O leapşă şi ceva şoping

Dragoş c a inventat o leapşă de autor, ca să zic aşa, provocându-ne să ne aducem aminte de ceva personal în legătură cu o carte sau mai multe ale lui Mihail Sebastian, să dezvăluim ce înseamnă pentru noi.

Hm, am avut şi eu o perioadă destul de lungă după 89 în care am fost fascinată, conform trendului, de interbelici. Redescoperiri, dezvăluiri, o grămadă de jurnale.  Curiozitatea era justificată după atâţia ani de mistificări şi aberaţii oficiale – practic noi, cei ce ne-am trăit adolescenţa la sfârşitul anilor 80, nu ştiam mai nimic adevărat despre perioada respectivă. 

Îmi aduc aminte că cel mai trendy era Eliade, toată lumea făcuse brusc o pasiune pentru el şi se dădea de ceasul morţii după înţelepciunea orientală, budism, zen, yoga şi mai ştiu eu ce. 

Sebastian a intrat şi el în trend ceva mai târziu, odată cu publicarea Jurnalului la Humanitas.  Nu mi l-am cumpărat atunci, eram în altă epocă, aveam mult de recuperat din literatura universală şi publica RAO în neştire în colecţia Secolul XX, Nemira lansase colecţia Nautilus, deci aveam treabă.  Citisem Accidentul pe la 16 ani şi mă impresionase foarte tare, avea exact aerul acela parfumat, interzis cumva în comunism şi plin de misterul unor relaţii sociale apuse, despre care aş fi vrut să aflu mai multe.  Apoi am citit una sau două piese prin clasa a XII-a fiindcă se făcea la şcoală şi eram curioasă.  Nu mi-au plăcut cine ştie ce, probabil nu din vina lui Sebastian, ci a mea, mi-e foarte greu şi acum să citesc piese de teatru dacă nu sunt Caragiale sau Shakespeare, mi se pare oarecum nefiresc să citesc dramaturgie, prefer să mă duc la teatru.

Singura amintire personală puternică şi oarecum inedită e legată de Jurnal. În 2000 am plecat pentru prima dată din România în vest, la Paris.  Stăteam în casa unor prieteni români şi băteam oraşul de dimineaţa până seara cu frenezia aceea de care nu ştiu câţi ne mai aducem aminte, aşa umblaţi cum suntem acum:)  În ciuda faptului că hotărâsem să mă bucur exclusiv de oraş şi de senzaţiile noi (eram în luna de miere) şi nu-mi luasem nicio carte cu mine, n-am rezistat şi am făcut o vizită bibliotecii gazdelor, unde am descoperit Jurnalul lui Sebastian.  Ei bine, l-am devorat în câteva seri şi dimineţi (mă trezeam mai devreme decât iubitul meu) în grădina minusculă şi cochetă din spatele casei. Simt şi acum parfumul florilor din grădină şi-mi răsună în urechi ciripitul franţuzesc al vecinilor din timpul lecturii la cafea.  Am trăit foarte puternic jurnalul, îmi plăcea la nebunie şi savuram nefirescul lecturii într-un asemenea cadru, când te-ai fi aşteptat să fiu cufundată în Baudelaire, Rimbaud sau mai ştiu eu ce:)

Nu v-am spus ce mi-am mai comandat eu de pe la Nemira ultimele două dăţi, ca să vedeţi dimensiunile maniei (de, erau reduceri…) şi influenţa lui voicunike, care-mi face liste şi-mi spune la telefon, ca un drag ce este, zeci de titluri pe care trebuie neapaărat să le citesc:) Iată lista:

Ereticii şi Canonicatul Dunei – Frank Herbert (nu mai am prima ediţie, firesc, şi pe celelalte le-am cumpărat de două ori)

Coşmar de închiriat, Haita – Serge Brussolo

Vatican, ultimul Conclav – R. Silverberg

Ubik, Furnica electrică, Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch – P.K. Dick

Lumea lui Rocannon – Ursula K. LeGuinn

Viaţă scurtă, Şantierul fantomă – Juan Carlos Onetti

Spectatorul angajat – Raymond Aron

Teoria norilor – Stephane Audeguy

Călătorie la capătul nopţii – Celine

O pisică, un bărbat şi două femei – Junichiro Tanizaki

Poftele – Dan-Silviu Boerescu

Moştenirea Heorot – Niven, Pournelle, Barnes

Atlasul secret, Hărţile prevestitoare – Michael A. Stackpole

Evanghelia după Satana – Patrick Graham

Iureşul săbiilor – George R.R. Martin

Dacă la astea le adăugăm pe cele cumpărate la târg, din care n-am reuşit până acum să citesc decât vreo cinci, vă daţi seama ce iese… Am material pentru cel puţin un an:)

Advertisement

Cântec de gheaţă şi foc

Urzeala tronurilor – George R.R. Martin

Nemira, 2007. Trad. Silviu Genescu

Urzeala Tronurilor (2. Vol.)

Deşi îmi era cunoscut numele de foarte multă vreme, nu citisem decât splendida povestire “Regii nisipurilor” de Martin înainte de a mă apuca de seria fantasy “Cântec de gheaţă şi foc”.  “Regii” e şocantă, mi-o şi imaginez ecranizată, însă presupun că, dacă ar fi făcută cu talent, n-ar mai dormi niciun spectator al filmului o bună bucată de vreme – este absolut înspăimântătoare!  Stephen King  joacă în liga de puştani prin comparaţie.

“Urzeala tronurilor” este prima carte dintr-o serie care înţeleg că va avea cel puţin cinci părţi (a cincea încă nu a fost finalizată de scriitor, a patra încă nu a fost tradusă în româneşte).  Mie mi se pare destul de “addictive”, dovadă că sunt deja la al doilea volum din a doua carte, “Încleştarea regilor” şi mi-am comandat-o pe a treia, “Iureşul săbiilor”, în speranţa că va sosi înainte de scurta mea vacanţă de o săptămână, ce începe vineri seara.

Seria e un fantasy semi-pur, aş zice eu, mai aproape de romanele de capă şi spadă, pentru că partea supranaturală este de foarte mici dimensiuni. Avem regi, cavaleri, bătălii, intrigi, familii rivale şi tot tacâmul de rigoare. Foarte multe personaje, niciunul suficient de “principal”, sunt zece-cincisprezece cel puţin la fel de importante. Tehnica lui Martin este relativ straight-foward, povesteşte despre faptele şi gândurile eroilor, punând fiecare capitol la dispoziţia unui personaj, însă nu pentru a nara din perspectiva subiectivă a personajului respectiv, ci pentru a relata ceea ce se întâmplă în preajma acestuia la un moment dat.  Este adevărat că se creează, astfel, portretul fiecăruia, însă aceste portrete sunt întregite în capitolele rezervate celorlalţi.

În “Urzeala tronurilor” clanul căruia pare să i se acorde cea mai mare atenţie este Casa Stark, lorzi de Winterfell, în Nord.  Capitolele, respectiv povestitorii din familia Stark sunt cei mai numeroşi – Eddard, capul familiei, Catelyn, soţia lui şi patru din cei şase copii: Bran, Arya, Sansa şi bastardul Jon. Sunt omişi mezinul Rickon şi cel mai mare fiu, Robb, care nu au capitolele lor.  Însă spun “pare” fiindcă şi din capitolele lor şi din cele rezervate lui Tyrion din casa Lannister, reies foarte multe detalii despre casa Baratheon, din care face parte Regele celor 7 Regate, Robert, prietenul de tinereţe al lui Eddard Stark şi despre casa Lannister, din care face parte soţia regelui, Cersei şi fraţii săi Jaime cel frumos şi viteaz şi piticul slut Tyrion. Concomitent ni se serveşte povestea lui Dany, sora adevăratului moştenitor al tronului, care devine interesantă doar la finalul romanului, când “cloceşte”  în foc nişte ouă de dragon şi se procopseşte cu trei dragoni mititei pe post de copii şi speranţă de recuperare a tronului.

Cea mai deosebită parte a romanului este povestea Zidului, o construcţie de 200 de metri înălţime ridicată în vechime, în Nord, încă nu e clar pentru ce, însă probabil pentru apărarea împotriva “Celorlalţi”.  Aceşti Ceilalţi sunt morţi transformaţi (încă nu ni se dezvăluie procesul magic al transformării şi nici motivul) în creaturi ca de gheaţă, cu ochi albaştri ca cerul şi, evident,  puterea de a băga o spaimă infinită în tot ce mişcă.  Zidul este păzit de o organizaţie de cavaleri numită Rondul de Noapte,  cu reguli extrem de severe pentru membri.

O altă parte foarte frumoasă este povestea lupilor străvechi găsiţi de clanul Stark atunci când erau pui, fiecăruia revenindu-i câte unul şi devenind cel mai straşnic prieten şi apărător al fiecăruia.

Tyrion e de departe cel mai simpatic, uman şi ataşant (până acum) personaj al seriei, secondat de Jon, bastardul clanului Stark şi de Arya Stark, fetiţa bătăioasă şi smintită.  Însă aşa cum mai comentam pe undeva, aceasta mi se pare slăbiciunea seriei lui Martin: nu-i pasă de personajele lui.  Nu înţeleg cum de s-au grăbit diverşi să proclame detronarea lui Tolkien prin Cântec de gheaţă şi foc, n-are nicio legătură. Martin este atât de distant şi se joacă în asemenea hal cu soarta bieţilor eroi, în mod atât de neaşteptat şi de stupid uneori, încât nu ai cum să te mai legi de nimeni şi de nimic. Gandalf a “murit” eroic, frumos, cu sens în lupta cu Balrog-ul şi tot am fost devastată şi l-am blestemat pe Tolkien până a reapărut. Martin îl ucide pe dreptul şi bravul (e adevărat, cam lipsit de haz) Eddard Stark total aiurea.  Face la fel cu Drogo, khal-ul Dothraki al lui Dany, care era chiar mişto, reprezenta o lume cu potenţial, diferită de restul, cu alte valori – cărora le distruge astfel orice viitor.  Îţi taie apetitul să ţii la oricine din saga, chiar dacă nu-i ucide direct – le ataşează trăsături enervante, îi pune să ia decizii aberante, le dezvăluie slăbiciuni ruşinoase. 

Mi se va răspunde, poate, că aşa e de fapt în viaţă, ăştia sunt oamenii cu adevărat, bla-bla. OK, dar eu citesc o saga fantasy, vreau o poveste! Vreau să cred în ceva!  Şi Harry Potter face greşeli, e un băieţel normal, dar te prăpădeşti după el.  Şi Frodo e un hobbit amărât, dar vrei să-l vezi distrugând dracului inelul ăla, “ţii” cu el!  La Martin nu poţi să ţii cu nimeni, că parcă ştie, te pândeşte de după colţ când începi să te ataşezi de vreun personaj şi mi ţi-l tăvăleşte de nu se vede, asta dacă ai noroc şi nu-i crapă ţeasta…

Cam atât deocamdată, urmează în curând impresiile despre al doilea roman, deşi cred că nu voi mai aduce mari noutăţi, e destul de în linie cu primul. Mai lent şi mai întortochiat puţin.  Deşi citesc cu plăcere seria, mi se pare o mare exagerare, datorită celor de mai sus, să fie comparată cu capodoperele lui Tolkien.  Îi lipsesc două ingrediente principale: scopul (acolo se salva lumea sau nu, aici se bat unii între ei ca chiorii şi nu te poţi hotărî cine ar fi mai bine să câştige) şi personajele.  Fără asta…mă scuzaţi, dar nu se poate vorbi nici măcar de un succes în materie de fantasy.

P.S.1 – Sper să nu se supere dl. Genescu pe mine pentru o mică observaţie (traducerea este foarte bună în rest) – în engleza folosită aici, ca şi în Tolkien, “gallant” înseamnă viteaz, nu galant, iar “valor” înseamnă curaj, nu valoare. Este repetat galant peste tot şi nu prea se potriveşte.

P.S.2 – Le mulţumesc celor de la Nemira că au remediat situaţia cu comanda despre care v-am povestit în alt articol, mi-au scris ei, ceea ce e un gest pe care-l apreciez mult. Probabil că trebuie să-i mulţumesc lui Vlad pentru asta, ceea ce fac din nou!

Creieri în pioneze

Căderea lui Hyperion – Dan Simmons

Nemira, 2009, 2 vol. Trad. Mihai Dan Pavelescu

Trage poza in cos pentru a cumpara produsul

Ar fi mult spus că mi-a fost greu să termin cartea, mi-a luat mult timp fiindcă aşa s-a nimerit – pentru mine în ultima vreme a fost numai o amăgire că citesc mai mult dacă am zile libere, de unde?  În zilele respective îmi găsesc altceva de făcut: jucat iams, băut beri, stat la bârfe şi poveşti, holbat la mare şi la stele în miez de noapte.

Căderea lui Hyperion urma să-mi lămurească frustrarea din primul volum al seriei, despre care v-am scris că m-a lăsat cu ochii în soare.  O face destul de bine, reuşeşte să închidă sau măcar să lumineze cercurile descrise de poveştile pelerinilor Shrike. Însă mi se pare acum că lumea lui Dan Simmons din saga Hyperion este atât de complicată, că n-o să-mi amintesc niciodată detalii şi din cauza asta nici nu voi înţelege până la capăt anumite concepte sau anumite fire.  Omul are o minte diabolică şi o imaginaţie fecundă, asta este de necontestat, însă am impresia că uneori asta merge în detrimentul plăcerii lecturii, te oboseşte.

Câteva lucruri în sprijinul a ceea ce spun mai sus:

1. conversaţiile Johhny-Brawne Lamia-Ummon-Severn te scot din minţi; bine că Simmons are bunul simţ să traducă din ele la sfârşit, că la chestiile alea Zen (care pe mine mă plictisesc teribil, mă scuzaţi) n-ai nici cum să ţii şirul, darmite să tragi concluzii

2. salturile acelea temporale ale Monetei, Kassad şi Shrike, unul după altul, înaintea celuilalt etc. sunt imposibil de urmărit şi păstrat logica în acelaşi timp; eu citeam, uitam imediat, nu reuşeam să-mi reamintesc legăturile pe care ar trebui să le fac şi rămâneam aşa cu o înţelegere vagă

3. iar m-am enervat că n-a rezolvat misterul Templierilor: cine era Muir ăla (un fel de Yahve, ok) şi care era de fapt treaba lor? Ce sunt arborii ăia-nave, sunt chiar arbori, mă ajută cineva? De ce li se spune conducătorilor Adevăratul Glas al Arborelui? Bine, aveau o treabă cu copacii, erau ecologişti, dar chiar eram curioasă, mi-ar fi plăcut să dezvolte firul ăsta…

Ca să nu fiu cârcotaşă complet, că de fapt mi-a plăcut mult saga asta şi nu prea se vede din însemnări: este o lume absolut nouă pentru mine cea creată de Simmons. Şi reuşeşte să comunice extrem de frumos ideea de umanitate condusă de iubire, se joacă impecabil cu inteligenţa finală a maşinilor versus dumnezeul oamenilor, partea empatică a trinităţii dumnezeu care fuge pentru că nu suportă distrugerea omenirii sau ideea morţii ei înşişi.

Atee fiind, mi-au dat lacrimile când Dure a primit mesajul că a fost ales papă, v-am spus că era personajul meu preferat. Personajul Kassad este de asemenea construit extrem de bine, nu este schematic, deşi reprezintă arhetipul Războinicului. Keats-Severn-cibridul, simbolul care străbate întreaga carte te face să te înfiori, să te apuci de poezie, să gândeşti în alţi termeni. Realmente Simmons face o treabă excepţională. De-aia sunt în continuare frustrată, că mi se pare că sunt filoane de aur în carte, însă a complicat-o un pic mai mult decât ar fi fost cazul.

Nu ştiu dacă să-mi comand şi următoarele două cărţi ale seriei de pe Amazon, să nu stau până se traduc la noi… Dacă mă uit pe birou la teancurile de necitite şi-mi aduc aminte şi de cea mai recentă comandă la Nemira cred c-ar fi cazul să mă potolesc…

În concluzie seria Hyperion este ceva ce nu poate fi ratat dacă eşti cât de puţin fan SF. Frustrările mele provin mai degrabă din lipsă de răbdare (sau de inteligenţă?) decât din vina romanelor, le recomand cu căldură.

Vârsta ipocriziei

Vârsta inocenţei – Edith Wharton

Univers, Colecţiile Cotidianul, 2009. Trad. Magda Vişan şi Dana Covăceanu

Eram tare curioasă în privinţa cărţii – odată fiindcă mi se recomandase Edith Wharton atunci când am cerut păreri despre scriitoare ok şi apoi fiindcă văzusem filmul lui Scorsese din 1993 de vreo două trei ori, iar mie mi s-a părut o bijuterie. Am şi acum în minte imagini splendide: aranjamentul mesei de la primul banchet cu vocea din off, apariţia lui Michele Pfeiffer mai strălucitoare ca niciodată în rolul lui Ellen Olenska, Wynona Ryder în semiîntuneric, pe scările casei, cu o lampă în mâini, Michelle şi Daniel-Day Lewis în trăsură, cu un joc al mâinilor fenomenal, mai senzual decât orice scenă dezbrăcată, el în ninsoarea din Paris la sfârşit.

Romanul este foarte bun şi mi-e greu să spun dacă scenaristul a făcut o treabă excepţională (cred că a luat Oscarul dealtfel) exprimând foarte bine povestea lui Wharton în detaliile semnificative sau dacă este numai meritul scriitoarei. Pentru că şi romanul este vizual, îţi transmite senzaţii, emoţii, miresme în mod direct. 

Impresionează în mod special dibăcia cu care Wharton exfoliază societatea new-yorkeză de sfârşit de secol XIX, dezvăluind uriaşa ei ipocrizie şi, mai ales, îngustimea sufletelor oamenilor din high-life. Şi Henry James, mentorul autoarei a făcut acelaşi lucru, însă parcă o prefer pe Edith Wharton pentru prospeţimea detaliilor, perspectiva feminină, dacă vreţi, din care reies contururile ascuţite ale bârfelor şi prostia măreaţă a majorităţii personajelor de sex feminin.

Aşa cum mulţi prieteni fără haz mi-au spus că filmul e o prostie “cu pălării”,  poate că şi cartea este mai potrivită pentru audienţa feminină, mai înclinată să aprecieze dansul social, fineţea detaliilor, jocul emoţiilor, semnificaţia unui buchet de flori, a unui zâmbet la operă sau a unei toalete de un anumit gen, potrivirea tuturor acestor amănunte într-un tablou al schimbului de senzaţii de dedesubtul convenienţelor.

Însă eu aş recomanda-o oricui, ca exerciţiu de virtuozitate şi talent al unei scriitoare ce s-a ridicat în mod remarcabil pentru perioada respectivă şi le-a pus americanilor cărţile pe masă…

Goooooooolden Blog

Am primit un premiu, am primit un premiu! Voila:

blogul de aur

M-a cadorisit afreuda, careia ii multumesc frumos si pe care va invit s-o vizitati, in special cand (se) psihanalizeaza, e cool!

Evident ca aceste cadouri (afreuda l-a primit de la rontziki) nu vin asa, degeaba si ca am ceva de facut, in speta sa dau cadoul mai departe catre zece bloggeri. Which I will, rugandu-i pe ceilalti sa nu se simta frustrati, fiindca uite cata munca ar fi avut de prestat:)

Deci, pentru ca fetele au epuizat deja discursurile gen ‘and the oscar goes to’ , iata-i pur si simplu, in ordine intamplatoare, pe cei zece fericiti castigatori:

dragos c – fiindca e baiat si-o sa se enerveze:)

anda – n-a mai primit de mult o leapsa, e timpul

literaturistul – e mai nou, o sa se amuze:)

white noise – merita mai multe diplome, de toate felurile, pentru cata munca si pasiune depune in pr-ul poeziei

earthwalker – pentru cat de diferita e vocea ei

zum – pentru ce viteaza si echidistanta e

balin feri – fiindca e talentat si fiindca are avatar cu o pisica foarte dulce

dreaming jewel – normal, stie ea de ce

afreuda – fireste ca nu scapa de bumerang

adina b – pentru ce bine si mult sf citeste ea si pentru ca tocmai mi-a dat o leapsa:)

Regula jocului spune ca cei zece trebuie sa preia premiul si sa se laude cu el, sa-l dea mai departe catre inca zece bloggeri, sa faca trimitere la blogul de unde l-au primit (eu nu tin neaparat, mai scapati de o porunca) si apoi sa-i anunte pe cei zece. Felicitari tuturor si incerc sa trec pe la toti cat de curand, in ciuda jenei pe care o am de a bate lumea la cap…

Mai departe am primit o leapsa de la adina b, cum spuneam mai sus. Incerc sa raspund, desi este destul de grea:

1. Ce carte ai recomanda si de ce unui dezamagit din dragoste?

O carte de povesti. Sau un Mark Twain. Sau Ciresarii. Sa se intoarca in lumea copilariei si sa-si regaseasca energia de a o lua de la capat. Orice pentru a-l feri de mizantropie…

2. Ce carte ai recomanda si de ce iubitului/iubitei?

Revolutionary Road a lui Richard Yates. Ca sa vada in ce NU trebuie sa se transforme iubirea.

3. Ce carte ai recomanda si de ce celui mai bun prieten?

Am mai multi. Fiecaruia i-as recomanda ceva care cred ca l-ar impresiona pe el.

4. Ce carte ai recomanda si de ce unui copil de 10 ani?

Jocul lui Ender. Am mai spus asta. Pentru ca s-ar distra formidabil, pe de o parte, si pentru ca are exact acele valori in care ti-ai dori sa creada oamenii si e o varsta buna sa le perceapa.

5. Ce carte ai recomanda și de ce unui mare aventurier/călător?

Cred ca m-as gasi in mare dificultate. Adica sa-l stimulez in continuare sau sa-l relaxez…

6. Ce carte ai recomanda si de ce unui dusman cunoscut?

Nu am dusmani. Eu, dinspre mine, nu percep niciun dusman.

7. Ce carte ai recomanda si de ce unei persoane care nu iubeste lectura?

Aventurile lui Tom Sawyer si Huckleberry Finn. Daca nici astea nu-l trezesc, inseamna ca e irecuperabil:)

8. Ce carte ai recomanda si de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Dao, calea ca o curgere de apa. Motive evidente.

9. Ce carte ai recomanda si de ce celui care apare primul in lista ta de bloguri?

Ha, la mine e chiar adina! Pai i-as recomanda Khaled Hosseini, A Thousand Splendid Suns, cred ca i-ar placea!

10. Ce carte ai recomanda si de ce unuia care crede ca le-a vazut pe toate in viata?

O carte de istorie a Orientului Mijlociu. Ca sa vada ca n-are nici cea mai vaga idee despre ce vorbeste.

Acestea fiind zise, dau si leapsa mai departe catre zum, ameer si feri. Daca au chef, evident, ca oricum ma injura de doua ori!:)

Da, am mai si citit intre timp, insa mult mai putin decat mi-ar fi placut. Am mai terminat Varsta inocentei, recitit Ender’s Game, de data asta pentru ca l-am primit in engleza (ce cadou splendid, multumesc stiu eu cui!) si sunt la al doilea volum (in continuare) din Caderea lui Hyperion. Ma pregatesc, weekendul asta, de o iesire intr-un loc splendid de langa Horezu, unde sper sa dau gata macar primul volum din Urzeala tronurilor…

Un pic frustrant

Hyperion – Dan Simmons

Nemira, 2009. Trad. Mihai-Dan Pavelescu

Vă avertizez că n-o să am prea multe de spus despre carte, fiindcă mi se pare redundant. Uitaţi câte cronici despre Hyperion sau informatii au apărut pe bloguri de la o vreme (multe dinainte de a fi auzit eu de Simmons!):

http://adinab.wordpress.com/2009/07/08/hyperion/

http://www.cititorsf.ro/2009/02/28/hyperion-dan-simmons/

http://balinferi.wordpress.com/2009/06/02/dan-simmons-hyperion/

http://culturalsflearnings.blogspot.com/2008/11/dan-simmons-ii-sf-writter.html

Aşa că, pe scurt (oricum deja sunt la al doilea volum din “Căderea lui Hyperion” şi mai am de postat despre o carte citită între timp):

1. M-am enervat înspăimântător pe la pagina 500 când mi-am dat seama că n-o să fie niciun deznodământ adevărat în acest prim volum al Hyperion Cantos, iar eu nu mi-l cumpărasem nici măcar pe al doilea. Celelalte două încă nu sunt traduse, deci o să mă mai enervez o dată la sfârşitul Căderii şi va trebui să fac o comandă pe Amazon.

2. Mi-a plăcut Hyperion, dar nu m-a dat pe spate. Poate datorită frustrării de care spuneam? Şi n-am dreptate, că fusesem avertizată de celelalte cronici… Simmons construieşte o lume foarte interesantă, însă o face atât de lent, încât am sentimentul că sufăr de un deficit de atenţie, am şi uitat ceva detalii până revine el la un fir…

3. Shrike – mişto găselniţă, abia aştept să văd dacă e Antichristul sau ce mama vulturilor reprezintă. Ge-ni-a-lă alegerea lui MDP de a lăsa cuvântul în engleză, în româneşte ar fi sunat ca dracu, aşa sunetul îmi evocă exact scrâşnetul lamelor şi ţepilor de oţel şi crom, apariţiile incredibil de rapide, esenţa personajului.

4. Extraordinar portretul părintelui Paul Duré, poate cel mai reuşit din carte, la fel şi povestea lui. Pentru un necredincios ca mine să fie aşa impresionat, e clar că Simmons a făcut treabă bună.

5. Nu înţeleg chestia cu TehNucleul-Datasferă-Dataplanuri-Megasferă-IA-uri. Adică pricep conceptul de inteligenţă artificială organizată, vezi Matrix bla bla, însă legăturile dintre aceste noţiuni care-l compun/definesc mă sar, deocamdată.  Sper din tot sufletul să se mai limpezească, acum mi se par cam aruncate la întamplare…

6. Mi-a plăcut fragmentarea în poveştile fiecăruia, e o tehnică bună, ţine întotdeauna. Însă toată lumea care a comentat are dreptate, poetul ăla merita fix ţeapa lui Shrike, e un imbecil:) 

7. Mie îmi plăcea Het Maasten la nebunie, Adevăratul Glas al Arborelui, nu-mi convine cum a procedat Simmons.  E ca şi cum ar fi creat un concept formidabil (Templierii cu misterul lor, nava-arbore etc.) după care n-a mai ştiut ce să facă cu el, l-a copleşit dificultatea continuării la acelaşi nivel.

8. Sunt foarte curioasă dacă reuşeşte să menţină ştacheta, e un început de saga foarte pretenţios. E clar că Simmons are imaginaţie şi talent, însă s-a băgat într-o chestie dificilă…

O altă faţă a lui Reverte

Pictor de război – Arturo Pérez-Reverte

Polirom, 2008. Trad. Ileana Scipione

Îmi era dor de spaniol şi mi-am adus aminte că mai am o ultimă carte de-a lui în teancul uriaş de necitite.  Deja vorbim de mai mult de două săptămâni în urmă, nu m-am mai învrednicit să scriu nimic din motive de preumblări, mici încercări de vacanţă.

 Pictor de război este o surpriză pentru cititorii de Reverte. Poate cea mai profundă şi cu cea mai mare miză carte a lui de până acum, distilând experienţa lui de jurnalist în zone conflictuale (printre altele a venit şi la Bucureşti imediat după 21 decembrie 1989). O faţă a naturii umane pe care nu doream neapărat s-o cunosc, o propunere de explicaţie pentru cruzimea şi răutatea din noi pe care nu ştiu dacă vreau s-o accept: însăşi inteligenţa.

Povestea din roman este a unui fotograf de război, de un succes extraordinar, cu fotografii care au făcut coperţi de Newsweek et alia, care, după moartea iubitei sale lângă Vukovar se retrage într-un turn pe o coastă spaniolă. Revine la pictură, ceea ce studiase de fapt, şi compune “opera vieţii” lui, o frescă pe interiorul turnului cu toate scenele de război care l-au impresionat în picturile marilor maeştri, încercând să surprindă în fiecare o trăire de-a lui, din fotografiile pe care le făcuse.

Descrierea mea este foarte simplistă. Reverte, ca în toate romanele lui, este de o erudiţie fabuloasă în ceea ce priveşte tehnicile de pictură şi fotografie, explicând geometriile şi expunerile şi axele şi perspectivele într-un detaliu halucinant. Cum face şi cu istoria reală a poveştii din tablou, istoria picturii şi tehnica şahului în “Tabloul flamand”, istoria căutătorilor de comori şi a tehnicilor de navigaţie în “Harta sferică”, istoria Sevillei şi a familiilor ei aristocratice, a Vaticanului şi a intereselor lui în “Conspiraţia din Sevilla” ori cu istoria şi tehnica scrimei în “Maestrul de scrimă”.  Este de-a dreptul umilitoare aria vastă a research-ului pe care-l face pentru fiecare carte, fiindcă refuz să cred că toate aceste cunoştinţe îi stăteau deja la îndemână.

Marea diferenţă între “Pictor de război” şi celelalte constă în abordare şi în idee. S-a terminat cu poveştile frumoase în care se celebrează intensitatea vieţii, puterea dragostei, femeile fascinante, pofta de a trăi şi de a simţi până dincolo de graniţele probabilului.  Aici dăm peste spectrul morţii, semnificaţia omorului, reflectarea omuciderii în creierul şi inima celui care o face şi celui care priveşte, problema indiferenţei sau a lucidităţii în calitate de spectator (angajat?) la un război, carnagiu, măcel, distrugere.  Ce transformări se petrec în spatele cortinei puse de lentila aparatului de fotografiat? Câtă cruzime poate produce şi poate duce un om? Ce-ţi face moartea ca spectacol şi ca parte din viaţa ta?

Partenerul pictorului pe parcursul romanului este un croat pe care el îl făcuse celebru cu ani în urmă, pozându-l în prim plan când revenea dintr-un atac împotriva sârbilor pe lângă Vukovar, în primul conflict izbucnit în fosta iugoslavie (croaţi-sârbi).  Fotografia câştigase un mare premiu, contribuind la succesul şi celebritatea tânărului fotograf – devenise imaginea soldatului croat de la Vukovar, dar era legată şi de zilele în care iubita lui fusese ucisă de o mină rătăcită pe marginea unui şanţ.  Pentru croat aceeaşi fotografie reprezentase declanşatorul unei tragedii personale teribile.  Şi după zece ani de căutări croatul ajunge la turnul pictorului…să-l ucidă.  Să înţeleagă şi să-l ucidă.

Vă las să aflaţi şi motivele şi deznodământul din roman, care este categoric un must-read.