Un rus trendy

Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice – Andreï Makine

Humanitas, 2008. Trad. din franceză Ileana Cantuniari

Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice

Romanul a reprezentat debutul lui Makine, rus emigrat în Franţa în 1987, la aproape 30 de ani. Mai citisem în mod sigur de el Femeia care aştepta, îmi plăcuse – avea o muzică interioară remarcabilă. Apoi am citit “Iubirea omenească”, şi m-a impresionat teribil. Nu mai ţin minte absolut nimic din ea, însă…ciudat, nu?

Cu această carte se pare că Makine i-a cucerit în mod irevocabil pe francezi, după vremuri de o cruntă mizerie (a locuit într-un cavou din Père Lachaise!). Nici n-avea cum să n-o facă, subiectul este incendiar, se potrivea perfect în peisaj în 1990, când a reuşit să publice, iar stilul lui, deşi s-a cizelat mult ulterior, este foarte atrăgător şi cursiv. Makine, ca mulţi dintre compatrioţii săi, este un impecabil povestitor.

Cartea de faţă, o spun fără nicio ezitare, este comercială. Talentat şi inteligent, rusul a înţeles ce s-ar vinde, ce are el original, altfel de spus în peisajul literaturii vestice şi a profitat de asta la maximum. Povestea are toate ingredientele necesare succesului. Un soldat rus obişnuit, tânăr şi inconştient, participă la bătălia de la Stalingrad şi este decorat ca Erou al Uniunii Sovietice fără să ştie prea bine de ce. Ulterior, este salvat ca-n filme, de sub trupurile camarazilor, rănit şi aproape îngheţat, de o infirmieră căreia îi promite, la ieşirea din spital, că o va lua de nevastă. Pleacă mai departe la război, iar când se întoarce de prin munţii Tatra, o găseşte rănită, cu o schijă rămasă în trup, cicatrice, se pare incapabilă de a avea copii, ezită, ea îl înţelege şi îl eliberează de promisiune, însă onoarea nu-l părăseşte şi-şi ţine cuvântul dat. După nişte vremuri de sărăcie îngrozitoare, condimentate de minciunile lui Stalin şi cruzimea aparatnicilor, după un prim copil ce moare de foame, au, în sfârşit o fetiţă, care aproape o ucide pe soţia lui. Fiica eroului creşte relativ fericită, înconjurată de respectul comunităţii pentru tatăl ei Erou, invitat la şcoala din sat în fiecare an de ziua Victoriei pentru a împărtăşi copiilor din experienţele războiului. Merge la Moscova, termină facultatea de limbi străine şi e recrutată de KGB prin şantaj, după ce făcuse greşeala de a se lăsa sedusă de un sportiv francez pentru care tradusese în timpul Olimpiadei de la Moscova. Devine prostituată profesionistă pe ştatul de plată al KGB-ului, seducând străinii pentru care teoretic era translatoare la Inturist. De aici, fireşte, se naşte drama şi, în final, tragedia familiei Eroului.

Fireşte că filonul exploatat este extrem de valoros: corupţia societăţii comuniste, drama omului simplu, terfelirea simbolurilor. Cartea se citeşte dintr-o răsuflare (este şi foarte scurtă, sub 200 de pagini). Nu poate să nu te impresioneze, pentru că Makine scrie foarte bine, lejer, nu e excesiv de melodramatic, nici cinic, are tonul potrivit şi instrumentele potrivite.

Am spus în titlu că este trendy nu neapărat cu ironie, ci pentru că succesul lui a continuat să crească, iar actualmente va fi probabil unul dintre cei mai citiţi autori în Franţa şi aiurea, orice va mai scrie. Eu personal voi continua să-l citesc din curiozitate şi plăcere – cea mai recentă apariţie sub semnătura lui se numeşte “Această Franţă pe care uităm să o iubim”, deja un titlu incitant.

 

Primul pas – descifrarea răbdătoare

În căutarea timpului pierdut – Marcel Proust

1. Swann

Leda, 2008. Trad. Radu Cioculescu

Cumva, după cum am mărturisit în repetate rânduri, am atins această vârstă matusalemică fără să fi citit un rând din Proust, unanim aclamat ca genial, revolutionar, unul dintre cei trei mari scriitori ai secolului XX etc. De vină este probabil, pe lângă accidentul de a nu-l fi avut în casă la ai mei, inapetenţa mea pentru scriitorii francezi după ce mi-am chinuit vreun an din viaţă, în clasa a IX-a, cu tot Balzac-ul, cu Anatole France, Roger Martin du Gard, Saint-Exupery, George Sand  şi Zola. Cireaşa de pe tort au pus-o, prin anul I de facultate, Gide, Malraux şi Sartre (i-a publicat RAO atunci, dacă vă aduceți aminte).  Mi-au placut toţi aşa de tare, că (excuse my French!) am dat dracului literatura franceză un deceniu. Marii intelectuali chinuiți de angoase…yeah, right…

Ei bine, Proust este cu totul altceva. Chiar dacă nu se poate nega că e relativ dificil de parcurs în secolul 21, după ce ne-am obișnuit cu viteza și facilul, Proust mi se pare unic în tot ce am citit până acum prin abordare și prin puterea de a analiza semnificația celui mai mic detaliu al sentimentului, al interiorității, al calităților și structurii memoriei. Sunt tentată să spun că era genial. Are câteva pagini care m-au fascinat pur și simplu, cele în care expune sentimentele lui Swann față de Odette, când acesta aflase deja exact cine este ea. Rând după rând după rând îi dezvăluie simturile trezite de fiecare detaliu, de fiecare mică amintire, de fiecare gest și vorbă a ei, legăturile făcute de creier, pe de o parte, de inimă, pe de altă parte, analiză la autoanaliză, ca și cum ai da la o parte fiecare foiță a unei cepe.  Iar toate aceste gânduri expuse sunt de o asemenea sinceritate și exactitate, intuiție și precizie, încât te fac să roșești și să te minunezi că cineva a putut să aibă și răbdarea și geniul de a citi astfel în adâncurile omenescului și capacitatea de a le reda într-o formă atât de expresivă și atrăgătoare.

Recunosc și că, în ciuda frumuseții și sensibilității descrierilor Combray-ului și copilăriei, miresmelor și gusturilor ce-i trezesc toate acele amintiri, celebrei madlene, începutul cărții este o probă de foc. E ca și cum te-ai apuca să recitești Sadoveanu, cărțile descriptive. Pagini întregi cu sentimentele și amintirile aduse de turla unei biserici. De niște flori albe. De plimbările prin peisajul rural. Este adevărat că observațiile au o finețe și o acuitate specială, că personajele sunt expuse cu o înțelegere și o intuiție care ți le apropie ca și când ți-ar defila prin față. Că bunica este minunată în prospețimea și tinerețea și totala ei lipsă de snobism, opusă celor din jur. Că trăirile copilului sunt fascinante în precizia cu care revin. Dar e greu să intri în atmosferă, îți trebuie liniște și răbdare. Nu reușeam să parcurg mai mult de douăzeci de pagini odată, de teamă de a nu începe să citesc pe diagonală.

Sentimentul predominant pe care mi l-a provocat Swann a fost nostalgia, o nostalgie pentru nişte vremuri, un stil de a scrie, un stil de a citi literatură care nu vor reveni niciodată. Cred că “În căutarea timpului pierdut” este cel mai nimerit titlu posibil nu numai pentru că sintetizează excelent intenţiile lui Proust, ci şi datorită acestei senzaţii avute de mine un veac mai târziu.

În concluzie, mă bucur că l-am citit, chiar cu întârziere, voi încheia cartea, însă cu o binemeritată pauză între volume. E o prăjitură care trebuie savurată pe îndelete, pentru că altfel riști să ți se aplece și să nu-i mai apreciezi farmecul. Mi-aş dori să pot scrie mai mult, mai profund şi mai explicit, ştiu că este o extrem de palidă şi fugară schiţă pentru un roman atât de mare, complex, deosebit de toate celelalte, însă nici nu mă pricep şi nici nu cred că merită să vă spun altceva decât aceste câteva linii care mie mi s-au părut esenţiale în geometria cărţii. Pentru că Proust nu se poate povesti, trebuie simţit. Dacă citiţi prefaţa lui Cornel Mihai Ungureanu la această ediţie veţi înţelege ce vreau să spun: este o colecţie de filozofisme atât de complicate, că ţi se face părul măciucă. Nu te mai apuci de roman, mare noroc am avut c-am citit-o, ca de obicei, la final. Aşa că-mi rămâne să sper că v-am transmis inteligibil câteva sentimente şi atâta tot. Cred că e tot ce se poate face în absenţa textului în sine şi intenţionez să şi aşez câteva citate într-o însemnare viitoare… 

P.S.: Am uitat să vă spun că, de când le-am auzit prima dată, mi s-au părut fascinante titlurile primelor două volume. Nu credeţi că sună minunat “Du cotê de chez Swann” şi “A l’ombre des jeunes filles en fleur”? Ca un poem…

 

Niuz – SF autohton

Aveţi ocazia să citiţi în premieră, la “cald”, două texte SF româneşti mişto pe site-ul SRSFF:

În ordinea cronologică a publicării lor pe site, primul este al lui Balin Feri, aici: http://www.srsff.ro/453/planeta-zeilor/

iar al doilea al lui Dănuţ Ungureanu, aici: http://www.srsff.ro/494/ploi-tarzii-i-danut-ungureanu/

După cum se vede, SRSFF-ul începe să mişte în cea mai importantă privinţă, după mine: promovarea autorilor (care este, de fapt, scopul societăţii, nu?). E foarte bine şi foarte important ca aceste texte să fie expuse şi online înainte de (eventuala) publicare – nu stau să fac teoria chibritului, că e evident de ce: audienţă mai largă, trezirea interesului cititorilor şi al editorilor şamd. Iar site-ul SRSFF e un mediu tocmai bun, pentru că dă un certificat de calitate, garanţia unui filtru. OK, nu e obiectivitate absolută, vor spune unii (de ex. textele de mai sus aparţin membrilor), insă oricum mi se pare mai semnificativ să publici acolo decât să publici pe blogul tău personal, unde poţi scrie orice trăznaie şi n-ai nicio cenzură cu excepţia propriei conştiinţe.

Enjoy!

Pe tema publicării de SF autohton am descoperit astăzi, printre comentariile la editorialul lui Mike Haulica din Nautilus-ul pe iulie, un răspuns de la Lucian Dan Teodorovici care mi se pare cel puţin demn de luat în seamă. Pentru că nu pot pune link direct la comentariul respectiv şi oricum e interesant să-l citiţi în context, vă invit să mergeţi să citiţi pe adresa editorialului, la care am pus link mai sus. Sper să mă ierte Mike, însă am selectat un mic fragment din acest comentariu, care sper că vă va trezi interesul:

“… Doriţi interes editorial pentru SF? Şi eu mi-aş dori. Pentru asta, tocmai SF-iştii ar trebui să arate editurilor că există valoare, că există scopuri finale clare. Trebuie deci să creeze presiune prin calitatea ofertei lor. Să fie mai vizibili. Prin site-uri precum acesta. Prin publicaţii, prin demonstraţii coerente că există o piaţă pentru SF şi că există valoare printre SF-işti. Credeţi cumva că editorii vor fi nebuni să nu „profite” de aceste lucruri dacă ele vor fi demonstrate?…”

Brrrrrrrrrr…

The Road – CormacMcCarthy

Picador, Pan Macmillan Ltd., 2008

The Road by Cormac McCarthy

Nu am reuşit să găsesc pe net coperta ediţiei pe care o am eu, cea de la Picador de anul trecut – e mai proasta decat cea de aici, cea originala, tot Picador 2006, fiindcă nu s-au putut abţine să pună o bulină cu “Now a Major Film”… Nici nu ştiam că s-a ecranizat şi nici nu ştiu dacă vreau să văd filmul. Exact cum în cazul altui roman celebru ecranizat al lui McCarthy, No Country for Old Men, nu cred că vreau să citesc cartea…

Am văzut pe diverse site-uri, în special la prietenii pasionaţi de SF, că The Road va apărea curând şi în traducere românească. Mergeţi degrabă la librărie când o fi momentul, că merită! Iarăşi un roman unde se poate dezbate mult şi bine dacă este SF sau nu – Michael Chabon, de exemplu, a spus că nu este, mai precis că “ultimately it is as a lyrical epic of horror that The Road is best understood” aici. Romanul a câştigat premiul Pulitzer, ceea ce nu este puţin lucru, chiar dacă noi, europenii, ne cam strâmbăm la premiile americane.  Două cronici interesante puteţi găsi aici – http://www.nybooks.com/articles/article-preview?article_id=19856 şi aici – http://www.guardian.co.uk/books/2006/nov/04/featuresreviews.guardianreview4

The Road este o carte extrem de impresionantă, de izbitoare. În Statele Unite post-apocaliptice, distruse de un cataclism despre care nu ni se oferă nicio explicaţie, un bărbat încearcă să-şi salveze fiul. The Road este drumul spre sud, spre mare, de-a lungul căruia cei doi călătoresc, printre ruine, cenuşă şi într-un frig cumplit, întâlnindu-se cu Răul absolut în care lupta pentru supravieţuire i-a transformat pe ultimii dintre pământeni. Tema pare comună, cel puţin pentru admiratorii genului, însă vă garantez că romanul nu este deloc aşa.

Tehnica lui McCarthy este proaspătă pentru mine, nu i-am mai citit nicio altă carte. Tot ceea ce se întâmplă este descris fie prin dialogurile între cei doi sau între ei şi foarte rarele personaje cu care iau contact, fie printr-o povestire simplă, în fraze scurte însă extrem de percutante şi pe alocuri pline de un lirism laconic, sobru şi elegant. Naratorul nu există ca entitate separată, nu se manifestă, iar din acest motiv suntem scutiţi, har lui Darwin, de filozofări docte din partea vreunui omniştient. Şi astfel, ceea ce risca să fie o nesfârşită lamentaţie despre condiţia umană şi animalul care iese la iveală în vremuri vitrege, se dovedeşte o poveste pasionantă, literatură izvorâtă din gesturi, cuvinte simple, cam în genul western-urilor clasice.

Îi spuneam prietenei mele Oana că scriitura aduce puţin cu Hemingway, însă asta e adevărat numai dacă ne referim la economia de mijloace, modul acela de a lăsa faptele să se desfăşoare şi să exprime ceea ce vrei să transmiţi ca autor fără ca cititorul să aibă senzaţia de intermediere. Ca şi cum ai sta noaptea în jurul focului sau la gura sobei şi ai asculta poveşti din bătrâni, însă lipsite de pilda moralizatoare.

Nu ştii la sfârşit dacă scriitorul a scris despre durere, suferinţă şi moarte sau despre speranţă şi credinţă în umanitate şi salvarea ei. În sensul că el nu-ţi dă niciun indiciu, te lasă într-o stare. Interpretarea stării îţi aparţine, însă, pentru cineva care are o umbră de sensibilitate, impactul va fi copleşitor. Emoţie pură. O carte care are exact acea calitate care mă face pe mine să mă adâncesc în literatură: trezeşte sentimente răscolitoare, te face să-ţi aminteşti că eşti viu, rutina dispare.

The Road va rămâne, probabil, o piatră de hotar.

P.S.: Later edit. Am citit că în ecranizare (de regizor n-am auzit – John Hillcoat, un australian care are la activ doar videoclipuri ale lui Nick Cave) rolul tatălui e jucat de Viggo Mortensen şi mi se pare o alegere excelentă (apropo de economia de mijloace a romanului, Viggo mi se pare că are acelaşi stil). Poate, totuşi, îl văd…

Poemul de duminică – 10

THE DREAM
by John Donne

   
 
 
DEAR love, for nothing less than thee
Would I have broke this happy dream ;
                It was a theme
For reason, much too strong for fantasy.
Therefore thou waked’st me wisely ; yet
My dream thou brokest not, but continued’st it.
Thou art so true that thoughts of thee suffice
To make dreams truths, and fables histories ;
Enter these arms, for since thou thought’st it best,
Not to dream all my dream, let’s act the rest.As lightning, or a taper’s light,
Thine eyes, and not thy noise waked me ;
                Yet I thought thee
—For thou lovest truth—an angel, at first sight ;
But when I saw thou saw’st my heart,
And knew’st my thoughts beyond an angel’s art,
When thou knew’st what I dreamt, when thou knew’st when
Excess of joy would wake me, and camest then,
I must confess, it could not choose but be
Profane, to think thee any thing but thee.Coming and staying show’d thee, thee,
But rising makes me doubt, that now
                Thou art not thou.
That love is weak where fear’s as strong as he ;
‘Tis not all spirit, pure and brave,
If mixture it of fear, shame, honour have ;
Perchance as torches, which must ready be,
Men light and put out, so thou deal’st with me ;
Thou camest to kindle, go’st to come ; then I
Will dream that hope again, but else would die.


Source:
Donne, John. Poems of John Donne. vol I.
E. K. Chambers, ed.
London: Lawrence & Bullen, 1896. 38-39.

Intoarcere la marele PKD

Timpul dezarticulat – Philip K. Dick

Nemira, 2006. Trad. Mihai Moroiu

 

Timpul Dezarticulat
Nu mai citisem de multă vreme K Dick, de vreo cincisprezece ani cred. Si nu-mi aduc aminte decât că mi-a plăcut foarte tare omul din castelul înalt, fără niciun alt detaliu. Clar o să mă reapuc acum, fiindcă mi s-a făcut poftă după prima porţie şi tocmai am ieşit de pe site-ul Nemira, unde mi-am mai comandat vreo cinşpe cărţi – au reducerile acelea celebre la 5 şi 10 lei, pur şi simplu nu te poţi abţine! Asta după ce jurasem că nu mai cumpăr nimic niciodată de la ei – poate citesc însemnarea asta şi îşi aduc aminte că au să-mi returneze nişte bani pe care îi plătisem de două ori, şi cu cardul pe site şi când am ridicat coletul, în…octombrie 2008. Hai băieţi, că se face anul!:) Calculăm şi dobânda, ce ziceţi?:) E cam aceeaşi sumă ca cea de care am comandat acum, facem un gheşeft şi-mi daţi cărţile astea gratis (adică nu gratis, ci pe banii mei pe care-i ţineţi la voi de  toamna trecută)? Nu de alta, dar l-am cunoscut la Bookfest pe Vlad Puescu şi la o ocazie (a se citi bere) anterioară pe Mihai Dan Pavelescu şi sunt nişte tipi foarte mişto, n-au deloc aerul că reprezintă nişte tonţi care nu sunt în stare să facă un reversal pe o carte de credit… Aştept un semn pe capricorn_k13@yahoo.com dacă se milostiveşte cineva de pe-acolo, că devine penibil:)
Revenind la maestrul K Dick, Timpul dezarticulat e o carte foarte bună, la limita aceea foarte fină între SF şi mainstream, despre care am discutat în repetate rânduri. Scria prin comentarii d acum câteva zile, de exemplu, că n-a citit ani de zile Vonnegut fiindcă i-a văzut o carte în librărie în rafturile de SF. Păi să nu te apuce nebunia?! Fraţilor, terminaţi cu prostia asta că SF-ul e o kestie pentru adolescenţi, o masă amorfă plină de roboţi şi nave spaţiale. Sub eticheta asta veţi găsi unele dintre cele mai frumoase, emoţionante, adevărate opere de artă produse de umanitate, treziţi-vă! Cine crede că-şi poate permite să-şi refuze plăcerea de a pătrunde într-o lume atât de relevantă, produsă de unele dintre cele mai bogate şi creatoare minţi de pe planetă, s-o facă, dar să-şi asume şi faptul că spiritul său va fi mai sărac, iar realitatea sa mai ternă. Pentru că tu îţi creezi realitatea, iar aceste cărţi minunate îţi oferă unelte cu care şlefuieşti, tai şi modelezi mai în profunzime decât cu simţurile sau intelectul tău educate la şcoala vieţii sau prin cărţile obligatorii la liceu!
Lăsând divagaţiile mele de fan înrăit la o parte, să vorbim, totuşi, despre carte. Personajul lui K Dick din Timpul dezarticulat trăieşte într-o lume creată special pentru el. Nu face altceva toată ziua decât să rezolve un joc, un fel de puzzle dintr-un ziar. Găseşte printr-o intuiţie specială pătrăţelul sau pătrăţelele corecte de pe o hartă – e campion de ani de zile, tot orăşelul tipic american din anii 50 în care locuieşte îl cunoaşte. Sunt nişte mici şmecherii la mijloc, organizatorii îl favorizează, el dă de fiecare dată şase soluţii, de fapt, le prioritizează, iar ei îi spun aproape de fiecare dată că a câştigat. Ragle e ataşant, e extrem de inteligent şi de singuratic, cei din jur îl plictisesc înspăimântător. Tiparul geniului. Încet-încet începe să descopere nişte fisuri în mini-universul local. Ca şi cum s-ar întâmpla ceva cu timpul – mici detalii – vede o mare vedetă, pare-se, într-o revistă (cine alta decât Marilyn Monroe, când oare le-o trece bărbaţilor fascinaţia inexplicabilă pentru ţărăncuţa aia plinuţă şi proastă ca un gard?) şi el nu auzise de ea, merge într-un loc să-şi cumpere o bere şi locul acela dispare din faţa ochilor lui şi rămâne cu o hârtie în mână pe care erau scrise câteva cuvinte ce descriau locaţia respectivă, îşi aminteşte în momentul acela de alte experienţe similare.
Excelent construită “trezirea” lui, povestea aflării adevărului. Care este, exact ca în Jocul lui Ender (poate de aici să se fi inspirat Card?), că a fost creat un mic univers special pentru el, alterându-i se memoria, amintirile, iar scopul jocului pe care îl rezolva era să ghicească locaţiile unde pământenii plecaţi pe lună urmau să atace pământul. Fusese nevoie de această manevră pentru că Ragle, de fapt, era de acord cu “lunaticii” şi nu cu establishmentul de pe Terra, care-şi dorea “o singură lume fericită” şi interzicea migrările.
Cartea se desfăşoară într-un tempo extrem de bine gândit, începutul e lent, iar apoi povestea se accelerează treptat, devenind din ce în ce mai pasionantă. Personajele sunt foarte bine descrise, iar umorul cu care K. Dick le urmăreşte idiosincraziile şi micile meschinării mă face să cred că a fost o sursă de inspiraţie şi pentru Vonnegut. De aceea, poate, am simţit nevoia să scriu apelul la citit cărţi SF, pentru că aceşti scriitori descriu lumea noastră, umanitatea aşa cum este, şi o fac cu talent şi pasiune, spun adevăruri poate neplăcute, dar nu mai puţin adevăruri.
Mă bucur că l-am regăsit pe acest scriitor minunat şi mă mai bucur să constat că rezistă atât de bine în timp.

 

Let’s Have Some Fun…

Victorie! De două ori: 1. am terminat primul volum din “În căutarea timpului pierdut”; mi-a luat chestia asta numai o lună şi cinci alte cărţi citite între timp pentru relaxarea neuronilor:)) consider că este un record şi vă rog să nu mă contraziceţi! 2. m-a învăţat d, în comentariile la însemnarea trecută, cum să pun un sondaj pe blog, aşa că vă pun unul de fun.

Sper să ajung la un moment dat cu însemnările la zi, însă chiar am fost extrem de prinsă cu nişte lucruri nasoale. Ei, o să treacă, mă fac eu mare într-o bună zi… Pot să vă spun că new entry la citit este “The Road” a lui Cormac McCarthy, iar începutul este foarte bun.  În engleză e impresionant, oarecum în stilul lui Hemingway cu fraze scurte şi dialoguri simple, care au în spate idei şi stări foarte puternice, însă mult mai elaborat în materie de imagini şi creare de atmosferă.

Până am eu curaj să scriu despre Proust (mă întreb foarte serios dacă s-o fac sau nu, sigur n-am nimic de spus faţă de fluviile de cerneală pe care le-a declanşat, asta dacă nu numărăm şi operele pe care le-a inspirat, că ajungem la oceanul planetar), vă îndemn să vă jucaţi cu LOTR. Enjoy!

Reconciliere?

Contact – Carl Sagan

Nemira, 2006. Trad. Radu Pavel Gheo

Cum sunt convinsă că aproape tot poporul a văzut ecranizarea din 1997, în regia lui Robert Zemeckis, cu o fenomenală (ca de obicei) Jodie Foster în rolul principal, am să încerc să evidenţiez mai degrabă diferenţele faţă de povestea din film – că sunt destule.

Cartea lui Sagan este, evident, mult mai complexă decât filmul. Viaţa lui Ellie Arroway este descrisă pe larg şi arată cu totul altfel decât ţi-o imaginezi în ecranizare. Saga construirii maşinii despre care se primeşte mesajul se desfăşoară pe ani şi ani, nu se construieşte o a doua de către Hadden himself, ci e folosită una care se construia oricum în Japonia, există povestea cu savantul rus care o ajută mult pe Ellie (cartea e scrisă înainte de căderea Cortinei de fier).

Una dintre cele mai mari diferenţe este că maşina nu este construită pentru un singur om, ci pentru cinci, iar în carte pleacă cinci. Toţi îşi întâlnesc cel mai iubit şi dorit personaj din viaţă acolo, iar personalităţile lor sunt extrem de interesante şi de frumos de urmărit. Povestea acoperirii adevărului de autorităţi şi a şantajului rămâne, însă are o perspectivă mai largă datorită multiplicităţii experienţelor celor cinci. Finalul este mult, mult mai deschis decât în film, aş spune chiar că are cu totul alt sens.  Iar Palmer Joss (Matthew McConaughy) nu este iubitul lui Ellie, se apropie mai tare spre final, însă pe plan spiritual – ceea ce are mult mai mult sens, însă, evident, e mai puţin comercial:)

Mult mai interesantă este ipoteza propusă în carte despre “vegani”, care nu sunt deloc vegani, acolo era numai un avanpost de sateliţi de comunicaţie. Cei cinci îi regăsesc în cu totul altă parte, în “centrul universului”.  Interesant este că nu ei au creat căile de transport, nici celelalte civilizaţii inteligente existente (foarte multe), ci altă specie extrem de veche, ce a dispărut deja (s-a mutat în alt univers?) şi a lăsat un mesaj că secretul creării universului, de fapt mesajul de la creator, va putea fi găsit investigând numerele fundamentale, pi, e etc.

Trecând de poveste şi revenind la sensul profund al cărţii lui Sagan, acesta are pe tot parcursul demonstraţiei argumente foarte puternice pentru evoluţionism, anti-teiste, pentru a finaliza cu descoperirea mesajului de la creator prin studierea zecimalelor lui pi. După calcularea câtorva milioane, Ellie şi echipa ei descoperă într-adevăr o succesiune de zero şi unu care nu poate fi aleatoare, ci creează prin dispunere corectă un cerc perfect de unitati incadrat de zero-uri, pe care îl regăseşti oriunde şi care te duce mai departe la altele şi altele. 

Sagan încearcă să reconcilieze, astfel, ştiinţa cu credinţa, transmiţându-ne că numai prin limbajul celei dintâi am putea fi capabili, vreodată, să dovedim existenţa unui creator. Ideea este emoţionantă şi dacă nu eşti de acord cu Sagan, care-şi exprimă prin finalul cărţii opţiunea pentru creaţionism.  E o carte bine scrisă, bine argumentată, pasionantă şi provocatoare.

 

AtelierKool

AtelierKult – Povestiri fantastice

Antologie Millenium de Michael Haulică

Millenium Press, 2005

 

Iată că ajung, în sfârşit, să mai scriu şi eu despre o cărticică. Probabil c-aţi crezut că m-am stins de tot, că m-am lăsat de citit, în fine, devenisem total neinteresantă:) Am terminat încă vreo patru între timp, nu vă faceţi griji, însă timp să postez despre toate nu ştiu când voi avea.

Încep cu Povestirile fantastice din antologia lui Mike, pentru că a fost singura surpriză. Una foarte plăcută, din fericire. Restul cărţilor erau de autori care nu m-au dezamăgit niciodată, plus una după care, spre ruşinea mea, văzusem întâi filmul (Contact), deci nu putea fi vreo noutate ieşită din comun. Înţelegeţi, cred, că m-am apucat de teancul impresionant achiziţionat la Bookfest, în dauna distinsului domn Proust:) Citesc, totuşi, în paralel, şi câteva pagini din Swann pe zi, în ritmul în care rezist astfel încât să-mi facă şi plăcere…

Antologia Millenium se deschide cu un text al Onei Frantz, numit “Eu şi un câine”.  O poveste foarte inspirată, scrisă la persoana întâi, într-un stil extrem de simplu, sec, laconic şi egal. Un jurnal al sfârşitului vieţii acestui “eu” inuman de singur (i-a murit fiul), de inutil sieşi, de indiferent până la prăsele, într-un viitor luminos, în care, iată, grija pentru om, asistenţa medicală şi socială vor fi devenit obligatorii. Sistemul îi furnizează îngrijire instantaneu şi de nerefuzat, atunci când se îmbolnăveşte, cu ajutorul unui câine – câinele “eu” –  care este conectat periodic la el, în cabinetul medical, şi îi “simte” toate disfuncţionalităţile, permiţând corectarea lor instantanee şi astfel prelungirea nedefinită a unei vieţi care nu-i mai trebuie. Animalul îmbătrâneşte odată cu omul şi devine singurul, poate primul suflet cu care poate comunica în lumea încremenită în proiect ce nu-l lasă să întrerupă tratamentul şi să moară liniştit. Căţelul îi oferă, evident, salvarea, păcălind în final aparatele, ca omul să-şi poată vedea de drum. Tonul e prozaic şi rece, însă mizează pe simplitate pentru a trezi durere, compasiune, duioşie. Reuşeşte. Este prima dată când citesc ceva de Ona Frantz, pe care am cunoscut-o la o bere Bookfest (şi am revăzut-o la o a doua…:) şi declar, fără legătură cu berile respective sau cu faptul că e extrem de deschisă, tonică şi veselă, că nu m-ar deranja deloc s-o citesc în continuare.

Urmează Liviu Radu cu o povestire intitulată “Ispitirea călugărului Chapta”. Gândirea, stilul şi fasonul le-am recunoscut ca fiind cele pe care le percepusem şi la cele două întâlniri ProspectArt când l-am ascultat citindu-şi alte lucrări. I-aş spune filozofie ludică, dacă nu m-aş teme că sună pompos (cel puţin din partea mea!). Mai pe înţelesul nostru, al gloatei: joc ce te pune pe gânduri. Călugărul Chapta e ispitit să-şi trădeze sarcina de a inversa nişte inele pe nişte ţăruşi, într-o anumită ordine prestabilită, trudă cu iz sacru şi ancestral, al cărei final urmează să desemneze sfârşitul lumii. Evident, cedează (ce jonglerie cu karma, Gizăs şi mai putem scrie încă zece pagini mergând prin câteva religii) şi lumea chiar se termină fiindcă un rusnac beţiv şi altul ambiţios-inocent-stupid se întâmplă să apese cele două butoane care declanşează bomba aceea. Aş putea scrie vreo alte zece pagini despre finalul cu “Lumea aceea avea să fie altfel decât cea în care trăise până atunci” – el deja plecase, fugise, ca trădător al castei sale, deci n-ar fi ştiut să facă diferenţa oricum etc etc. Dar exact asta vă las pe voi să faceţi, după ce citiţi, pentru că eu am fost absolut încântată de eleganţa cu care Liviu Radu deschide drum larg ipotezelor printr-o manevră de o simplitate clasică.

Fac o mică pauză pentru a mă declara încântată de combinaţia făcută de Mike: nu te poţi plictisi când citeşti antologia – textele sunt atât de diferite, atât de provocatoare fiecare, încât e o plăcere să te tot bucuri de atingerea altor corzi.

“Soiuri de peşte” a lui Florin Pîtea, m-a amuzat teribil! Scrisă în limbajul unui golănaş de cartier dezgheţat, şi scrisă reuşit, fără exagerări şi note false atât de comune în încercările de acest gen pe care le-am mai văzut, povestirea este a unui expert în futures pe care-l prind băieţii răi care conduceau lumea cu Biblia-n braţe într-un viitor utopic de credibil şi acuzat nici mai mult nici mai puţin decât de divinaţie:) Savuroasă şi, încă o dată, nota zece pentru comedia de limbaj (atenţie, ăsta e un compliment uriaş de la cineva născut-crescut în Pantelimon la capu’ lu’ paişpe!).

Presimt că Paul Tudor are să facă ravagii printre doamne cu povestirea “Modelul”!  Şi printre domni, for that matter:) Superbele manechine Eva, Cindy et alia sunt aici, de fapt, androizi. Ei bine, da, puteţi fi fericite, voi cele ce suferiţi cu lacrimi de sânge când le vedeţi defilându-şi perfecţiunea… Şi voi cei ce le visaţi cu ardoare şi ciudă în timp ce vă îmbrăţişaţi nevestele ofilite, plictisite şi comune – reporterului pe cale să dea lovitura vieţii lui divulgând crudul adevăr i se dăruieşte, cu toată iubirea şi flacăra ever imaginabile, una dintre cele mai frumoase! (ei, și ce dacă e robot, păstrați-vă speranța…) Sigur că reporterul va plăti grav satisfacerea acelor nemărturisibile (zice Tudor inavuabile, mă iertați:) fantezii. Interesantă povestire și foarte comercială – în sensul bun. Chestia asta s-ar vinde, domnilor critici… Piei Satana, nu?:)

“Privindu-l murind” a lui Eduard Pandele este un fel de eseu de o pagină, foarte frumos literar, foarte liric, pe care cred că și l-ar fi dorit cu o miză filozofică pe care eu n-am dibuit-o. Imaginile sunt foarte frumoase, dar ce-a vrut să zică pe mine mă lasă în ceață.

Următoarea povestire îi aparține lui Silviu Genescu: “Ultima versiune”. Are mult nerv și ritm.  Versiunea este a realității, în cunoscuta lume în care sunt posibile călătoriile în timp, o versiune în sfârșit favorabilă celui chinuit în celelalte, pe care acesta și-o asumă cu aroganță.  Idealurile, cunoștințele pe care le avea se fac praf în versiunea în care deține puterea – cât de uman și cât de jalnic…

Cătălin Sandu face în “În căutarea zborului” o metaforă a tăiatului (necesar?) de aripi. În ciuda răutăţii din jur, sau chiar din cauza ei, omul îşi poate realiza idealurile…

CyClone a lui Bogdan Gheorghiu atacă oarecum aceeaşi temă ca Matrix – o corporaţie care te “sterge” din viaţa reală şi te “rescrie” pe post de interfaţă, exişti pentru că (sau în măsura în care) eşti “conectat” la sistemul “lor”.  Ideea nu e rea, însă cred că această povestire m-a impresionat cel mai puţin.

Bogdan-Tudor Bucheru are în continuare un text numit “Iroquis” în care scrie nişte imagini pur şi simplu senzaţionale brodând pe o poveste cu amerindieni, un şarpe magic cu şapte mirese pe care trebuie să le cauţi sub ape şi să le posezi pentru a regăsi aurul pierdut în străfunduri. Foarte frumoasă poveste şi foarte puternică.

Ben Ami are o jucărie, “90,14 şi întuneric iar acum TU”, despre ultimul atlet “ecologic” într-o lume în care toţi alergătorii sunt drogaţi. Foarte actuală dacă ţinem cont că la fiecare ciclu olimpic se dublează lista substanţelor interzise şi dacă ne aducem aminte de americanul care a doborât şapte recorduri mondiale de înot la olimpiadă… Păi dacă ăla n-a luat nimic, înseamnă că s-a modificat structura genetică sau s-a inversat evoluţia şi el e un fel de peşte:)

Următoarea povestire, a Roxanei Brînceanu, se numeşte “O femeie de succes”. E o satiră cutremurătoare la adresa obsesiei pentru carieră a femeilor “moderne”, un fel de inversare la scenariul clasic în care femeile sunt folosite şi aruncate de marii moguli. Interesantă şi bine scrisă.

“Sevăn” a lui Marian Coman parcă ar fi un manifest al postmodernismului. Personajele care realizează că sunt personaje, scriitorul care intervine în desfăşurarea acţiunii, tehnică pură expusă în clar. Însă nu este numai atât, e scrisă foarte frumos, cu mult talent, trecerile sunt fireşti, jocul este motivat, e literatură de-adevăratelea. Mă întreb dacă şi cât a fost influenţat de Cărtărescu.

Ultima povestire a antologiei, cea mai întinsă ca dimensiuni, îi aparţine chiar lui Mike Haulică. “Vremea zăpuşelii” trece printr-o gamă foarte largă de teme şi întâmplări urbane şi cool, despre bloguri şi meseria de sidirom, cel care arde “sidiuri”. Se joacă cu dorinţa bloggerului de a ajunge la adevăraţii scriitori, cei care scriu pe hârtie, are o poveste de dragoste şi câteva despre sex, se introduce ca personaj… E oarecum complicată, nu prea i-am înţeles finalitatea, însă se citeşte cu plăcere.

Per total, repet, o alegere excelentă de texte. Pentru mine cei mai mulţi dintre cei prezenţi în antologie erau necunoscuţi şi a fost o surpriză extrem de plăcută să văd cât de bine scriu.

Poemul de sâmbătă 9

CLAR DE INIMĂ – NICHITA STĂNESCU

Orele plutesc pe lângă umărul tău,

sfere albastre, şi-ntre ele e Saturn.

Şi cum se duc, se micşorează

mai înserat şi mai nocturn.

 

Nu-mi pare rău, nu-ţi pare rău de ele.

Dreaptă cum stai, trecerea lor

copilăroasă-aproape şi suavă

luceşte-n ochiul tău nemişcător.

 

Şi uit de ele, uiţi şi tu de ele,

Şi-n întunericul odăii se aprind,

se sting, se-aprind, se sting

ochii prelungi ai tăi, murind,

reînviind.

« Older entries