Mari autori necitiţi

Leapşa de la bughi mambo rag căreia îi urez şi eu (cu întârziere) bun venit în această controversată lume a blogging-ului. Și scuze de a doua întârziere în preluarea lepșei. Îmi plac articolele și comentariile ei mult, așa că am mai câștigat o lume frumoasă pe care am pus-o bine în blogroll, pentru ușoară navigare viitoare.

Se presupune că trebuie să dăm cinci mari scriitori pe care nu i-am citit. La mine e foarte simplu, sunt o tonă, singura dificultate fiind în a alege unii cât mai relevanți pentru măreața mea ignoranță! La poezie puteți să vă gândiți la aproape oricine, de exemplu! Să încercăm în materie de proză:

1. Günther Grass

2. James Joyce.

3. Voltaire, Rousseau și compania

4. Jose Saramago

5. Cervantes (da, ați citit bine! acel Cervantes…)

Dacă această întrebare mi s-ar fi pus acum 2 ani, de exemplu, pe listă ar mai fi fost următorii: Faulkner, Proust, Vonnegut, Celine, McEwan, Calvino, Ryu Murakami, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, George R.R. Martin, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, T.S. Eliott, Cormac McCarthy, Joyce Carol Oates.  De ce scriu asta? Pentru că de aproximativ doi ani citesc blogul teroristei și, ușor, de atunci, pe celelalte din blogroll, iar multe dintre lecturile mele se datorează însemnărilor sau recomandărilor lor.  Thanks guys, you rule!

Advertisements

Insuportabila povară

Moarte pe credit – Louis-Ferdinand Céline

Nemira, 2006. Trad. Maria Ivănescu

Trage poza in cos pentru a cumpara produsul

Ce carte insuportabil de greu de citit!  La început… Apoi te prinde la fel cum o face o perversiune, o cloacă sordidă de care nu te poţi dezlipi fiindcă degajă o fascinaţie a oribilului – ca atunci când nimereşti cu telecomanda peste una din acele emisiuni în care se bălăcăresc nişte indivizi la un mod atât de abject, că uiţi să butonezi mai departe… Dacă acest roman este de inspiraţie autobiografică (personajul central, copil, se numeşte Ferdinand) încep să înţeleg de ce Céline a fost pro-nazi.  Cred că cineva crescut aşa ar fi fost pro orice promitea schimbarea fundamentală a societăţii franceze, curăţarea ei.  Dacă ai fost crescut printre nişte creaturi atât de diforme psihic, atât de urâte şi atât de rele, care ţi-au călcat în picioare spiritul cu atâta prostie şi nepăsare, cred că ideea că cineva vrea să eugenizeze, să purifice lumea devine atât de atrăgătoare, încât omiţi să mai fii atent la amănunte ca modalităţile în care-şi propune s-o facă…

Limbajul romanului este de o asemenea duritate şi inventivitate în termeni argotici şi colocviali, încât cred că traducătoarea a avut o muncă de Sisif (de care, dealtfel, mi se pare că s-a achitat în mod cel puţin onorabil).  Céline trebuie să fi fost un mare şoc pentru lumea literară şi pentru cititori la vremea lui, nu cred că-mi aduc aminte de multe opere literare din perioada respectivă care să folosească un limbaj atât de frust, de brutal, de desprins din stradă şi viaţa cartierelor rău-famate.

Deşi scriam acum ceva vreme că nu-i mai suport pe francezi cu fanfaronadele lor intelectualistice, elitiste, cu angoasele lor interminabile de artişti neînţeleşi, cu viziunea lor neagră asupra condiţiei umane, deşi mi s-a părut iniţial că Moarte pe credit se înscrie în aceeaşi tradiţie, cartea mi-a plăcut mult. Da, e o încriminare a condiţiei umane, e multă mizerie şi nedreptate, durerea şi confuzia ating pe alocuri paroxismul, valorile sunt răsturnate, oamenii sunt clowni şi au un egoism atavic, stupid, uneori criminal. Însă este literatură în cel mai bun sens al cuvântului, te ţine lipit de pagini cu obstinaţie, face o demonstraţie de virtuozitate.

Nu ştiu dacă aş mai rezista la o tură, n-am să mă apuc acum de Călătorie la capătul nopţii, ci poate mai încolo. Pentru că simt că am nevoie de ceva sublim, serafic, ceva care să-mi uşureze povara pe care Céline ţi-o aşterne în spinare pentru simplul motiv că eşti om. Nu vreau să ader aşa, dintr-o dată, la ideea că viaţa e suferinţă şi chin, nu vreau să cred că răul din oameni îşi întinde tentaculele atât de complet încât maculează întreaga existenţă şi îi întunecă sau devalorizează total scopul.  E categoric un mare scriitor, însă nu pot să cred în fructele imaginaţiei lui – mi se pare că sunt fructele mâniei…

Minciuna Reloaded

Iată ce scriam pe blogul vechi pe 24 februarie 2008:

“La ora asta nu mai scriu despre carti, pentru ca n-am mai terminat inca nici una. La ora asta scriu despre intoarcerea acasa, in Romania. E-adevarat, doar in vizita o saptamana, ceea ce ma bucura si ma intristeaza in aceeasi masura… Romania a devenit pentru mine tara minciunii. O iubesc pe Romania, dar e o mica ipocrita.
 
Cu totii mintim – sau pacalim – pe cei pe care-i iubim, pe cei pe care-i uram, pe cei care ne sunt indiferenti…O facem din diverse motive: orgoliu, prostie, vanitate, instinct de conservare, instinct de supravietuire, mila, compasiune, sete de glorie, profunda dorinta de a fi acceptat de ceilalti sau dispretul total fata de ei. Culmea este ca toate aceste sentimente coexista pasnic in calitate de determinanti ai minciunii de foarte multe ori.
 
Cu toate acestea, avem incredibila ipocrizie de a ne mania ca Zeus atunci cand suntem noi, la randul nostru mintiti de cei pe care i-am iubit. Vintrele ni se umplu de vibratia “indreptatita” a dezamagirii, suferintei psihice insuportabile, colcaiala scarboasa a vanitatii ranite. Rarunchii ne sunt biciuiti, lacrimile urca in gatlej si incepem murdarul proces psihic de victimizare in fata oglinzii, ignorand cu trufie si nesimtire micul glas al constiintei ce incearca sa ne reaminteasca imensa vinovatie din noi insine.
 
Insa atunci cand esti mintit de un om in care credeai cu adevarat, chimia creierului, a sufletului, pana si a constiintei tale sufera modificari ireversibile. Sinapsele functioneaza la stimulii altor hormoni, iar instinctele sunt determinate de un ADN ce prelucreaza alte informatii decat de obicei. Devii chintesenta ipocriziei, este adevarat, insa este inuman, imposibil sa continui sa gandesti rational.
 
Atunci cand esti mintit de un om in care credeai, el se transforma instantaneu. Din imaginea splendida, din constructia pe care, slab si mic cum esti, ai ridicat-o cu lacrimi si durere in ani de zile, din universul tau stramt si ridicol, dar al tau, nu mai ramane decat pulbere…Si el devine arhitectul distrugerii, vinovatul primordial, dusmanul de moarte. Iar tu esti sterp, imobil, si simti doar un ghem de durere si tipat si furie care nu se mai poate desface si coboara din ce in ce mai adanc in strafundurile fiintei tale.
 
Si trebuie sa uiti ca sa te salvezi. Trebuie sa lupti ca sa te salvezi! Dar ghemul nu pleaca, se duce din ce in ce mai adanc, se ascunde printre amintiri si sinapse si intestine si nervi, si isi iteste cate o tentacula exact atunci cand crezi ca, in sfarsit, ai iesit din labirint.
 
Pentru mine, acum, Romania este tara minciunii. A acestei minciuni al carei cap trebuie sa-l tai ca sa pot reveni printre oameni.”
Adevărat grăiam atunci.  Şi, totuşi, nu mă potolesc să cred în oameni.  Aceiaşi oameni.
Mare tolomacă mai sunt…

O întrebare imposibilă

Am primit o leapşă înspăimântătoare de la adina b, îmi cer scuze că abia acum răspund la ea – nu înseamnă că n-o citesc pe adina, ci că mi-a fost frică de ce o să credeţi despre mine după ce răspund! 🙂

Iată întrebarea:

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (citatul este din Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6).

Nicio dilemă: aş vrea să trăiesc veşnic!  Dacă mi-aş pierde cuvintele aş găsi altele.  Aş inventa altele, aş fura altele, aş visa altele.  Eu nu sunt cuvintele mele, am îndrăzneala şi poate chiar aroganţa să cred că esenţa mea (şi a tuturor oamenilor) e mai profundă şi mai frumoasă decât ceea ce bietele cuvinte, unelte nepricepute, pot exprima din ea.  Cuvintele altora m-au impresionat dintotdeauna mult mai mult decât ale mele, m-aş putea împărtăşi din ele…

Şi de fapt, vă mărturisesc sincer: sunt un om obişnuit, căruia i-e atât de frică de moarte, de neant, încât ar fi nevoie de un principiu mult mai înalt decât cuvintele în numele căruia să pot renunţa la existenţă.  Atât de înalt, încât acum nici nu mi-l pot imagina.

Dacă mai vrea cineva să răspundă, vă aştept cu drag.  Eu atâta pot.

Poemul de sâmbătă – 12

Trei lacrimi reci de călătoare – Ion Minulescu

Şi-ai să mă uiţi – 

Că prea departe

Şi prea pentru mult timp porneşti!

Şi-am să te uit –

Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.

Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,

Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate

Trei lacrimi reci, de călătoare;

Iar eu pe ţărm

Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,

Şi-nţelegând că-mi eşti pierdută,

Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu

L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,

Iar tu, cântându-l ca şi dânsul,

Plângându-l, poate, ca şi mine –

Te vei gândi la adorata-n cinstea căreia fu scris,

Şi uitând că m-ai uitat,

Vei smulge din cadrul palidului vis

Înunecatu-mi chip,

Ca-n ziua când te afunda vaporu-n zare

Şi când din ochi lăsai să-ţi pice

Trei lacrimi reci de călătoare!

Norii sau sexul?

Teoria norilor – Stéphane Audeguy

Nemira, 2006. Trad. Dan Petrescu

Trage poza in cos pentru a cumpara produsul

Iată o carte pe care mi-am comandat-o fiindcă aveam senzaţia că am citit sau auzit undeva numele lui Audeguy şi pentru că mi-a plăcut titlul şi preţul:)  Probabil ar fi stat mult şi bine în teancul de necitite, la rând, însă mi-au recomandat-o călduros dragos si vlad.  Are şi o copertă frumoasă.

Nu m-a impresionat cine ştie ce, cred că mai trec nişte ani buni până mai pun mâna pe acest domn francez.  Sau pe vreun francez.  Nu mi-a ajuns că m-am dezgustat de Houellebecq (acum vreun an cred), m-am semi-chinuit cu Proust, am citit Audeguy fără chef…acum două zile m-am apucat şi de Celine… Greu mai merg, fir-ar… Poate am eu prejudecăţi, însă mi se pare că naţia asta scrie literatură exclusiv de dragul literaturii.  Are dragoş o scrisoare către tânărul cititor aici în care încearcă să explice ce este kitsch-ul în literatură.  Pornind de la o afirmaţie a lui Kundera, îl defineşte ca fiind ceva scris ca să placă cu orice preţ.  Păi de la francezi eu aş cam vrea un pic de kitsch în cazul ăsta,  fiindcă nu-mi plac deloc!:)

Teoria norilor începe de la strania legătură ce se formează între o tânără bibliotecară şi un creator de modă japonez care trăieşte la Paris, după ce acesta o angajează să-l ajute la clasarea lucrărilor pe care le deţine într-un domeniu şi mai straniu: norii.  Akira Kumo o place pe insignifianta Virginie Latour, în opinia mea, exact pentru placiditatea şi lipsa desăvârşită de inteligenţă, poftă de viaţă şi preocupări pe care femeia le manifestă vădit.  Şi-a găsit un receptacol perfect pentru obsesia lui (justificată, se va vedea în final) pentru nori şi toţi cei ce au contribuit, într-un fel sau altul, la clasificarea, descoperirea, observarea sau cercetarea norilor şi altor fenomene meteorologice. 

De aici ne lansăm în descrierea vieţilor lui Howard Hunt, cel care a alcătuit prima clasificare a norilor la începutul secolului al XIX-lea, pictorului Carmichael, un ciudat necunoscut ce a pictat nori ceva mai târziu şi, mai ales, a lui Richard Abercrombie, un meteorolog posedat de ştiinţa lui, ce pleacă într-o călătorie în jurul lumii la începutul secolului XX cu ambiţia de a alcătui adevăratul atlas al norilor, după ce un confrate suedez afemeiat i-o luase înainte la un congres ştiinţific din cadrul Expoziţiei de la Paris.  Nimic neobişnuit până aici, aţi zice, tehnica s-a mai văzut, iar subiectul sună interesant, chiar fin, cartea e despre nori, nu?  Ne ducem cu gândul imediat la poezia ce ar putea răzbate din cercetarea norilor etcetera.

Însă aici intervine cinismul (zice el) sau năzuinţa de a ieşi în evidenţă cu oarece (zic eu) a lui Audeguy.  Face praf toată cartea prin introducerea explicită a obiceiurilor sexuale ale protagoniştilor.  Virginie se masturbează şi are un orgasm foarte “lichid”,  pe lângă asta i-a plăcut toată viaţa gustul de spermă…a se scuti… Akira Kumo şi-a petrecut în întregime viaţa sexuală prin bordeluri, s-a lansat în lumea modei direct din lupanarele Parisului.  Richard Abercrombie merge să fotografieze nori, însă în urma unui oribil incident de vânătoare se apucă, deşi plecase cast, de futut târfe nediscriminatoriu prin toate bordelurile lumii şi de fotografiat vulve de toate formele şi dimensiunile – ei, creează o ştiinţă a analogiei plecând de la ele, ce ştiţi voi?! 

Eu nu sufăr de pudibonderie şi nici nu cred că-s prea tâmpită: sigur că toate amănuntele astea pot avea un sens pentru a explica atât caracterul şi determinările psihologice ale personajelor, cât şi alienarea şi derizoriul lumii în care trăim.  Sigur că pot fi semnificative din punct de vedere literar, condimentând povestea.  Însă nu mai vezi miza, nu se mai vede pădurea de copaci.  Aventurile lui Abercrombie n-au fost puse însă acolo de dragul lor, ci pentru a întregi lumea prin care rătăceşte Kumo, în căutarea declanşatorului obsesiei pentru nori.  Sora lui a fost ucisă la Hiroshima, practic a dispărut de pe faţa pământului la explozie, transformându-se, spune Audeguy, în particulele ce formau norul bombei atomice.  Copilul  Akira a uitat, fireşte, pentru a se proteja, şi de aici curgerea cutremurătoare a vieţii lui, sub acest satâr psihologic.  OK, povestea asta e bună, dar de ce toate celelalte amănunte sordide? Nu se leagă, pur şi simplu nu se leagă, n-au niciun sens în explicarea dramei. Şi Vonnegut e cinic, e sarcastic la adresa omenirii, însă parcă nu se foloseşte de clişee sexuale ieftine pentru a demonstra ceea ce este de demonstrat.

Aştept cu interes păreri contrare, însă mie mi s-a părut o pierdere de timp cartea, un atentat la bunul meu simţ.  Nu e nevoie să-mi bagi scene de sex explicite sub nas pentru a-mi atrage atenţia, iar dacă o faci, măcar investeşte nişte sentimente în personajele alea, nu le pune totalmente sub semnul derizoriului.  În afară de Kumo nimeni nu trăieşte în carte, sunt nişte surogate triste.

Poemul de vineri 11

Ca să fie clar pentru toată lumea: sunt o novice în materie de poezie.  Am citit puţină, nu ştiu s-o interpretez frumos pe blog:)) nu am veleităţi de pricepută în domeniu, nici critică în materie n-am citit cine ştie ce.  Am foarte puţine momente în care-mi vine să pun mâna pe un volumaş, iar dacă n-ar fi fost whitenoise şi terorista, apoi luiza cu P.D.S.-ul ei, probabil că n-aş fi citit deloc poezie nici în ultimii doi ani. Le mulţumesc doamnelor, că mare mi-a fost bucuria datorită încurajărilor lor.

Sunt aproape convinsă că în toată marea de P.D.S.-uri care s-au scris pornind de la iniţiativa luizei, n-a introdus nimeni până acum vreun Adrian Păunescu.  Nu mai e cool, ştiu.  E băgat în politică la modul ridicol, este jenant patriotard, a scris tone de maculatură.  Însă printre tonele de maculatură, eu, care l-am citit cap-coadă înainte de nouăzeci (şi fac pariu că sunt mulţi alţii ca mine, cărora le plăceau multe cântece de la cenaclul Flacăra, însă acum nu ar recunoaşte asta nici picaţi cu ceară) am găsit poezii care m-au impresionat profund.

V-o redau mai jos pe una din cele mai frumoase, pentru mine, şi abia aştept să-mi zică cineva de rău despre ea, sunt pregătită cu artilerie grea:)

Oameni de zăpadă – Adrian Păunescu

Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Cîţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
cîţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
cînd sugrumă lupii fragedele prăzi.

Ninge fără milă, cu vinovăţie,
ca o inculpare, ca un martor mut,
ninge cu o nuntă, ninge şi sfîşie,
se fărîmiţează ultimul salut
vai de noi, femeie, ninge-a despărţire,
vom pleca departe, unde-avem de mers,
ninge să despartă gheaţă şi iubire,
oarbe felinare cad din univers.

Ninge ca pe piatră peste carnea noastră,
ninge ca pe munte, ninge ca pe mort,
ninge incurabil, molimă albastră,
ninge pe vaporul scufundat în port.

Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.

Ninge în neştire, otova, aiurea,
ninge ca-n porecle, ninge ca-n blestem
ninge ca un trăsnet, ninge ca pădurea,
ninge să se stingă vocea cînd te chem.

Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă,
ninge fantomatic şi bacovian,
ninge că sînt rece, ninge că eşti dusă,
ninge ca la moartea ultimului an.

Ei bine, da!

Iureşul săbiilor – George R.R. Martin

Nemira, 2009. Trad. Laura Bocancios

 

Iuresul Sabiilor (3 Vol.)

 

 

Da, sunt tare încântată şi eu de partea a treia, trebuie să le dau dreptate tuturor celor care m-au avertizat în comentariile la însemnările mele cârcotaşe la “Urzeală”.  Poate şi pentru că are dimensiuni impresionante şi se lămuresc o grămadă de treburi, dar, în special, zic eu, pentru că m-am obişnuit cu stilul imprevizibil al lui Martin, cu detaşarea lui faţă de personaje, şi a început chiar să-mi placă faptul că romanul e viu, respiră, personajele o păţesc şi dacă sunt ok şi dacă nu, habar n-ai pe unde te vei găsi 100 de pagini mai încolo.

Frustrarea vine acum din faptul că nu mai am răbdare, aş vrea să citesc tot!  Cred că-mi comand A Feast for Crows şi apoi aştept cuminţică să apară A Dance with Dragons – ar trebui să se întâmple în 2010 dacă s-ar respecta intervalul dintre Iureş şi Festin. 

Iureşul m-a prins atât de tare, încât vă spun cu mâna pe inimă c-am ignorat o grămadă de peisaje austriece de pe drumurile ce legau punctele de atracţie:)  Şi mi-am dat seama cât de mult a început să-mi placă povestea şi ce efect are Martin acum, după ce am terminat saga şi m-am întors la mainstream!  Citesc Teoria norilor a lui Audeguy, o carte fină, aş zice, şi am momente în care mă plictiseşte teribil!  Am mai constatat şi altădată că e dificil pentru mine să mă readaptez la mainstream după o poveste SF sau fantasy bună, dar acum mi se pare, parcă, din ce în ce mai greu.  Îmi lipseşte dinamica, ritmul pasionant, lumile interesante, noutăţile de la fiecare pas.  Parcă aş coborî o generaţie-două în timp, mă întorc la curtea liniştită a bunicii după ce m-am dat în montaigne-russe la Disneyland sau am călătorit cu supersonicul… Nu că dulceaţa ei de trandafiri n-ar mai avea farmec, dar rămân cu un surplus de energie şi curiozitate ce nu e satisfăcut de paharul de apă de lângă.

Despre Iureş citisem deja recenziile prietenilor adina şi feri:

 http://adinab.wordpress.com/2009/08/19/cantec-de-ghea%c8%9ba-%c8%99i-foc-3/

http://balinferi.wordpress.com/2009/08/03/george-r-r-martin-iuresul-sabiilor/

însă m-am ferit să mă aplec asupra spoilerelor.  Spun cu mâna pe inimă că nu m-a surprins deloc Nunta roşie, era destul de previzibil că Frey-ii se vor răzbuna şi se vor lăsa cumpăraţi.  Plus că v-am zis că începe să-mi placă mătrăşeala asta nediscriminatorie a lui Martin:)  Totuşi, vă jur că daca se atinge şi de Jon Snow îi scriu aici, dupa modelul Verei, un mesaj de să mă ţină minte!  Aventurile lui Jon din Iureş sunt de milioane, cea mai interesantă şi mai legată poveste dintre cele multe.  Mance Rayder şi Ygritte sunt şi ei foarte bine prinşi, Sam la fel.

Bineînţeles că revelaţia este, totuşi, Jaime.  Având în vedere că pare singurul la fel de inteligent ca Tyrion şi cum (cred că) are şanse să devină Jon, am un sentiment că Martin o să-l mai ţină şi pe el o vreme în viaţă:)  Iureşul este mai bun decât celelalte cărţi ale seriei şi datorită umorului genial al conversaţiilor dintre el şi Brienne, al bătăii de joc neîncetate pe care o aplică proştilor, al sentimentelor atât de realist descrise de Martin – Jaime nu e un personaj total pozitiv dar uşor idiot de cinstit, ca Ned Stark, Robb Stark sau Davos Seaworth, iar asta îl face mult mai credibil şi mai simpatic.  E aceeaşi reţetă aplicată în cazul lui Tyrion şi, parţial, în cazul lui Jon (parţial fiindcă Jon e încă tânăr, presimt că va evolua în acelaşi sens).

Zeul luminii R’hllor al lui Stannis Baratheon şi Melissandre intervine de data asta ceva mai mult sau, mă rog, ideea cu gheaţa şi focul e prezentată ca R’hllor versus Ceilalţi.  Însă Stannis e atât de încremenit, încât sunt convinsă că va avea repede soarta celorlalţi “regi”, mai ales că n-aveam niciun dubiu că Joffrey şi-o ia în Iureş, nu cred că greşesc nici acum.  Iar veneraţia asta a focului şi a Zeului Luminii pare mai degrabă întunecată… Presimt că nu asta este soluţia pentru ameninţarea Celorlalţi, mai degrabă Dany cu dragonii ei să aibă oarece de spus. 

Aventura paralelă a lui Dany Targaryen spre Westeros se mai însufleţeşte un pic în Iureş, însă tot mi se pare destul de lame faţă de restul cărţii.  Ea încă nu este un personaj în adevăratul sens al cuvântului, dar, în mod paradoxal, asta nu mi se pare o slăbiciune din partea lui Martin, ci o intuiţie foarte bună: încă nu poate avea forţă, e doar un copil, nu ştie să-şi canalizeze dorinţele, nu se analizează bine, nu se înţelege pe ea însăşi şi e firesc.  Exact ca Jon Snow, Dany reprezintă un potenţial deocamdată.

Saga este deosebit de complexă, însă Iureşul o face inteligibilă şi ataşantă într-un mod în care celelalte două părţi n-au reuşit.  Este mai închegat şi mai fluid decât ele, întorsăturile de situaţie au mai mult sens, converg spre aceleaşi idei, nu mai suferă de confuzie.  Mi se pare o poveste foarte puternică şi mi se pare fascinant că cineva mai poate scrie aşa la începutul secolului XXI iar noi îl citim ca nişte apucaţi.  Evident că Martin e realist, nu bucolic şi romantic gen Tolkien, scrie pe şleau despre sex, dându-i locul pe care îl are în societatea actuală, are inteligenţa de a crea personaje gri, dar atrăgătoare, le mai omoară pe ici colo să te facă să mori de inimă, aşa că lumea e atrasă de combinaţie, e într-adevăr ceva nou.  Trebuie să-i dau dreptate lui feri, cu care m-am contrazis Martin vs Tolkien, pentru acest punct: personajele lui Martin se dovedesc mai profunde şi mai complexe decât lăsa să pară la început, însă îmi menţin părerea că nu este ataşat de ele, iar asta e tot un minus, pentru mine.

Per total Iureşul e o lectură grozavă, chiar dacă îmi menţin şi părerea că din punct de vedere al tehnicii literare Martin e plat.  E cumva ca la unele filme care te prind – scenariul e bun, pasionant, actorii joacă bine, costumele sunt mişto, dialogurile spumoase, aşa că nu mai stai să te gândeşti dacă există subtilităţi regizorale sau tehnici de filmare de nu ştiu care…

Şah la regi

Încleştarea regilor – George R.R. Martin

Nemira, 2008. Trad. Laura Bocancios 

 

 

 

Inclestarea Regilor - Volumele I Si Ii

 

 

Este destul de dificil să scriu despre a doua parte a seriei “Cântec de gheaţă şi foc”, pentru că am fost leneşă la bloggerit şi între timp am terminat şi Iureşul săbiilor – există atât continuitate, cât şi întrepătrundere temporală între ele.

Nu vreau nici să pun prea multe spoilere, ar fi păcat pentru cei care n-au trecut încă prin serie.  Spun “încă” datorită faptului c-am ajuns la concluzia că e o lectură aproape obligatorie pentru fanii genului, nu cred c-o va rata cineva.  Pe de altă parte, în Încleştarea regilor e o aşa încrengătură şi un talmeş-balmeş de nume, familii, bătălii, întâmplări, incât nu cred c-ar fi cineva în stare să tragă prea multe concluzii dintr-o simplă însemnare pe blog…

A nu se înţelege că nu este pasionant, altfel n-aş fi sărit de 2500 de pagini odată cu partea a doua şi nici n-aş fi continuat cu cele aproape 2000 din partea a treia!  Dacă mi-ar fi spus cineva nu mai departe de acum câteva luni că mă apuc să citesc ceva de asemenea dimensiuni, aş fi râs două zile!  Nu de altceva, dar mă sperie înfiorător şi celelate volume din În căutarea timpului pierdut şi Omul fără însuşiri exact din acest motiv.  Dar povestea e poveste…

Per total Încleştarea… mi-a plăcut mai puţin decât prima parte a seriei, în special datorită dificultăţii de a urmări acţiunea.  Se desfăşoară pe foarte multe planuri (vezi perspectiva, însă abia spre sfârşit) şi nu prea întrevezi balanţa, nici unde vrea să meargă Martin.  Poate este firesc la asemenea dimensiuni, însă nu se poate nega că te frustrează.  În plus este şi mai dificil să te ataşezi de vreun personaj, conform comentariilor mele la prima parte – parcă se întâmplă prea mult şi se rezolvă prea puţin.  Pe câteva puncte:

  • Apar doi povestitori noi, Davos Seaworth şi Theon Greyjoy.  Davos e tare plicticos la început, iar Theon e atât de idiot, că-ţi vine să-ţi pui mâinile în cap!  Însă ce-i al lor e-al lor, sunt foarte credibili şi foarte umani. 
  •  Mi-a plăcut foarte, foarte mult întâlnirea şi discuţia dintre Jaime şi Catelyn Stark. 1-0 pentru Jaime, aş zice eu… Te face să priveşti lucrurile altfel.
  • Aventurile Aryei m-au pierdut…Nu se pot urmări, sunt prea multe personaje prin cetatea aia, in fine
  • In continuare cea mai frumoasă poveste rămâne a lui Jon; la început părea plicticoasă tare incursiunea dincolo de zid, însă trecerea la sălbatici din final face toţi banii
  • Joffrey ăla e complet idiot, iar Cersei devine necredibilă – sau, mă rog, proastă, prin prisma faptului că-i ţine partea aberant
  • Tyrion rămâne cel mai interesant personaj, abia aşteptam să văd ce mai pătimeşte
  • Stannis Baratheon şi zeul lui cel nou rămân cam în ceaţă, în special uciderea lui Renly cu umbra aia

Am început, totuşi, să gust imprevizibilitatea seriei, deşi mă plâng continuu:)  Poate această impresie este dată de faptul că am citit şi Iureşul, dar şi partea finală din Încleştarea regilor şterge din impresia de confuzie şi sminteală.  Omul are un plan, e clar, numai că este cu totul atipic, iar asta este, în fond, o calitate. 

Grossglockner

După cum promiteam în însemnarea anterioară, iată poze de pe Grossglockner, o şosea uluitoare, printre munţi. Peisajele îţi tăiau respiraţia, din păcate pozele nu pot spune totul.

Pe la 1800m:

View de pe Grossglockner (drum)

Mai sus, peste 2000:

Nationalism

Un panou ce înfăţişa înălţimile munţilor din faţă, într-un punct cu o panoramă incredibilă:

Inaltimile Lor

Şi cum arătau de-adevăratelea:

And for real

Iată cum se construieşte o şosea pe la 2000-2400 m:

Da, e sosea acolo

Şi cum se vede de sus:

Route 2

Vârful Gross Glockner, într-o zi splendidă (de obicei este cu capul în nori…):

...and Grossglockner himself

Şi Gross Glockner împreună cu gheţarul de lângă el, cel mai mare din Alpii Nordici:

Grossglockner (3741) si ghetarul

Care se numeşte Pasterze am Grossglockner şi desparte Salzburg de Carintia (Kärnten) – această zonă mai este denumită şi ţara marmotelor, deşi n-am reuşit să prind niciuna live:

Pasterze am Grossglockner (cel mai mare ghetar din Austria)

La întoarcere un mic ocol până la Vârful Florii de Colţ, un popas pentru nenumăraţii motociclişti de pe Grossglockner:

Varful florii de colt...indeed

Şi o mică privire în jur!

Pyramids

Sigur că multă lume va spune că şi România e frumoasă, are peisaje cel puţin la fel de impresionante etc. Eu sper, totuşi, să vă bucuraţi şi de pozele mele, pe care am simţit nevoia să vi le împărtăşesc de drag.  Au fost nişte zile incredibile…

« Older entries