a vândut ca pâinea caldă, aducându-i consacrarea. Şi nu este numai frivol, adicătelea de suprafaţă, în ciuda tratării subiectelor în cheie ironică, cu fraze scurte (cum i-or fi reuşit în germană? ) şi alunecoase.  E multă dragoste şi profunzime în descrierea trecerilor celor doi de la sublim la ridicol, din succes în eşec, de la geniu la stângăcie.  Frumuseţea stă, desigur, în faptul că personajele se luptă pentru a atinge eternitatea, se îndreaptă către un ţel ce chiar dacă le e neclar, e numai spirit, măreţie umană – lucru ciudat pentru noi, postmodernii, care am uitat ce căutăm pe-aici şi ne risipim între televiziune, goana după bani şi nimicurile cărnii.

Kehlmann reuşeşte să transmită această admiraţie, datoria reverenţei faţă de romantica ascensiune spre absolut a matematicianului şi călătorului, deşi foloseşte şfichiuitor armele ironiei şi pare că-i priveşte cu îngăduinţă, ca pe nişte copii pierduţi prin apele necunoscute ale lumii.  Este, în egală măsură, creatorul lor condescendent şi jovial şi admiratorul lor fervent, cu respect în suflet pentru pierdutele cărări ale drumului spre perfecţiune.

Cu toate astea, nu pot să spun că am fost atât de captivată de carte încât să n-o las din mână.  Nu mi se pare o realizare atât de remarcabilă, încât să reprezinte o revelaţie.  Mai degrabă mi se pare că e un semnal deschizător al talentului lui Kehlmann, cred că are capacitatea de a deveni acel mare scriitor pe care-l văd deja unii în el.

Şi la Gaudeamus-ul de anul ăsta am stat mai puţin decât intenţionam, nu mi-am îndeplinit “obiectivele” în materie de prezenţă la lansări şi n-am luat autograf de la Rushdie.  Ultima nu m-a dezamăgit prea tare, în primul rând fiindcă mie autografele astea pe bandă rulantă mi se par fără nicio valoare, sunt impersonale, ala e plictisit de moarte, nu te cunoaste, n-are niciun chef de tine, o face din obligatie pe motive de marketing.  Ieri cand plecam, dealtfel, l-am vazut intr-un loc retras, vorbind cu o singură persoană, în linişte, pe Nicolae Manolescu. De la el mi-as fi dorit foarte mult un autograf, îl admir mult, aveam cartea sa în sacoşă.  Dar nu m-am dus să-i cer din aceleaşi motive – mi s-ar fi părut nepoliticos să deranjez, eu fiind o străină – ce aş fi putut să-i spun sau să fac pentru ca autograful să-mi fie cu adevărat adresat?

Am fost, deci, miercuri, cu gândul de a-l vedea pe Rushdie.  Am ajuns pe la 6 şi deja era o coadă interminabilă, zeci de metri de oameni pe câte două-trei rânduri aşteptând cuminţi să ajungă la maestru. El era pe un fel de tribună mică, imediat în dreapta intrării, jovial, zâmbitor şi ghiduş – părea că schimbă două-trei vorbe cu fiecare admirator din şuvoiul ce se scurgea în jos pe scări L-am privit, am zâmbit şi eu şi am mers mai departe – enough now, enough…

În seara respectivă n-am cumpărat mare lucru, fiindcă eram în căutare de cărţi pentru copii – iar oferta era uluitoare, am petrecut o oră şi jumătate printre prinţese, zâne, desene animate, minunăţii.  Sunt absolut stupefiată de cantitatea de bani necesară pentru a-ţi face copilul fericit în materie de cărţi… Săracii părinţi!  Şi săracii de noi, ce copilărie nefericită am avut!  Pe de o parte, pe de altă parte dacă m-ar fi dus pe mine mama la un astfel de târg cred c-aş fi plâns două săptămâni pentru ce NU mi-ar fi cumpărat!  Am făcut nişte cumpăraturi şi pentru mine, dar puţintel, le-am promis dragilor de bebe şi voicunike, prezenţi, ca de obicei la standul Millenium, că revin sâmbătă cu o sacoşă mai mare şi am plecat.

Ieri n-am izbutit să ajung la ce-mi doream mai tare, lansarea de la ora 12, la standul librăriei Nautilus, a antologiei “Alte ţărmuri” publicată de SRSFF, prima dintr-o serie cât mai îndelungată sperăm!  Detalii găsiţi pe site-ul SRSFF şi pe toate blogurile prietene, inclusiv premiile care au fost acordate de Societate.  Am ajuns prea târziu să mai prind prezentarea lui Dănuţ Ungureanu, însă tot am primit cartea cu dedicaţie, alături de o insignă cu care am defilat prin tot târgul… Am fost apoi la lansarea la Tritonic a ultimei cărţi a lui Liviu Radu, “O după-amiază cu bere şi zâne”, a treia parte dintr-o serie fantasy ce începe cu “Waldemar” şi continuă cu “Blocul câş”.  Liviu a fost extrem de natural şi simpatic, a profitat de prezentarea pe care i-a făcut-o Mike pentru a ne spune că are deocamdată numai 11 cărţi publicate, însă vrea să ajungă la 30!  Eu personal îi ţin pumnii cu mare drag să şi depăşească cifra.  Mi-am cumpărat toate cele trei cărţi şi m-am şi apucat aseară de Waldemar – îmi place mult!

Am ajuns apoi la Paralela 45, unde to Liviu a vorbit foarte inspirat, simplu şi atrăgător despre fraţii Strugaţki într-o prezentare comună a patru cărţi nou lansate de editură.  Era şi timpul, fiindcă înainte ne împuiase capul dl. Lefter cu un speech interminabil  

Cam atât am apucat ieri, a trebuit să plec înainte de lansările de la ora 15:00 de la Nemira, unde sunt convinsă că mi-ar fi plăcut la nebunie, având în vedere că a vorbit Mihai Dan Pavelescu – întotdeauna spiritual şi lipsit de orice fiţă (la care ar avea dreptul cu vârf şi îndesat având în vedere calitatea şi cantitatea traducerilor sale din SF, precum şi munca imensă pe care o depune pentru Nemira).

Dintre bloggeri m-am întâlnit, evident, cu dreaming jewel şi cu jen, a apărut la un moment dat şi dragos c  şi, spre tristeţea noastră, nu ştim unde a fost adina b, care spusese că vine!  Adiiina, unde ai fost?

Lista de shopping v-o pun mai jos, evident că este plină de SF şi fantasy (asta este, nu puteam scăpa…).  Iarăşi am dat iama în mod isteric prin fonduri, însă merita!  Şi iar am un an de cărţi necitite pe masă!

Nicolae Manolescu – Viaţă şi cărţi

Witold Gombrowicz – Posedaţii

Petru Popescu – Supleantul

Marguerite Yourcenar – Cu ochii deschişi

Iuri Mamleev – Ceilalţi

Gene Wolfe – The Book of the New Sun, vol 1 Shadow and Claw

Gene Wolfe – The Book of the New Sun, vol 2 Sword and Citadel

Robin Hobb – Ucenicul asasinului

Peter F. Hamilton – Disfuncţia realităţii

Liviu Radu – Waldemar

Liviu Radu – Blocul câş

Liviu Radu – O după-amiază cu bere şi zâne

George Lazăr – Îngerul păzitor

Doru Stoica – Între bariere

Şase ani de ficţiuni – vol 2 al Antologiei Millenium

Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice – a doua antologie Atelierkult

Liviu Radu – Povestiri fantastice

Lorena Lupu vs. Dinu Lazăr – Hyde Park

A&B Strugaţki – Picnic la marginea drumului

A&B Strugaţki – Valurile liniştesc vântul

A&B Strugaţki – Scarabeul în muşuroi

Kim-Man Jung – Visul învolburat al celor nouă (pe asta mi-am luat-o din greşeală pe post de un Gomez de la Serna!!!)

Wish me joy

Cronică de familie – Petru Dumitriu (vol. 3)

Litera, 2009 (cu Jurnalul Naţional)

Da, Cronica se termină urât, nu neapărat în sensul de dezamăgitor.  Urât pentru o întreagă lume ce dispare pentru totdeauna – şi nu ştii ce să regreţi mai tare – faptul că odată cu ea ar fi dispărut şi nedreptăţile, mizeriile, atitudinea superficială şi lipsită de har, scop, raţiune?  Nu prea poţi, fiincă ştii că regimul comunist a făcut exact acelaşi lucru, şi-a creat proprii ciocoi, în opinia mea mult mai răi decât cei vechi, pentru că nu beneficiau de educaţia, cosmopolitismul, manierele, stilul şi strălucirea (efemeră şi neesenţială, dar strălucire) boierilor.  Sau să regreţi că a dispărut un cod moral, o anume etică, un anume mod de a te raporta la viaţă, proprietate, drepturi, statut?  Aici nu te ajută Dumitriu deloc, pentru că în viziunea lui toate cele de mai sus fie nu existau, fie erau atât de corupte şi de nedrepte, încât lumea respectivă pare o fantomă a răului, stupidităţii, lăcomiei şi egoismului rudimentar, atavic.

Însă ce intenţionează scriitorul în acest al treilea volum este să surprindă aproape totala incapacitate de adaptare a “foştilor privilegiaţi” la noul regim, ce duce fie la pieirea lor, fie la subordonare mârşavă la noile moravuri, fie la fugă.  S-a scris mult pe această temă, n-aş vrea să insist, mai ales că josniciile şi crimele regimului comunist, cu precădere în anii 50, justifică în proporţie de 300% scârba şi groaza lor.  Evident că Dumitriu trece sub tăcere acest “detaliu” şi astfel mistifică adevăratele motive ale descompunerii, dezagregării produse atât la nivel de clasă socială, cât şi de fiinţă umană.  Aproape amuzant, dacă n-ar fi atât de jalnic, este că nu reuşeşte deloc (poate nici nu intenţionează) să ascundă faptul că cei care au reuşit să fugă din România sunt singurii care s-au salvat (şi nu numai din punct de vedere fizic, la propriu, ci şi din punct de vedere al unei vieţi decente).

Cu adevărat amuzantă este incapacitatea lui Dumitriu, de această dată, de a zugrăvi lumea comunistă şi personajele “noilor oameni” care o populează în mod credibil.  Comuniştii lui sunt nişte fantoşe, nu au pic de consistenţă, sunt morţi din start.  Cred că autorităţile vremii respective au fost oarbe si idioate – nu se poate să nu observi că tot decorul e de mucava ieftină, că edificiul noii ordini colorat de autor e atât de fals şi de fragil, încât nimeni nu poate trăi cu adevărat acolo.  Singurul personaj cu o oarecare forţă este Pius Dabija, sculptorul ce creează pentru noul regim.  Dar Dabija este o bestie complexată, o brută meschină, egocentrică şi cu ochelari de cal!  Chiar spune la un moment dat, spre stupoarea unui grangur, că el sculptează pentru comunişti fiindcă sunt singura formă de guvernare care l-ar lăsa s-o facă!  E clar că autorul a vrut să-l facă un fel de simbol al creatorului, în care arde flacăra noului, care vine cu o viziune unică. proprie, ce răstoarnă prejudecăţile şi preferinţele burgheze în materie de artă.  Dar patosul lui e atât de pueril, încât devine plicicos de-a binelea! 

În concluzie, Cronica se termină într-o notă falsă şi păcătoasă, deşi prima parte din al treilea volum e încă respirabilă.  Nu, talentul lui Dumitriu nu dispare, îmi menţin părerea că este un mare scriitor, iar această operă va rămâne o piatră de hotar.  Dar e limpede că nu credea, nu credea deloc în societatea în mijlocul căreia trăia şi din acest motiv nu-i iese nimic atunci când încearcă să-i descifreze iţele.  Sunt surprinsă de prostia celor care l-au lăsat s-o publice în acele vremuri.  E atât de evident farmecul lumii apuse, atât de vii şi naturale poveştile ei, prin contrast cu prostraţia, îngheţarea şi butaforia ce urmează, încât nu le face deloc o favoare guvernanţilor, ci dimpotrivă.