Polirom, 2011.  Trad. Daniela Rogobete

Nu ştiu cum de nu m-a impresionat pe mine aproape deloc “Corecţii” atunci când am citit-o, acum vreo 5 ani.  Toată lumea cu care am discutat ulterior despre carte a fost, dealtfel, surprinsă că nu mi-a atras atenţia.  Nici nu mai ştiu măcar vag despre ce e vorba în roman.  Îmi propusesem la un moment dat să-l recitesc, prea spuneau toţi că sunt ciudată, însă dimensiunile apreciabile pe care le deţine m-au împiedicat s-o fac.

“Libertate” e o carte bună, chiar foarte bună.  Un roman realist al societăţii americane de astăzi cu aplicabilitate în întreaga lume “occidentală” dealtfel, scris de un scriior inteligent, cu foarte multă experienţă de viaţă şi empatic cu personajele lui.  Sunt surprinsă de profunzimea psihologică cu care îşi construieşte personajele fără să insiste, ca Siri Hustvedt de exemplu, pe partea psihanalizabilă, ci istorisind în mod direct şi foarte simplu ca stil efectele pe care le au întâmplările din viaţa familiei americane din centrul cărţii.  Cu excepţia unui mic joc pe care îl face cu Patty, soţia, pe care o pune să-şi scrie autobiografia într-un stil uşor ironic în două dintre capitolele cărţii, restul romanului este scris din perspectivă exterioară, prezentând vieţile celorlalţi actori.

Ttilul pare să fie una dintre chei şi miza centrală a cărţii – personajele noastre sunt aparent libere.  Poate niciodată în istorie nu a existat cu adevărat atâta libertate de a alege să-ţi trăieşti viaţa cum îţi doreşti, fără constrângeri materiale presante sau dogme care să te închisteze în comportamente ipocrite.  Cu toate astea, niciunul dintre cei cinci protagonişti, membrii familiei şi un prieten extrem de apropiat şi de important, nu prea ştie ce să facă cu libertatea asta astfel încât să se îndrepte undeva, către echilibru sau fericire.  Limitele sau, mai bine zis, nuanţele ”libertăţii” apar pe rând – educaţie, mediu, influenţele oamenilor iubiţi; iar Franzen ştie foarte bine să pună în evidenţă incapacitatea noastră de a utiliza aparenta libertate în drumul către un ideal, precum şi fragilitatea idealurilor, în măsura în care ni le putem construi.  dacă le mai putem construi într-o lume atât de desprinsă de bine şi adevăr şi orientată spre acum şi consum.

Ce m-a impresionat foarte mult este rolul foarte important pe care îl acordă Franzen iubirii, în ciuda perspectivei lui sobre şi realiste, deci inevitabil uşor amare şi cinice.  Deşi canalizată greşit sau prost interpretată şi înţeleasă de unele personaje, deşi altele sunt incapabile s-o trăiască cu adevărat, iubirea este, până la urmă, şi la Franzen, singura salvare, în sensul că e singura care îi face pe oameni cu adevărat frumoşi şi singura care le dă, până la urmă, ceva din care să se hrănească.

E foarte interesant de remarcat din acest punct de vedere că relaţia dintre iubire şi libertate este foarte ambiguă şi confuză.  Se poate argumenta, pe de o parte, că în iubire îţi manifeşti libertatea absolută, ca fiinţă umană, de a alege şi de a vibra la paroxism, de a te desfăşura nelimitat în sentimentele tale.  Pe de altă parte, nu putem respinge total nici ideea că atunci când iubeşti te lipseşti, într-un fel, conştient, de libertate, cedezi, refuzi orice alternativă, te legi voit, făcând un commitment.  Nu ştiu dacă la asta s-a gândit Franzen când şi-a ales titlul, însă eu n-am putut ocoli gândurile astea.

Libertate e o carte importantă, cred că va fi o piatră de temelie pentru cine va dori la un moment dat să înţeleagă în detaliu problemele cu care se confruntă oamenii la începutul secolului 21.  Deşi nu pot să spun că m-a entuziasmat nemăsurat, din cauza naturii mele uşpr exaltate şi romantice, care preferă intensităţi mai mari, deci ciudăţenii, cărţi mai “cataclismice”, cert este că e una dintre cele mai valoroase cărţi pe care le-am citit în ultima vreme.  Trebuie să le dau dreptate celor care susţin că e greu să vezi pe cineva din literatura română (de exemplu, puteţi înlocui cu bulgară, slovenă, indiană, srilankeză sau ghaneză) scriind atât de bine un roman realist al prezentului, cu valenţe de universalitate, care să acopere într-o asemenea măsură preocupările şi viaţa întregii societăţi.

Asta nu înseamnă că renunţ să citesc sau mă dezic de plăcerea pe care mi-o provoacă micile bijuterii autohtone sau de aiurea sau că nu am în continuare încredere că e posibil.  Ci înseamnă că am impresia că nouă (în literatura română)  ni s-ar părea “banal” să scriem sau să citim ceva atât de simplu, fără artificii literare, lexicale sau xyz, să muncim la saga unei familii obişnuite.  Şi nu ştiu dacă asta e bine sau rău, dacă chiar avem nevoie să facem asta, scriitorii noştri ştiu să spună lucruri importante în stilul lor.  Dar Franzen are deja, din câte ştiu, şi în mod cert va avea în continuare, un succes enorm cu acest roman – succes pe care îl merită.  Acest domn mai puţin talentat decât mulţi dintre tinerii noştri autori tineri câştigă prin simplitate şi pragmatism.

N-am reuşit să mai dorm în noaptea plecării, pentru că tocmai se terminase ziua mea şi am constatat că se făcuse două şi jumătate stând la palavre cu amicii care erau în vizită.  Aş mai fi avut numai ceva mai mult de o oră de somn, ceea ce era destul de riscant, pe de o parte, iar pe de altă parte speram să prind nişte somn în avion.  Am izbutit să dorm aproape tot zborul Viena-Amsterdam, trei ore fără istorie în aeroport cu abţinut eroic de la shopping idiot.  Avionul de Lima s-a dovedit absolut full, şi, deşi am avut loc la geam, n-am văzut din păcate absolut nimic nici în timpul zborului peste Atlantic, nici deasupra Americii de Sud, fiindcă a fost continuu un plafon opac de nori.  După peste 13 ore de la îmbarcare am început, însă, să coborâm spre Lima, iar aterizarea a fost absolut splendidă, către ocean, înspre un apus feeric, în culori a căror existenţă nici n-o bănuiam.  Ştiu cât e de banal să zic asta, însă am avut o senzaţie distinctă de ireal când am navigat prin purpuriu, m-am trezit într-o micuţă povestire science fiction la care mă gândisem înainte de a adormi undeva deasupra Mării Nordului.  Sentimentele cu care am pornit eu în călătoria asta oarecum iniţiatică, gândindu-mă la ce voi experimenta în junglă, erau tare amestecate.  Nu ştiu dacă vă puteţi imagina că cel dominant era un soi de plictiseală, de abulie, de dezinteres.  Mă simţeam ca cineva din afara mea, care a luat hotărârea de a face o călătorie excentrică pentru a construi o punte, nu din interes pentru destinaţia în sine.  Persoana asta e oarecum o snoabă care se duce la pomul lăudat fiindcă toată lumea e fascinată de civilizaţia incaşă, drept pentru care dă bine, în vremurile astea ecologiste şi multiculturale, să faci o baie de autenticism indigen.  Şi să respiri dup-aia plin de fiţe – ah, Cuzco, Machu Picchu, ce experienţă profundă!   O altă persoană din mine sau din haloul meu era entuziastă, căci spiritul de aventură mă locuieşte, totuşi, din când în când.  Alta era atât de obosită, încât se întreba (pe bună dreptate, cum am să constat) dacă nu cumva epuizarea avea să joace un rol extrem de important într-o călătorie de numai două săptămâni într-o ţară pe care poţi s-o explorezi cu lunile fără să-i pătrunzi spiritul nici cât vârful unghiei…

Bagajul a ajuns odată cu mine, aşa că mi-am aruncat rucsăcelul în spate şi am ieşit din aeroport într-o căldură grozavă.  Am rămas în tricou în timp ce-mi fumam cele trei ţigări disperate şi am purces pe jos mai departe un pic de aeroport, ca să găsesc un taxi cu preţuri rezonabile.  La Lima, ca şi la Bucureşti, eşti practic jefuit la drumul mare dacă nu te pricepi să negociezi, iar eu primisem instrucţiuni precise de la amicul care mă aştepta deja la hotel, sosit cu o seară mai devreme din LA.  Am tratat cu un taximetrist peruan simpatic, care-mi venea cam până la umăr, în spaniola mea de baltă, de la cuarenta soles (vreo 15 dolari) pâna la venti-cinco (vreo 10) şi am plecat spre cartierul Miraflores printr-un oraş total nebun, cu o explozie de lumini kitsch, case ca prin Bârlad sau Vulcan amestecate cu bijuterii coloniale, un oraş urâţel la prima vedere, însă plin de viaţă, culoare şi vegetaţie.  Ultima parte a drumului a fost pe o şosea de pe faleză, în timp ce taximetristului nu-i mai tăcea gura explicându-mi toaaaate denumirile locurilor prin care treceam şi prezentându-mi atracţiile locale.  Nu ştiu care e senzaţia voastră când păşiţi prima oară într-un oraş străin, dar la mine se manifestă un soi de exuberanţă copilărească, iar aici era multiplicată de euforia de a fi ajuns, pentru prima dată, pe continentul pe care am visat cel mai mult să-l văd şi să-l simt.  Îmi repetam ca un roboţel – uau….unde am ajuns!  Mi-a trecut prin cap la un moment dat, amuzându-mă teribil, gândul că taximetristul cel volubil mă poate duce, practic, unde vrea el – aşa complet ignorantă în ceea ce priveşte nu numai Lima, ci şi cultura în care mă aflu.

După ce ne-am firitisit reciproc pentru întâlnirea la Lima, distrându-ne copios că doi românaşi se întâlnesc la aproape 13.000 km de casă venind de pe două alte continente diferite, am plecat în oraş pentru prima mea masă în capitala Peru-ului.  Trebuie să ştiţi că Lima este celebră pentru gastronomie, au o mâncare savuroasă, genială pe alocuri.  N-am să plec de aici fără o carte de bucate tradiţionale, deşi probabil îmi va lua de cinci ori mai mult să găsesc ingredientele decât să prepar aşa ceva în Europa!   Specialitatea locală cea mai cunoscută (în special pe coastă şi în junglă, mai puţin în Anzi) se numeşte ceviche şi este o combinaţie de peşte şi fructe de mare marinate cu lime, la care se poate asorta un sos foarte picant.  Eu nu mâncam neam fructe de mare, însă aici sunt absolut delicioase, pentru că marinada le ia orice fel de gust dintr-ăla dubios care mă opreşte pe mine în general să stau la o distanţă mai mică de cinci metri de ele.  Revelaţia serii a fost cocktail-ul peruvian tradiţional, numit pisco, un brandy din struguri combinat cu diverse sucuri de fructe, pisco sour fiind cu lime.  Am mâncat ceviche la Cevicheria de las Brujas (ceviceria vrăjitoarelor) un restaurant superb, cu pian şi atmosferă, dar plin de gringos, capcană pentru turişti .  Am încheiat cu o plimbare pe faleza din Miraflores, unde am şi făcut fotografia din însemnarea anterioară.  E un cartier interesant, cu case frumoase despărţite de încântătoare oaze de vegetaţie tropicală, odată ce părăseşti faleza plină de hoteluri şi mall-uri în stil occidental.

A doua zi era duminică, aşa că am pornit în explorarea oraşului la întâmplare, fără nicio ţintă, după ce am constatat că centrul, inclusiv celebra Plaza de Armas (construită de Pizzaro după ce a înfiinţat Lima pe 18 ianuarie 150x – promit că mp documentez mai atent) era complet blocat din cauza etapei de raliu Dakar.  O mulţime uriaşă de peruani care se holbau la camioanele echipelor majoritar europene şi salutau frenetic, aplaudând fără nicio noimă.  Era un soare orbitor (urma să constatăm seara pe propria piele ce a însemnat c-am neglijat crema anti-soare) iar oraşul s-a dovedit fascinant în măsura în care ne aşteptam.  Urât în sens arhitectonic, fără nicio vagă preocupare pentru ceva ce s-ar numi urbanism, însă colorat dement şi cu un amestec de vechi şi nou absolut ameţitor.  Locuitorii Limei par foarte obişnuiţi cu gringos, dealtfel oraşul pare plin de turişti, chiar dacă acum, vara, este extrasezon – europenii nu prea au vacanţă, iar americanii preferă să vină iarna (între aprilie şi octombrie, când e sezonul uscat).

Un oraş foarte plin de contraste, mai sălbatic decât Bucureştiul, cu mai multă lume săracă şi mult mai dezorganizat.  Mâncarea vândută pe stradă – gustări la fel ca în Asia, cu ingrediente diferite, porumb, fructe ciudate, ouă de prepeliţă, aji de gallina, anticuchos (frigărui din inimă de vacă) – te scârbeşte şi atrage în acelaşi timp, dând  mai multă savoare şi culoare locală decât aproape orice altceva.  E adevărat că Lima e foarte mare, cu şapte milioane de locuitori, iar noi nu cred c-am văzut decât o parte infimă.  Ce este absolut fascinant, este că, deşi capitală, nu are un sistem de transport în comun organizat de autorităţile locale sau centrale!  Există sute, dacă nu mii de autobuze private de toate formele, de la microbuze vechi de 30 de ani, la autocare semi-luxoase, care opresc în locuri despre care nu se poate spune că sunt sau nu staţii, iar în uşa din faţă iese un individ care începe să strige traseul cu un ton cântat şi într-o viteză incredibilă.  E ceva care te lasă cu gura căscată, imaginaţi-vă intersecţii mai mari în care opresc alandala, fără nicio ordine, câte cinci-şase vehicule dintr-astea odată!  E adevărat că sunt foarte ieftine (un sol), însă e destul de riscant să te urci dacă nu ai prea multă idee despre traseu şi numele exact al locului în care vrei să ajungi!

O zi plină de culoare, care s-a încheiat cu o experienţă culinară excelentă din nou şi cu un somn foarte scurt, pentru că urma un zbor de 7:45 spre Pucallpa, unul dintre oraşele din junglă, iar în Peru regula este că trebuie să fii la aeroport cu 2 ore înainte.  Evident că asta n-are niciun sens, fiindcă aeroportul e relativ mic şi totul merge repede, dar avianele peruane domestice tind să plece când vor ele, de exemplu mai devreme dacă aşa au chef, iar dacă nu respecţi regula celor două ore, linia aeriană poate să-ţi vândă liniştită biletul altcuiva!   N-am avut timp să mă gândesc şi să savurez mai nimic, iar după amiaza am făcut o pauză de somn din cauza soarelui extrem de puternic.

Urmează aventura din junglă.

Humanitas, 2009. Trad. Dragoş Cojocaru

Ce altceva puteam să citesc înainte de zborul spre Peru, dacă nu Llosa?  Şi cum nu aveam altă carte aici în afară de Războiul sfârşitului lumii, pe care nu cred că mai am nervi s-o recitesc, şi Mătuşa Julia şi condeierul, pe care cred c-o ştiu pe dinafară, am trecut prin această carte de povestiri care conţine, printre altele, debutul nobelizatului – povestirea “Şefii”. 

O lectură plăcută, fără mari revelaţii pentru mine.  Llosa ştie să scrie, asta nu e nicio surpriză, iar povestirile sunt inteligente şi alerte.  Sunt scrise extrem de simplu în cheie realistă (fără magic) iar ceea ce le face, totuşi, să strălucească, este modul în care peruanul descrie violenţa sentimentelor (şi acţiunilor) personajelor sale.  Majoritatea sunt puşti sau adolescenţi din Lima, care fie se luptă pentru putere în găşti, fie pentru câte o fată, fie ca să-şi ascundă răni care nu se pot închide niciodată.  Machism şi onoare în stil latino, surprinse expresiv.  Un farmec deosebit are descrierea cartierelor Limei, în special Miraflores, cartierul de pe coastă unde am să stau şi eu.

Cu toate că Băieţii este probabil cea mai interesantă povestire din carte, scrisă cu zece ani mai târziu decât grupajul primelor şase care au constituit volumul de debut în 1959, preferata mea se numeşte Ziua de duminică.  O întrecere “de cocoşi” între doi băieţi care, deşi prieteni, deveniseră rivali din pricina unei fete.  Se grozăvesc în faţa găştii făcând un concurs de înot în mare, noaptea, frig.  Cel care este înotătorul mai bun are un cârcel, celălalt îl salvează, iar finalul este demn de romanele de capă şi spadă.  

Mai am foarte mult de citit din Llosa, iar cărticica asta a fost o ocazie bună de a reintra în lumea lui.  Dacă n-aş fi atât de obsedată să învăţ odată germană cât de cât, cred c-aş încerca să continuu să-l citesc în spaniolă, însă mi-e teamă că mi-aş face o varză completă în cap cu o altă limbă pe care n-o ştiu aşa grozav.  Probabil îmi iau măcar un roman în Peru, măcar pentru farmecul de a-l şti de la faţa locului.  Aştept recomandări, cărţile menţionate sunt singurele pe care le-am citit, alături de Conversaţie la catedrală.

Polirom, 2011

Ajung pe 31 decembrie să scriu despre Matei Brunul, pe care l-am aşteptat ca nu ştiu ce, a fost cadoul meu de Crăciun!  Sora mea, capricoarnă veritabilă şi ea, născută însă pe 2 ianuarie, a venit în vizită înainte de Crăciun.  Bagajele ei conţineau un număr insignifiant de haine înghesuite într-un colţişor, alături de 8 (opt!) kg de mâncare trimise de mama şi de nenumărate cărţi comandate de mine în România.  Inutil să precizez că voi avea nevoie de cel puţin trei ani ca să le citesc pe toate.  Însă m-am întrerupt din celelalte lecturi (Amantul colivăresei a lui Radu Aldulescu – grrr, greu de citit – şi interminabila Dance with the Dragons) pentru LDT şi al său Brun Matei, fiindcă nu mai puteam de curiozitate!  Bine am făcut.  Un roman “ca la carte”, pe care l-am parcurs cu plăcere de la cap la coadă.  Citisem deja pe blogul lui Lucian şi pe FB o grămadă de lucruri, cronicile profesioniste şi însemnările teroristei şi ale ionucăi.

Foarte bun roman, bravo Lucian!  Da, merită promovat şi tu o faci foarte bine, luptându-te cu modestia, cum spune terorista .  Nu vă povestesc subiectul pentru că o fac fetele şi cronicarii într-un mod mai detaliat şi mai deştept decât aş reuşi eu în seara de Revelion după ce am jucat 6-7 ore bridge…  Doar să spun că m-a cucerit Bruno marionetistul şi marioneta cum nu m-a mai cucerit de mult un personaj, mi-e atât de drag… Tovarăşul Bojin securistul e foarte reuşit, mult mai puţin clişeistic decât mă aşteptam – ba chiar mi-ar fi plăcut ca Lucian să dea mai multe detalii despre el, aş fi vrut mai degrabă mai puţină documentare (făcută extrem de conştiincios, după cum a remarcat toată lumea) şi mai multă ficţiune despre viaţa privată a lui Bojin.  Deşi trebuie să păstreze puţin mister, iar autorul reuşeşte foarte bine suspansul, si pe Eliza as fi vrut s-o cunosc mai bine.  Eh, dar astea-s fitze.

Puneţi mâna şi citiţi cartea, o să vă placă tare de tot…

Polirom, 2010 (ed. a III-a)

În sfârşit, am ajuns să citesc şi eu o carte a lui Dan Lungu.  Cred că acum e în Viena dealtfel, în programul Writers in Residence, era al treilea pe listă anul ăsta, după Florin Lăzărescu şi Filip Florian.  La cât de tare mi-a plăcut romanul, nu pot decât să mă repet, rugându-l pe autor sau pe consilierii lui de marketing, dacă are, să înceteze cu titlurile absolut idioate din cauza cărora am cam fugit ca dracu de tămâie de el până acum – şi nu sunt singura.  Oare cum să fac eu să-l conving că niciun cititor întreg la cap n-o să ia din raft o carte care se numeşte “Sunt o babă comunistă!” sau “Băieţi de gaşcă”?  Nu că titlul lucrării de faţă ar fi foarte departe de ele.  Domnule Lungu, sunteţi sociolog… nu vi se pare că publicul dvs. ţintă e-n altă direcţie decât cea spre care îndreptaţi dvs. “artileria”?

Poate că e de vină şi disperarea mea uşor patetică de a citi în româneşte cărţi româneşti după aventura nemţofilă, însă nu adeseori mi s-a întâmplat să mă bucur atât de tare de o carte aparent simplă, fără pretenţii (cred eu) de literatură cu L mare, de talentul remarcabil al unui scriitor de a reda o întreagă lume printr-un decupaj fin al unei enclave aparent utopice, practic credibile.  Strada Salcâmilor din romanul lui Lungu îţi dezvăluie tot ce trebuie să ştii ca să înţelegi fibra, esenţa reacţiei societăţii româneşti la schimbarea de după căderea Zidului.  Aşa, şi nu altfel, poţi pricepe “încremenirea în proiect”, înţepenirea, incapacitatea noastră de a ne adapta, de a lupta, de a crede în frumuseţea zilei de mâine.  Iar Lungu o face cu subtilitate, punându-şi personajele să dialogheze într-unul dintre cele mai realiste registre ironice pe care le-am întâlnit, fără să “se bage” el însuşi în seamă cu învăţăminte sau concluzii.

O stradă a salcâmilor ce gravitează în jurul Tractorului şifonat, cârciuma de toate zilele, în care bărbaţii stau la taclale nesfârşite, ca nişte cumetre.  Incapacitatea lor de a comunica sau de a înţelege, egoismul atavic, preocupările mizerabile, nevestele resimţite ca accesoriu şi povară – poate nicicând nu am văzut mai limpede cât de crunt misogină e “România profundă” – perfecta închistare în propriile prejudecăţi, lipsa oricărei sclipiri, speranţe, grăunte de empatie.  Toate astea coboară asupra ta pe nesimţite în timp ce treci prin “amuzantele” dialoguri, monologuri sau mici incursiuni în trecut ale lui Dan Lungu. 

Şi ce este cel mai trist e că personajele lui sunt complet, absolut fireşti!  Nimic, nicio vorbă, niciun gest, niciun gând nu poate fi acuzat de literaturizare sau exagerare.  Auzi, simţi, vezi în cartea asta exact ce ştii, ai auzit, ai văzut în realitate.  Dar ţi-ai închipuit, tu, urban metrosexual, whatever cool guy, că e un fel de exotism, că tu deţii de fapt adevărul, că toată societatea gândeşte ca tine, iar ăştia sunt marginalii, alienaţii, părinţii de la ţară, unchii acriţi de munca în întreprinderile socialiste.  Însă Dan Lungu îţi aduce în faţă exact mentalitatea aceea pe care nu vrei s-o accepţi, îi consolidează premisele şi îi alimentează adevărul.

Nicio umbră de floare, de miresme, pe Strada Salcâmilor.  Miros de găinaţ, fiindcă cea mai înaltă speranţă e “raiul găinilor” unde totul se primeşte de-a gata.  Asta e limita superioară, lasciate ogni speranza.

Mi-ar plăcea foarte tare să ascult / să citesc argumentele celor care susţin, după ce au citit şi această carte, că literatura română contemporană este irelevantă sau fără valoare.  În opinia mea, avem aici de-a face cu un scriitor foarte bun, care face şi desface fără să te lase să vezi procedee sau chinurile din spate, care are de spus lucruri grele despre cum trăim, şi care ne dăruieşte acest lucru într-o formă foarte atrăgătoare.

Polirom, 2006.  Trad. din germană Mariana Bărbulescu

Întâmplarea a făcut să pun mâna pe volumul lui Florescu în dimineaţa în care plecam la Praga, fără să-mi dau seama, în momentul respectiv, ce bine se lega cu cartea bulgarului Dinev.  Tot un imigrant, de data asta în Elveţia şi român, cu o carte scrisă tot în limba germană – citită însă în româneşte.

Comparaţia a fost extrem de interesantă pentru cel de-al treilea exilat din ecuaţie, anume eu.  De ce spun asta – spre deosebire de cei doi scriitori eu nu mă simt deloc, dar absolut deloc, o dezrădăcinată.  Iar romanul lui Cătălin Dorian Florescu descrie nevoia irepresibilă a unui tânăr plecat la începutul anilor 80 de a revedea România.  E firesc într-un fel să fie aşa, eu am plecat cu peste 20 de ani mai târziu, când deja cunoşteam suficient de bine ambele lumi, cu istoriile lor ataşate, dintr-o Românie care nu mai avea de mult de-a face cu imaginile din mintea lui Cătălin.  Dintr-o Românie de care, cu scuzele de rigoare pentru patrioţi, nu prea poate să-ţi fie dor decât dacă o idealizezi sau eşti extrem de sentimental, dacă o legi de oamenii pe care-i iubeşti şi uiţi de senzaţia de sufocare pe care ţi-o transmite agresivitatea goanei după supravieţuire sau după formă şi după imitaţia grotescă a unei lumi vestice percepute superficial şi consumerist.  Vă rog să nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de denigrare, iubesc România aşa cum este ea, însă faptul că mă aflu atât de aproape, că acum este o joacă să zbori o oră şi jumătate până la Bucureşti, mă face să am o cu totul altă raportare la ţara mea decât a acestor oameni pentru care încă exista un zid uriaş între vest şi est în momentul în care au plecat.

Spuneam la un moment dat că am cumpărat acest roman al lui Florescu după ce citisem cronici extrem de bune la Zaira.  Cum am devenit foarte circumspectă atunci când critica laudă o carte, am hotărât să mă familiarizez cu stilul autorului încercând altceva, ca preludiu pentru pomul lăudat.  Cred c-am nimerit bine, m-a prins atât de tare cartea, încât n-am lăsat-o nicio clipă în zborul de la Praga, tren, metrou şi în pat acasă joi seara, deşi avusesem o zi destul de obositoare.

Cătălin Dorian Florescu este un foarte bun povestitor, cred că ăsta e atuul lui principal.  Aş vrea să iau Zaira în germană dacă o găsesc, sunt extrem de curioasă cum curge, pentru că în româneşte Drumul mi s-a părut naturală, fără forţări de traducere, uneori chiar m-am întrebat cum o fi descris nişte românisme sadea în germană.  Un alter ego al său călătoreşte spre Timişoara, la puţin timp după decembrie 89, plecând dintr-un Zürich pe care puţini şi l-ar fi imaginat, o parte întunecată cu droguri şi drame sentimentale.  O oprire la Budapesta, pe urmele prietenului său italian exaltat, Luca, unde are o poveste de amor cu o unguroaică ciudată, cu o poveste de viaţă scary, împletită cu cea a iubitei lui Luca printr-o cumplită întâmplare demnă de viziunea probabil scenaristico-literară pe care o avem despre sălbăticia şi morbidul sufletului unguresc.  Şi o Românie regăsită aşa cum m-aş fi aşteptat eu, cinstit şi fără aroganţe de exilat, dar şi fără exagerată compasiune.  Cu uimire şi tristeţe, dar şi cu luciditate şi bun simţ.

Roman bun, legat, corect, fără să fie strălucitor sau voit inovativ.  O proză cinstită care nu caută succesul prin trucuri stilistice, mai degrabă scrisă, în opinia mea, din nevoia de a spune povestea şi, la fel ca la Dinev, dintr-o dorinţă poate nemărturisită de a expune oamenilor printre care trăieşte scriitorul acum o altă faţă a Europei de est, de a le dezamorsa nişte prejudecăţi şi de a-i convinge că umanitatea are aceleaşi coordonate indiferent de locul de naştere al personajelor ce o compun.

Later edit: Cătălin are şi un site aici (în germană).

btb Verlag in der Verlagsgruppe Random House GmbH, München

Adică prima carte în germană pe care o citesc de la cap la coadă, sunt teribil de mandră de asta.  E adevărat că mi-a luat vreo trei săptămani, fiindcă am citit numai în metrou – şi fac 7 minute cu metroul pana la birou, 7 înapoi.  Seara mă tot chinui în continuare cu dansul cu dragonii al lui GRRM, care mă scoate din minţi  Norocul meu a fost o călătorie la Praga joi, am terminat cartea pe zborul dus şi am citit un roman al lui Cătălin Dorian Florescu pe cel de retur. 

Dinev este un scriitor bulgar, care înţeleg că a publicat ceva ceva şi cat era la el acasă, însă a devenit destul de cunoscut în Austria şi Germania, chiar premiat, cu un roman scris acum doi-trei ani – Limba îngerului.  Emigrat aici în Viena în anii 90, Dinev scrie într-o germană oarecum ciudată, simplificată, de străin, ceea ce pare că dă un farmec special scrierilor sale din perspectiva vorbitorilor nativi.  Pană şi eu îmi dau seama că nu e taman o germană literară ceea ce foloseşte el dar desigur că savoarea vine mai ales din temele sale de emigrant est-european.

Cartea conţine o suită de povestiri între care există un soi de continuitate tematică.  Pot fi citite şi separat, însă pierzi ceva din atmosfera creată de Dinev, care descrie de-a curmezişul lor aproape toată istoria Bulgariei din secolul XX şi începutul secolului XXI.  O istorie privată, adaptată la percepţia diverselor personaje care înoată prin greutăţile inerente unei societăţi amărate şi subdezvoltate, la periferia Europei şi, întotdeauna, mai ales, la periferia unei vieţi cat de cat normale.  Bulgarii din poveştile lui Dinev sunt oameni simpli, cărora condiţiile în care se nasc şi în care trăiesc le determină destine absurde şi în majoritate covarşitor de triste.  Însă scriitorul are o nostalgie ironică şi o căldură fraternă cu care se apropie de ei, te face să-i înţelegi din cateva tuşe şi să le împărtăşeşti dorinţele, ai vrea să se descurce cumva în drumul lor încalcit şi disperat spre liman. 

Extrem de inteligentă stratagemă pentru a apropia aceşti germanici xenofobi, sătui pana în gat de imigranţii est-europeni, de o lume pe care nu au cum s-o înţeleagă altfel.  The pursuit of happiness în variantă nehollywoodiană, fără inerentul happy-end, atinsă cu duioşie, înţelegere şi ironie fină, ce nu degenerează niciodată în sarcasm sau tragedie.  Dinev ne aduce aminte nouă, middle class-ului fără grija zilei de maine, de viaţa celorlalţi, pe care  de obicei îi ignorăm în goana după propria împlinire.

Mi-a plăcut mult cărticica bulgarului, în special o povestire absolut fantastică despre un priveghi din Viena, la căpătaiul unui muncitor bulgar, la care participă prietenii lui de aici - doi bulgari, un austriac, un roman şi un ceh.  Scena se dezvoltă genial, de la începutul sobru cu prima ţuică pană la chematul unor ţigani care le cantă melodii din fiecare ţărişoară de-a lor, pe care băieţii încing o horă împreună cu mortul.  Mi-a adus aminte de Dan Coman cel din Irezistibil.

Sunt aproape convinsă că asta este şi prima carte a unui bulgar pe care o citesc – mi-am dat astfel seama cat de tare i-am ignorat pe vecinii noştri de la sud, cu aroganţa pe care ei dealtfel ne-o atribuie.  Nu susţin acum că Dinev scrie capodopere, însă mi-a plăcut contactul cu viziunea lui şi cred că voi continua să-l citesc.