O întrebare imposibilă

Am primit o leapşă înspăimântătoare de la adina b, îmi cer scuze că abia acum răspund la ea – nu înseamnă că n-o citesc pe adina, ci că mi-a fost frică de ce o să credeţi despre mine după ce răspund! 🙂

Iată întrebarea:

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (citatul este din Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6).

Nicio dilemă: aş vrea să trăiesc veşnic!  Dacă mi-aş pierde cuvintele aş găsi altele.  Aş inventa altele, aş fura altele, aş visa altele.  Eu nu sunt cuvintele mele, am îndrăzneala şi poate chiar aroganţa să cred că esenţa mea (şi a tuturor oamenilor) e mai profundă şi mai frumoasă decât ceea ce bietele cuvinte, unelte nepricepute, pot exprima din ea.  Cuvintele altora m-au impresionat dintotdeauna mult mai mult decât ale mele, m-aş putea împărtăşi din ele…

Şi de fapt, vă mărturisesc sincer: sunt un om obişnuit, căruia i-e atât de frică de moarte, de neant, încât ar fi nevoie de un principiu mult mai înalt decât cuvintele în numele căruia să pot renunţa la existenţă.  Atât de înalt, încât acum nici nu mi-l pot imagina.

Dacă mai vrea cineva să răspundă, vă aştept cu drag.  Eu atâta pot.

Advertisements

26 Comments

  1. gingav said,

    19/09/2009 at 4:21 pm

    chapeau! (:

  2. adinab said,

    19/09/2009 at 5:14 pm

    si inca un chapeau 🙂

  3. 19/09/2009 at 5:29 pm

    I-haaa! Mee too. Şi eu aş alege acelaşi lucru, m-am decis azi dimineaţă (asta după ce am cugetat o săptămână).

  4. 19/09/2009 at 5:30 pm

    A, dar la mine a fost o dilemă. Iniţial chiar m-a încuiat.

  5. to-morrow said,

    19/09/2009 at 9:36 pm

    Exprimarea “să-ţi cobori cuvintele în pământ” din leapsa ma duce cu gandul la cenzura sau auto-cenzura; dar ai gasit cea mai buna solutie, cu adevarat: inventezi alte cuvinte 🙂

  6. balinferi said,

    20/09/2009 at 3:25 pm

    Eu văd diferit, prin cuvinte cred că trebuie să înţelegem mai mult decât sensul strict al cuvântului, în acest context cuvânt înseamnă tot ce ţine de comunicare, absolut tot ce putem transfera în conştiinţa celorlalţi din noi înşine. Renunţarea la cuvinte se identifică astfel cu lipsa totală de comunicare, cu izolarea absolută de dragul nemuririi.
    Dar chiar şi posedând cuvintele nemurirea pentru om ar fi cea ce mai cruntă pedeapsă, ar înseamna ori să-şi îngroape rând pe rând toate iubirile, chiar toate care au însemnat , înseamnă sau vor însemna cândva ceva, să caute mereu alte şi alte iubiri şi să sufere iar şi iar de câte ori câte una dispare. Ori ar înseamna să nu mai fie capabil să se ataşeze de ceva, caz în care ar trăi un timp infinit degeaba căci unde dragoste nu e nimic nu e.
    Nu cât trăim contează ci câte ni se întâmplă, cât învăţăm şi cât simţim în perioada asta. Prefer o viaţă de fluture, dacă asta înseamnă să fiu îndrăgostit de soare, căldură, de vară , decât să trăiesc viaţa unei pietre insensibile.

    • gingav said,

      21/09/2009 at 3:24 pm

      dac-as fi rautacios, as spune ca argumentele lui balinferi sint din registrul strugurilor acri: incercari de a ne auto-convinge de inoportunitatea unei capacitati pe care (aparent) n-o putem obtine.

      fara nici o malitiozitate: nu inteleg de ce “pedeapsa” e pedeapsa, cit timp “viata unei pietre insensibile” (adica alternativa) primeste un nu vehement. mai exact, bucuriile si suferintele, caldura si frigul, intunericul si soarele – toate tin de viata, fie ea previzibil-finita sau nelimitata. vor fi nenumarate pierderi – si tot nenumarate prilejuri de bucurie. de ce doar pierderile sint contabilizate?

      …dar balinferi abordeaza problematica nemuririi din punctul nostru de vedere, al oamenilor muritori. ne e imposibil sa prevedem care vor fi “pedepsele”, ce va insemna “conditia umana” pentru oameni cu viata fara limite temporale. “piatra insensibila” e un concept antropic pe care-l resping cu minie! 🙂 de unde stim noi? poate ca si pietrele simt. ati luat vreodata o piatra de riu in mina? ati simtit cum vibreaza prin pielea palmei goana eonilor? a miliardelor de ani trecute in tacere, in carnea muntelui, apoi milioanele de ani scaldata de riu, impinsa incet la vale, cioplita atom cu atom?

      • capricornk13 said,

        21/09/2009 at 4:26 pm

        subscriu la chestia cu piatra, eu am simtit vibratia!

  7. fansf said,

    20/09/2009 at 5:14 pm

    A dracului dilema! Eu unul as alege viata chiar daca ar fi fara cuvinte! Imi ramin cartile!

  8. 20/09/2009 at 6:00 pm

    Aia e, că noi de fapt nu ştim contextul, avem doar un citat desprins din context pe baza căruia facem presupuneri.

  9. adinab said,

    21/09/2009 at 8:52 am

    @dj – Context: http://www.romlit.ro/pagini_electrice

  10. capricornk13 said,

    21/09/2009 at 1:17 pm

    @to-morrow: da, dar într-adevăr depinde mult de context…
    @balinferi: în felul în care interpretezi tu probabil aşa aş fi răspuns şi eu; în special în ultima parte
    @fansf: da, dar fără cuvinte de unde cărţi? 🙂 şi tu eşti de acord cu interpretarea mea, c-ar pieri doar ale tale, nu? 🙂
    @dj si adinab: ma duc si eu sa citesc, poate ma lamuresc

  11. balinferi said,

    21/09/2009 at 6:47 pm

    @ gingav, pertinente observaţiile tale, totuşi nu mă pot abţine să nu fac o mică observaţie…
    Copil fiind n-am avut jucării, în satul acela de munte, bine ascunşi în spatele lui Dumnezeu, ţăranii bătrâni care m-au crescut erau continuu preocupaţi de pământ, de animale, de muncă şi iar muncă aşa că nimeni nu s-a gândit că eu aş putea avea alte preocupări. M-am descurcat şi am transformat în jucării obiectele din jurul meu. Eram în stare să mă târăsc ore în şir în patru labe pentru a vedea ce şi de ce fac furnicile. Puiul de pisică, puii de găină, iezii şi mieii îmi erau tovarăşi de joacă. Aşa am învăţat că pisica îşi plânge puii dacă păţesc ceva, aşa am observat şi că o amărâtă de găină e capabilă să înfrune ditamai porcul pentru puii ei, că fiecare animal simte şi că sentimentele lor, fie ele doar instinctuale, se manifestă în ceea ce fac. Atunci când am rupt vârful unei crengi a cireşului s-a uscat toată creanga… Dar nu am văzut niciodată o piatră să plângă pentru că o altă piatră a fost sfărârâtă, nu am văzut nici stânca s-o ia din loc pentru a proteja pietricica de la poalele ei şi nici bocetul nu i l-am auzit. Poate că trăieşte, dar în acest caz lucrurile se întâmplă atât de încet pentru ea încât noi nu le percepem, poate că trăieşte dar trec sute de mii de ani până varsă o lacrimă, o zi a unei stânci este o veşnicie pentru noi. Dar la ce bun? Atâta timp cât trăind aşa încet şi evenimentele îi sunt la fel de rare? Am fi cu ceva mai câştigaţi dacă am trăi o sută de miliarde de ani dar ne-a lua câteva milenii să ne dăm jos din pat? Eu tot aşa spun: prefer să fiu om simţitor o clipă şi să trăiesc o secundă dar să am certitudinea că pot simţi, n-aş da asta pe o veşnicie în care s-ar putea să simt ceva ori s-ar putea să nu. Decât existenţa infinită mai bine o clipă de viaţă.

    • gingav said,

      21/09/2009 at 11:08 pm

      frumoasa replica; ma provoaca sa punctez ca, sefist fiind, stii cu siguranta (sau iti imaginezi) ca existenta, in sensul de “viata”, poate lua forme pe care nu le putem banui macar. n-am descoperit inca altceva, dar asta nu inseamna prea mult.

      eu doar incerc sa spun ca, neavind limite la durata vietii, am fi altceva; ca trairile ar fi altele, la fel sentimentele, la fel acceptiunea termenului “viata”; ca orice comparatie cu umila noastra conditie umana actuala mi se pare pur speculativa. si din cauza asta, nu mi-e deloc respingatoare ideea.

      sigur, nemiscarea pietrei nu e o dinamica de preferat pentru vietuirea noastra; dar daca revenim la noi, cei care sintem… durata medie de viata, acum, e cam de doua ori mai mare decit in, sa zicem, egiptul antic; nu cred ca sintem de doua ori mai inceti.

      dar, evident, deviez de la subiectul blog-entry-ului. comunicare sau nemurire? eh… ia sa comunic eu un piculet cu berea din frigider, si sa visez la o viata nesfirsita in compania… frigiderului.

  12. balinferi said,

    22/09/2009 at 1:11 am

    @ vreau şi eu acces la un sertar! 🙂 Dau jumătate din cuvinte…

  13. capricornk13 said,

    22/09/2009 at 3:58 pm

    @balinferi si gingav: ati avut intr-adevar, un schimb foarte misto de idei, va multumesc…
    ceea ce incercam eu sa spun este ca, si daca subiectul ar fi, intr-adevar, cel gandit de feri, adica nemurire contra comunicare, eu tot nemurirea as alege-o, nu numai de frica, ci si pentru ca nu poate exista viata fara comunicare; poate daca ar pieri cuvintele, limbajul articulat, am invata sa comunicam pe un plan mai profund sau mai elevat (vezi empatie, telepatie, device-uri gen ansiblu sau alte chestii dragi sefeului)
    si sunt de acord cu gingav ca in ipoteza nemuririi paradigma s-ar schimba complet, valorile ar fi poate cu totul altele, iar comunicarea s-ar plasa in alta parte pe scara nevoilor (mai jos sau mai sus, n-avem de unde sti); o gramada dintre lucrurile facute de indivizi in viata si o gramada dintre lucrurile in care cred sunt determinate direct de faptul ca sunt muritori: instinctul de conservare si cel de perpetuare a speciei in primul rand, religia; daca ai avea infinitatea in timp la degetul mic, cine stie daca relatiile cu semenii (pentru care ai nevoie de comunicare) ar mai fi esentiale?!

  14. balinferi said,

    22/09/2009 at 9:29 pm

    @ Capricorn, mai este un amănunt de care trebuie ţinut cont când vorbim de nemurire: motivaţiile.
    Fiecare avem o vârstă şi fiecare ne propunem să ajungem undeva, ne dorim ceva. Pentru asta ne zbatem, muncim, facem sacrificii, etc. Un nemuritor ar mai face ceva din toate astea? Pentru ce? Oriunde ar vrea să ajungă în infinitul timp care îi stă la dispoziţie va ajunge fără să depună vre-un efort, orice ar vrea să obţină ar obţine cândva şi fără să se străduiască, orice ar vrea să ajungă ar ajunge fără sacrificii. Aşa că nu ar exista motivaţie pentru nimic. Dar putem face o altă extrapolare…să presupunem că îşi doreşte ceva şi vrea acum, nu cândva. Se va zbate pâna obţine apoi îşi fixează un alt ţel, un altul, un altul şi într-o zi se opreşte pentru că nu va mai avea ce să-şi dorească.

    Încă ceva; omul a ajuns fiinţă raţională, inteligentă, din necesitate. Nu deţinea de la mama natură atuurile necesare pentru a supravieţuii, nu avea nici gheare nici colţi pentru a-şi înfrunta duşmanii şi nu avea nici măcar viteaza de a fugi din faţa lor, aşa că nu a avut de ales decât între a evolua în fiinţa raţională şi dispariţie. Fiecare pas a fost făcut din necesitate…Chiar mai mult: până şi animalele respectă aceaşi regulă: leul nu vânează dacă nu îi este foame, antilopa nu se pune pe migrat dacă are mâncare…
    Ce ar face un nemuritor? Fără nici un fel de necesităţi cât timp şi-ar păstra raţiunea din moment ce nu are nevoie de ea? Intelectul se atrofiază dacă nu-i folosit, asemeni unui muşchi care nu-i supus niciodată la efort. Pentru un nemuritor însă nimic nu este o ameninţare iar provocările de orice fel funcţionează o singură dată. Curiozitatea poate că l-ar împinge înainte o vreme, dar ar ajunge să se stingă. Gândiţi-vă la un om care întră pentru întâia oară într-o pădure şi vede pentru întâia oară un copac. Îl va studia pe îndelete, apoi va trece la următorul, la următorul şi apoi le va ignora pe toate deşi nu există doi copaci la fel. Aşa că s-ar alege cu a-şi dori singurul lucru pe care nu-l poate avea: moartea.
    Ori ar pica în extrema cealaltă: căutarea plăcerilor. Sexul. Numai că şi asta ascunde o capcană. Plăcerile noastre au la bază stimularea unor terminaţii nervoase. Dar numai până la o anumită intensitate. Sunetele ne produc plăcere, dar pot produce la fel de uşor şi durere. Ne place gustul dulce, sărat, amar, etc, dar toate până la un punct, apoi ne provoacă disconfort şi dacă continuăm cu mărirea intensităţii ajungem la durere. Ce este durerea? V-aţi gândit că nu este nimic altceva decât modalitatea corpului nostru de a ne avertiza că trebuie să luăm măasuri pentru a evita degradarea iremediabilă, moartea? Dar dacă nu ar mai exista moarte atunci ar mai exista vre-o limitare a intensităţilor stimulilor? Ar mai avea vre-un sens să existe durere? Sau toate ar fi plăcute corpului? Nu credeţi că nemurirea ar aduce omului şi transformarea într-un boţ de carne închisă în propriile plăceri?
    Un ultim amănunt: cuvintele, articularea lor este actul final al gândirii, altfel spus procesul gândirii este încheiat deabia atunci când ideile au fost puse în cuvinte. Aşa că renunţarea la cuvinte poate fi privită şi ca renunţere la intelect, mai ales ca unui corp nemuritor oricum nu-i foloseşte la nimic intelectul. Dar ce mai valoreaza nemurirea fără conştiinţa sinelui?

    Iar acum daţi cu mine pe jos, călcaţi-mă pe cap, etc. 🙂

  15. capricornk13 said,

    23/09/2009 at 8:28 am

    @feri: cred ca exista o mare doza de dreptate in ce spui tu (Houellebecq e de aceeasi parere cu tine in sensul ca incercam sa ne prelungim viata pentru a ne prelungi anii de activitate sexuala);
    insa ai dreptate numai daca plecam de la premiza ca omul ar fi nemuritor fara constiinta de a fi fost vreodata muritor;
    parerea mea este ca, daca omul ar deveni nemuritor, ca o forma de evolutie, in acest moment, pastrand toate amintirile despre mortalitate, lucrurile n-ar sta deloc asa cum spui tu – cel putin in primele cateva zeci de generatii
    ce zici de asta?

  16. balinferi said,

    23/09/2009 at 10:53 am

    Poate că păstrând amintirea vieţii în care moartea era o posibilă şi chiar probabilă aş trăi o vreme încercând să respect regulile de inaintea nemuririi, asta s-ar întâmpla însă doar până aş experimenta odată o situaţie care în mod normal m-ar fi ucis. Din acea clipă totul ar fi diferit, aş ştii că toate îmi sunt permise. Noi ca societate aplicăm pedepse celor care încalcă regulile de convieţuire ( asta sunt legile) dar toate pedepsele au legătură cu durata de viaţă limitată şi cu existenţa morţii în mod inevitabil. Cu ce ar putea fi constrâns un om să respecte reguli dacă ar fi nemuritor? Condamnarea la moarte ar fi imposibilă, detenţia de câţiva ani al unui nemuritor este o glumă, ce contează o sută de ani sau o sută de mii de ani pentru cel care are o veşnicie la dispoziţie? Ar fi asemeni condamnării unui om muritor la o secundă de detenţie. Amenzi s-ar da degeaba, nu le-ar plăti nimeni şi nu ar exista nici o modalitate să fie obligat. Aşa că nemurirea ar însemna pentru om libertate absolută chiar şi în faţa normelor morale. Să nu ucizi ar fi o maxima lipsita de sens. Să nu furi, să nu minţi, să nu înşeli, toate astea au la bază dreptul fundamental al celuilalt de a-şi trăi durata limitată de viaţă într-un anume fel.
    Nemuritor fiind mi-ar rămâne două lucruri de făcut: să mă distrez şi să mă simt bine. jocul şi plăcerea. Orice joc, indiferent cât ar fi de complex, chiar şi jocul de-a Dumnezeul ar ajunge curând să fie plictisitoare. Plăcerea ar deveni în schimb tot mai greu de atins pentru că simţurile se adaptează. Căldura este plăcută, de exemplu. Peste un prag devine dureroasă, însă dacă zilnic iau în mână un obiect fierbinte simţul meu se adaptează şi ceea ce prima dată m-a fript după câteva sute de repetări ale experimentului ar deveni o banalitate. Sexul este fascinant prima dată, dar potrivit studiilor după cinci contacte (în medie) cu acelaşi partener masculul îşi pierde interesul şi simte nevoia să schimbe partenerul. Ce s-ar întâmpla după sute de mii de schimbări? Am ajunge ca urşii Panda, ne-ar fi lene să mai facem sex pentru că implică prea multe faţă de cât oferă. Aşa că ne-am plictisi chiar şi de sex, am căuta alte plăceri mai intense, probabil stimulări directe ale neuronilor. Maşini ce să transmită la nesfârşit stimulii necesari pentru a simţii plăcere, am deveni fiinţe izolate, închise ermetic în faţa lumii şi am reduce fiecare universul la noi înşine.
    Să nu mai zic de copii născuţi nemuritori. De ce s-ar mai ocupa cineva de educarea lor? De ce şi-ar pierde timpul cineva cu aşa ceva şi la ce le-ar folosi lor educaţia?
    Priveşte în jur şi vei constata că din multe puncte de vedere am devenit deja nepăsători faţă de lucruri importante. Societatea noastră a evoluat întratât încât ne putem permite folosirea curentă a unor artefacte a căror funcţionare nu o înţelegem. Toţi avem televizoare color, calculatoare, cuptoare cu microunde, telefoane mobile, etc. Câţi dintre noi înţeleg cum funcţionează acestea? 1 din 1000, sau mai degrabă 1 din 10000. Totuşi le folosim. Ne bazăm pe ele, suntem dependenţi de ele dar nu ne batem capul cu înţelegerea principiilor. Ce crezi că ar face un copil nemuritor? Unul pentru care toate sunt date şi care nu are nevoie de nimic, nici măcar de raţiune să nu mai zic de conştiinţă. Ar încerca sa înţeleaga ceva? Eu cred că ar distruge tot ce-i iasă în cale pentru simplul fapt că poate s-o facă. Aşa că prima generaţie de nemuritori născuţi nemuritori nu ar urma deloc exemplul nostru, al celor născuţi muritori şi devenţi ulterior nemuritori, noi am învăţat să respectăm viaţa, ei în schimb ar fi nişte monştrii sadici.

  17. gingav said,

    23/09/2009 at 12:54 pm

    ah, balinferi, argumentatia dumitale-mi aminteste de altele, la fel de bogate si convingatoare:

    – de ce nu e bine sa ne deplasam cu viteza mai mare de 20 de mile pe ora;
    – de ce nu e bine sa inventam antibioticele;
    – de ce nu e bine sa cercetam undele radio.

    ah, da, n-au existat asemenea pledoarii. dar dac-ar fi existat, ar fi fost cu siguranta la fel: coplesitoare. si totusi, ma bucur ca exist acum, cind pot sa zbor cu 1000 de kilometri pe ora, cind nu mor de la o infectie si cind pot comunica cu dumneata si cu altii, instantaneu. ma bucur ca asemenea posibile pledoarii n-au oprit lumea.

    si de aceea, argumentele tale, pline de pasiune si ce e drept valabile intr-o anumita masura, nu ma conving.

    in fine, cunosc bine o singura persoana: pe mine insumi. iar pentru mine personal, disparitia motivatiilor, renuntarea la intelect, pierderea respectului fata de viata – toate ca urmare a nemuririi, sint speculatii; interesante, dar doar atit.

    alternativele sint foarte clare. un nemuritor isi poate oricind termina viata – prin sinucidere. un muritor nu poate alege viata vesnica. in primul caz, alegerea e mai bogata.

    si inca: pentru o viata vesnica, moartea e oricind posibila. moartea, insa, nu e la fel de darnica: daca mor, mor pentru totdeauna – iremediabil, ireversibil, total, final.

    fireste, un pret va trebui platit. cistigi ceva, pierzi ceva. nu stim inca pretul; putem doar specula. dar viata e – trebuie sa fie! – un joc cu suma pozitiva. nu cred ca-mi voi schimba vreodata pozitia: viata e intotdeauna preferabila mortii.

    intotdeauna va fi ceva nou de aflat. intotdeauna va fi ceva interesant de facut. fiindca exista nivele diferite de infinit. unele infinituri sint mai “bogate” decit altele. (:

    [ disclaimer: tot ce-am spus aici se refera strict la mine, sint pareri pesonale, si nu au nicidecum intentia de-a suna ca sentinte. daca prin expunerea lor, sau prin exprimare, am depasit limite de buna-cuviinta sau am lezat alte opinii, imi cer scuze; n-a fost niciodata cu intentie. ideile acestea mi se par valabile, si le prefer celor contrare. deocamdata. ]

  18. balinferi said,

    23/09/2009 at 3:20 pm

    @ Gingav, părerile tale sunt fireşti, dacă ar fi sa judec moartea strict după ce-mi spun instinctele aş fi de acord cu tine. Mintea asta afurisită a mea este cea care îmi face zile fripte împingându-mă să-mi închipui mai degrabă scenarii negativiste.
    Totuşi … cele trei lucruri spuse de tine la început nu au de-a face cu nemurirea; mă refer la astea trei:
    “de ce nu e bine sa ne deplasam cu viteza mai mare de 20 de mile pe ora;
    – de ce nu e bine sa inventam antibioticele;
    – de ce nu e bine sa cercetam undele radio.”
    Mă bucur şi eu că toate astea s-au făcut. Ne bucurăm cu toţii de relizările ştiinţifice tocmai pentru că suntem muritori. Dacă aş fi nemuritor mi-ar fi absolut egal că mă deplasez cu zece metri pe minut sau cu douăzeci de mile, mi-ar fi absolut indiferent că există antibiotice sau nu există pentru că mi-ar fi absolut inutile. De unde radio nu mai zic…
    Dacă ar putea fi viaţa omenească prelungită până la un mileniu aş zice că e bine, dacă ar putea fi prelungită la o sută de milenii aş zice că e bine, dar până la infinit cred că ar fi rău.
    Din punctul meu de vedere tragedia omului nu constă în moarte ci în îmbătrânire. Nu mi-e frică de moarte cât mi-e de a deveni bătrân şi neputincios, captiv într-un corp bolnav. Moartea e doar o clipă şi nu mă sperie, mă întristează însa inexistenţa de după. dacă o fi inexistenţă şi nu existenţă sub altă formă sau în alte condiţii. Asta însă nu o putem şti cum nu putem şti nici ce ar însemna cu adevărat nemurirea, viaţa infinită. Mintea omenească nu este astfel clădită încât să aibe percepţia infinitului, majoritatea oamenilor nu reuşesc să-şi închipuie nici măcar infinitul spaţial, darmite pe cel temporal. Cum să le explici că cele două sunt de fapt unul şi acelaşi lucru? Cum să le explici apoi şi că nu există infinit decât matematic, teoretic. Concret, real, atât spaţiul cât şi timpul au limită, au avut un punct de început şi vor avea un punct terminus.
    PS. Tu nu depăşeşti niciodata limita bunului simţ, sper sa nu o fac nici eu prin argumentele mele.

  19. prefer anonim said,

    29/09/2009 at 11:05 pm

    Sincer, inteligenta mea este putin mai scazuta si nu inteleg ce vrea sa spuna acest citat si ceea ce ai gasit tu ca raspuns, dar sincer imi place sa vad ca lumea se ingramadeste sa ajute si sa critice parerea altuia. Imi place sa vad lume care vorbeste frumos, coerent si fara sa ezite in ceea ce spune. Imi place sa vad ca lumea isi alege cuvintele inainte sa le treaca pe hartie, sau in cazul de fata pe net. Este frumos ceea ce faceti. Felicitari!

  20. capricornk13 said,

    30/09/2009 at 3:13 pm

    @prefer anonim: multumim pentru felicitari 🙂
    desi sunt usor ambigue, daca sustii ca n-ai inteles ce-am vrut sa zicem (ceea ce nu cred); ideea era ca fiecare a interpretat citatul respectiv in felul sau, de aici s-au si generat disputele…

  21. Ştef said,

    04/10/2009 at 6:00 pm

    Eu ţi-aş răspunde prin asta: http://blog.europedia.ro/?p=266

  22. capricornk13 said,

    05/10/2009 at 6:38 am

    @Ştef: unele dintre argumentele tale se regăsesc în discuţia dintre feri şi gingav mai sus; alegerea nu era între mortalitate şi eternitate, mai exista ideea pierderii cuvintelor sau comunicarii; relativ la ce spui tu, evident că ne dorim cu toţii să ne fie nouă bine, fie că numim asta pretenţios “fericire”, fie mulţumire sau whatever; nici nu se poate numi egoism, este o consecinţă firească a instinctelor noastre fundamentale, cel de autoconservare şi cel de perpetuare a speciei; aşa că mai gândeşte-te şi la faptul că dacă durata noastră de viaţă ar fi mai lungă, poate nu infinită, ar mai dispărea şi din motivaţia de a face rău din reflex atunci când suntem loviţi, fiindc-am avea mai mult timp la dispoziţie să ne revenim, sau poate un univers alternativ; cât despre căutarea sensului vieţii nu văd de ce ar dispărea; poate ar fi mai logică şi nu s-ar mai lega de acea entitate supranaturală care ne oferă, cică nemurirea în schimbul respectării unor porunci…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: