capricornk13

AtelierKult – Povestiri fantastice

Antologie Millenium de Michael Haulică

Millenium Press, 2005

Iată că ajung, în sfârşit, să mai scriu şi eu despre o cărticică. Probabil c-aţi crezut că m-am stins de tot, că m-am lăsat de citit, în fine, devenisem total neinteresantă:) Am terminat încă vreo patru între timp, nu vă faceţi griji, însă timp să postez despre toate nu ştiu când voi avea.

Încep cu Povestirile fantastice din antologia lui Mike, pentru că a fost singura surpriză. Una foarte plăcută, din fericire. Restul cărţilor erau de autori care nu m-au dezamăgit niciodată, plus una după care, spre ruşinea mea, văzusem întâi filmul (Contact), deci nu putea fi vreo noutate ieşită din comun. Înţelegeţi, cred, că m-am apucat de teancul impresionant achiziţionat la Bookfest, în dauna distinsului domn Proust:) Citesc, totuşi, în paralel, şi câteva pagini din Swann pe zi, în ritmul în care rezist astfel încât să-mi facă şi plăcere…

Antologia Millenium se deschide cu un text al Onei Frantz, numit “Eu şi un câine”.  O poveste foarte inspirată, scrisă la persoana întâi, într-un stil extrem de simplu, sec, laconic şi egal. Un jurnal al sfârşitului vieţii acestui “eu” inuman de singur (i-a murit fiul), de inutil sieşi, de indiferent până la prăsele, într-un viitor luminos, în care, iată, grija pentru om, asistenţa medicală şi socială vor fi devenit obligatorii. Sistemul îi furnizează îngrijire instantaneu şi de nerefuzat, atunci când se îmbolnăveşte, cu ajutorul unui câine – câinele “eu” –  care este conectat periodic la el, în cabinetul medical, şi îi “simte” toate disfuncţionalităţile, permiţând corectarea lor instantanee şi astfel prelungirea nedefinită a unei vieţi care nu-i mai trebuie. Animalul îmbătrâneşte odată cu omul şi devine singurul, poate primul suflet cu care poate comunica în lumea încremenită în proiect ce nu-l lasă să întrerupă tratamentul şi să moară liniştit. Căţelul îi oferă, evident, salvarea, păcălind în final aparatele, ca omul să-şi poată vedea de drum. Tonul e prozaic şi rece, însă mizează pe simplitate pentru a trezi durere, compasiune, duioşie. Reuşeşte. Este prima dată când citesc ceva de Ona Frantz, pe care am cunoscut-o la o bere Bookfest (şi am revăzut-o la o a doua…:) şi declar, fără legătură cu berile respective sau cu faptul că e extrem de deschisă, tonică şi veselă, că nu m-ar deranja deloc s-o citesc în continuare.

Urmează Liviu Radu cu o povestire intitulată “Ispitirea călugărului Chapta”. Gândirea, stilul şi fasonul le-am recunoscut ca fiind cele pe care le percepusem şi la cele două întâlniri ProspectArt când l-am ascultat citindu-şi alte lucrări. I-aş spune filozofie ludică, dacă nu m-aş teme că sună pompos (cel puţin din partea mea!). Mai pe înţelesul nostru, al gloatei: joc ce te pune pe gânduri. Călugărul Chapta e ispitit să-şi trădeze sarcina de a inversa nişte inele pe nişte ţăruşi, într-o anumită ordine prestabilită, trudă cu iz sacru şi ancestral, al cărei final urmează să desemneze sfârşitul lumii. Evident, cedează (ce jonglerie cu karma, Gizăs şi mai putem scrie încă zece pagini mergând prin câteva religii) şi lumea chiar se termină fiindcă un rusnac beţiv şi altul ambiţios-inocent-stupid se întâmplă să apese cele două butoane care declanşează bomba aceea. Aş putea scrie vreo alte zece pagini despre finalul cu “Lumea aceea avea să fie altfel decât cea în care trăise până atunci” – el deja plecase, fugise, ca trădător al castei sale, deci n-ar fi ştiut să facă diferenţa oricum etc etc. Dar exact asta vă las pe voi să faceţi, după ce citiţi, pentru că eu am fost absolut încântată de eleganţa cu care Liviu Radu deschide drum larg ipotezelor printr-o manevră de o simplitate clasică.

Fac o mică pauză pentru a mă declara încântată de combinaţia făcută de Mike: nu te poţi plictisi când citeşti antologia – textele sunt atât de diferite, atât de provocatoare fiecare, încât e o plăcere să te tot bucuri de atingerea altor corzi.

“Soiuri de peşte” a lui Florin Pîtea, m-a amuzat teribil! Scrisă în limbajul unui golănaş de cartier dezgheţat, şi scrisă reuşit, fără exagerări şi note false atât de comune în încercările de acest gen pe care le-am mai văzut, povestirea este a unui expert în futures pe care-l prind băieţii răi care conduceau lumea cu Biblia-n braţe într-un viitor utopic de credibil şi acuzat nici mai mult nici mai puţin decât de divinaţie:) Savuroasă şi, încă o dată, nota zece pentru comedia de limbaj (atenţie, ăsta e un compliment uriaş de la cineva născut-crescut în Pantelimon la capu’ lu’ paişpe!).

Presimt că Paul Tudor are să facă ravagii printre doamne cu povestirea “Modelul”!  Şi printre domni, for that matter:) Superbele manechine Eva, Cindy et alia sunt aici, de fapt, androizi. Ei bine, da, puteţi fi fericite, voi cele ce suferiţi cu lacrimi de sânge când le vedeţi defilându-şi perfecţiunea… Şi voi cei ce le visaţi cu ardoare şi ciudă în timp ce vă îmbrăţişaţi nevestele ofilite, plictisite şi comune – reporterului pe cale să dea lovitura vieţii lui divulgând crudul adevăr i se dăruieşte, cu toată iubirea şi flacăra ever imaginabile, una dintre cele mai frumoase! (ei, și ce dacă e robot, păstrați-vă speranța…) Sigur că reporterul va plăti grav satisfacerea acelor nemărturisibile (zice Tudor inavuabile, mă iertați:) fantezii. Interesantă povestire și foarte comercială – în sensul bun. Chestia asta s-ar vinde, domnilor critici… Piei Satana, nu?:)

“Privindu-l murind” a lui Eduard Pandele este un fel de eseu de o pagină, foarte frumos literar, foarte liric, pe care cred că și l-ar fi dorit cu o miză filozofică pe care eu n-am dibuit-o. Imaginile sunt foarte frumoase, dar ce-a vrut să zică pe mine mă lasă în ceață.

Următoarea povestire îi aparține lui Silviu Genescu: “Ultima versiune”. Are mult nerv și ritm.  Versiunea este a realității, în cunoscuta lume în care sunt posibile călătoriile în timp, o versiune în sfârșit favorabilă celui chinuit în celelalte, pe care acesta și-o asumă cu aroganță.  Idealurile, cunoștințele pe care le avea se fac praf în versiunea în care deține puterea – cât de uman și cât de jalnic…

Cătălin Sandu face în “În căutarea zborului” o metaforă a tăiatului (necesar?) de aripi. În ciuda răutăţii din jur, sau chiar din cauza ei, omul îşi poate realiza idealurile…

CyClone a lui Bogdan Gheorghiu atacă oarecum aceeaşi temă ca Matrix – o corporaţie care te “sterge” din viaţa reală şi te “rescrie” pe post de interfaţă, exişti pentru că (sau în măsura în care) eşti “conectat” la sistemul “lor”.  Ideea nu e rea, însă cred că această povestire m-a impresionat cel mai puţin.

Bogdan-Tudor Bucheru are în continuare un text numit “Iroquis” în care scrie nişte imagini pur şi simplu senzaţionale brodând pe o poveste cu amerindieni, un şarpe magic cu şapte mirese pe care trebuie să le cauţi sub ape şi să le posezi pentru a regăsi aurul pierdut în străfunduri. Foarte frumoasă poveste şi foarte puternică.

Ben Ami are o jucărie, “90,14 şi întuneric iar acum TU”, despre ultimul atlet “ecologic” într-o lume în care toţi alergătorii sunt drogaţi. Foarte actuală dacă ţinem cont că la fiecare ciclu olimpic se dublează lista substanţelor interzise şi dacă ne aducem aminte de americanul care a doborât şapte recorduri mondiale de înot la olimpiadă… Păi dacă ăla n-a luat nimic, înseamnă că s-a modificat structura genetică sau s-a inversat evoluţia şi el e un fel de peşte:)

Următoarea povestire, a Roxanei Brînceanu, se numeşte “O femeie de succes”. E o satiră cutremurătoare la adresa obsesiei pentru carieră a femeilor “moderne”, un fel de inversare la scenariul clasic în care femeile sunt folosite şi aruncate de marii moguli. Interesantă şi bine scrisă.

“Sevăn” a lui Marian Coman parcă ar fi un manifest al postmodernismului. Personajele care realizează că sunt personaje, scriitorul care intervine în desfăşurarea acţiunii, tehnică pură expusă în clar. Însă nu este numai atât, e scrisă foarte frumos, cu mult talent, trecerile sunt fireşti, jocul este motivat, e literatură de-adevăratelea. Mă întreb dacă şi cât a fost influenţat de Cărtărescu.

Ultima povestire a antologiei, cea mai întinsă ca dimensiuni, îi aparţine chiar lui Mike Haulică. “Vremea zăpuşelii” trece printr-o gamă foarte largă de teme şi întâmplări urbane şi cool, despre bloguri şi meseria de sidirom, cel care arde “sidiuri”. Se joacă cu dorinţa bloggerului de a ajunge la adevăraţii scriitori, cei care scriu pe hârtie, are o poveste de dragoste şi câteva despre sex, se introduce ca personaj… E oarecum complicată, nu prea i-am înţeles finalitatea, însă se citeşte cu plăcere.

Per total, repet, o alegere excelentă de texte. Pentru mine cei mai mulţi dintre cei prezenţi în antologie erau necunoscuţi şi a fost o surpriză extrem de plăcută să văd cât de bine scriu.