Suspans

A Feast for Crows – George R.R. Martin

Bantam Spectra Books, 2006

Evident, am citit-o pe nerăsuflate, chit că are 1000 de pagini scrise destul de mărunt (probabil în româneşte va avea măcar două volume).  După cum am promis, încerc să nu pun spoilere, deşi sunt convinsă că prietenii de la Nemira nu vor avea nicio problemă cu vânzarea cărţii, odată ce se finalizează traducerea (chiar, ştie cineva dacă se lucrează la ea?).

Nu ştiu în ce măsură aceasta este o noutate pentru fanii seriei, dar această a patra parte este de fapt o jumătate, e incompletă – deci A Dance with Dragons nu va continua Festinul în timp, ci va prezenta aventurile personajelor care lipsesc de aici în aceeaşi perioadă.  Frustrant procedeul, dar şi provocator – în acest fel Martin s-a asigurat 150% de succesul celui de-al cincilea volum.  Ba chiar de un mult mai mare succes decât al Festinului, zic eu, fiindcă de aici e absentă majoritatea personajelor cu adevărat interesante.  Le avem pentru prima dată ca protagoniste pe Cersei (e tot proastă şi a dracului, nu vă neliniştiţi) şi Brienne, la care se adaugă Jaime, Samwell, Arya, Sansa, nişte capitole fără povestitor unic despre Regatul de Fier şi moştenirea lăsată de Balon Greyjoy, precum şi altele despre Dorne şi familia Viperei.  După cum vedeţi, taman partea hot a poveştii (şi gheaţa şi focul!) rămâne în necunoscut, numai bine să ne pună pe jar: nimic despre Tyrion, Dany şi Jon.  La fel de absenţi sunt Stannis Baratheon, Bran şi Rickon, nu mai auzim nimic de Varys şi nu se dezvăluie mare lucru din soarta renăscutei Cat.

În aceste condiţii v-aţi putea gândi că e mare plictiseală în A Feast for Crows, numai că Martin nu face asemenea greşeli.  În primul rând îl avem pe Jaime, care este absolut incredibil – veţi vedea că evoluează neaşteptat pentru firea lui puternică, foarte uman, foarte failibil, fără revolte, sălbăticii sau eroisme.  În al doilea rând, deşi Ironmenii n-au ţinut prima pagină niciodată în serie, aici Martin reuşeşte să-i facă atrăgători. Dornishenii devin din ce în ce mai interesanţi, completând excelent imaginea celor 7 Regate din Westeros.  

Per total cartea nu este atât de alertă ca Iureşul săbiilor, suferă evident, prin comparaţie,  din cauza personajelor lipsă, însă este absolut necesară pentru întregirea seriei.  Evenimentele nu sunt atât de prăpăstioase, dar curgerea lor este inteligentă, cu o grămadă de informaţii, întorsături şi pregătiri ce conturează formidabila înfruntare care se apropie.

Părerea mea, după parcurgerea Feast-ului,  este că A Dance with Dragons nu poate fi în niciun caz finalul seriei decât dacă Martin îşi schimbă complet stilul elaborat sau dacă are 3000 de pagini. Se deschid foarte multe porţi, posibilităţi şi fire de rezolvat în continuare, aşa că aşteptaţi-vă la încă nişte ani de lucru pentru Martin şi de nerăbdare pentru noi…

Alandala

Dragi amatori de SF, joi e cenaclu!

afis_corect_cenaclu_octombrie

Despre mine aflati c-am terminat azi noapte la trei A Feast for Crows, urmeaza insemnare in care promit sa pun cat mai putine spoilere posibil.  Viena a fost tare frumoasa weekendul asta… in special duminica, in curtea Palatului Hofburg, la soare… am savurat un Mozart cafe (un fel de capuccino cu frisca si lichior Mozart, fireste) asortat cu ce altceva decat Mozarttorte.  Aceasta, pentru cei ce inca n-au avut norocul sa o descopere, este o combinatie de mousse de ciocolata cu mousse de fistic – fina, delicata si inocent-ispititoare ca o fecioara-n crinolina la primul ei bal.

Mi-am mai cumparat White Noise a lui De Lillo (in romaneste), Intamplari din irealitatea imediata a lui Max Blecher (pe care o caut de ani de zile) si Criza spiritului american a lui Bloom de la o librarie de cartier unde intrasem sa cumpar un ghid despre Paris – nu ma pot opri si am ajuns sa depozitez cartile in teancuri pe birou, ca spatiul din biblioteca s-a epuizat de mult.  As vrea sa le citesc pe toate odata, offfff… Zgomotul alb incepe tare promitator.  Sa fie si asta o saptamana de bucurie ca cea cu A Feast for Crows? 🙂

O altă antologie ok

Millennium fantasy & science fiction (vol. 1)

Millennium Press, 2009. Editori: Michael Haulică & Horia Nicola Ursu

HNU se întreabă în prefaţă dacă proza scurtă (SF sau nu) este o specie ameninţată şi cred că o face pe bună  dreptate.  Cel puţin eu n-am mai auzit de mult pe cineva spunând c-a citit o carte excelentă de povestiri, de orice gen.  Până şi pe blogurile de profil însemnările despre proză scurtă sunt o raritate, toată lumea tinde să citească roman. Nici eu (am spus-o în repetate rânduri) nu mă omoram după gen, însă în materie de SF am avut surprize foarte plăcute în ultima vreme. Deci am purces la citirea antologiei luate la Bookfest (abia acum, şi încă mai am în teanc) şi bine am făcut.  Selecţia cuprinde (fireşte) autori publicaţi de Millennium – pe unii i-am întâlnit pentru prima oară – şi e un amalgam între români şi străini. Eu am citit-0 rapid şi cu mare plăcere, întrerupând astfel chinurile groaznice prin care mă făcea să trec Viaţa scurtă a lui Onetti, deşi îmi plăcuse la început.

Prima povestire este a lui Jeff Carlson, se numeşte Cerul îngheţat.  Nu m-a impresionat cine ştie ce, pentru că nu prea i-am înţeles finalul.  Expeditie de cercetare pe a sasea luna a lui Jupiter, un ocean de gheata la -162 grade sub care se gasesc urmele unei civilizatii de alieni (un fel de broscutze). Un accident provocat sau nu de fiintele vii de acolo, eroina Vonnie ramane singura supravietuitoare, in combinatie cu un costum-computer inteligent si trebuie sa lupte prin craterele si pesterile de gheata cu strainii ostili.  E interesant, te tine cu sufletul la gura, peisajul descris e fabulos, mai apare o specie similara de x-traterestri,  o urmaresc si ei, iti pui intrebari despre gradul lor de inteligenta tinand cont de niste creatii in gheata si de modul de evolutie.  La final o salveaza pe ultima suta de metri ca la Hollywood o naveta si, in timp ce o transportau spre caldura si siguranta, ea se gandeste ca trebuie neaparat sa-i ajute pe amfibieni dupa ce le-a distrus creatiie pentru a se salva – caci comportamentul lor e natural, tine de supravietuirea speciei.  Asa, si?

Continua Marian Coman cu “Crama lautarilor”, un text scris foarte bine, combinatie de colocvial cu poetic, personaje vii si interesante. Un taraf de tigani, poveste spusa de unul dintre membri.  Tiganul viorist ce intepeneste si pleaca dintre ceilalti, ramanandu-i doar mana cu arcusul in miscare, cautarea cramei, descoperirea de poveste, transa cu pasari albe plutind peste o campie verde, totul are ceva de Cartarescu (iar zic asta de Marian Coman).  Dar textul lui nu are finalitate, n-ai cum sa intelegi daca autorul a vrut sa transmita ceva, senzatia mea este de gratuitate, de scris de dragul poeziei.

“Epidemia” lui Sebastian A. Corn m-a cucerit din prima clipa, mi se pare net superioara celor precedente si, dealtfel, cel mai bun text al antologiei.  Are toate ingredientele unei “gustari” rafinate: descrie lumea alternativa credibil si gradat, inclusiv micul univers al relatiilor locale, intriga este palpitanta, are elemente extrem de inventive in materie de tehnologie legate impecabil de cele din lumea noastra, combina extraordinar tusele unei lumi mult mai primitive social cu aceste elemente.  Dezlegarea misterului este suficient dozata, iti raman si tie destule intrebari si ipoteze, iar sentimentele personajelor de-a lungul povestii sunt impartasite cu mult talent.

Continua Jack Dann (nu auzisem de el pana acum) cu o povestire ce, probabil, e o bucatica de istorie alternativa – zic probabil pentru ca n-am citit mai nimic despre viata lui Leonardo da Vinci, iar faptele suna destul de verosimil in detalii.  Subiectul este lupta lui Leonardo pentru a realiza masinaria de zbor – cu esecuri, deznadejde, speranta, personaje ca Machiavelli, Rafael sau Lorenzo de Medici. O fresca istorica reusita, fara mai nimic SF, istorie romantata.  Draguta, dar parca nu-si are locul prin antologie.

Urmatoarea povestire, “Ingeri, iesiti din morminte!” a lui Dan Dobos, este o pledoarie pentru libertatea omului de a ramane neatins de imbunatatirile genetice ale viitorului. O gherila de tineri entuziasti si inteligenti se opun sistemului care vrea sa-i faca pe toti o apa si un pamant spre satisfactia si avantajele catorva.  Nu au sanse de izbanda, evident, iar incheierea e nostalgico-sentimentala, neizbutind sa ma faca sa consider textul ceva demn de retinut.

“Cand sysadminii conduceau pamantul” a lui Cory Doctorow e o fantezie despre cei ce stapanesc inima computerelor.  Un atac fulminant al unor grupuri ostile tehnologiei determina un cataclism ce face aproape toata civilizatia sa dispara, iar acesti frumosi nerds lupta pentru a tine in viata ce a mai ramas si a reconstrui viata asa cum o stiau.  E foarte bine scrisa si m-a facut curioasa in privita lui Doctorow, ceea ce presupun ca-si propune antologia.

Danut Ivanescu are apoi o povestire delicioasa numita “Gesta kaenorum”, despre peripetiile unui calugar de pe vremea imperiului bizantin care cutreiera intreaga Europa in cautarea unor urme care sa-i dezvaluie mai multe despre kaenas, o civilizatie clar extraterestra despre care gasise un singur inscris.  Limbajul folosit e impecabil, are umor de buna calitate, mi-a placut per ansamblu, insa am senzatia ca se pierde un pic la sfarsit, in peripetiile lui Sisinie, fiul calugarului cel intelept.

Iata ca ma intalnesc din nou cu Liviu Radu, prezent atat in antologia Atelier Kult a lui Mike cat si la Prospect’art, unde l-am ascultat de doua ori. Povestirea “Ce mult te-am iubit Paraschivo…” e primul text mai apropiat (oarecum) de SF pe care-l descopar la Liviu: un viitor alternativ apropiat prezentat intr-o schita plina de umor despre o republica autonoma Bucuresti condusa de grangurii fotbalului, pazita de galeriile marilor echipe si despartit de Romania. 

Urmeaza R.P. Russo cu “Un loc mai bun”, o povestire foarte alerta, genul politist, cu urmariri, bataie, impuscaturi, elicoptere, informatori, intelegeri cu gangsterii, mahari corupti, totul pe tema folosirii vagabonzilor, celor fara aparare in calitate de cobai pentru un nou drog. Ideea inovatoare (ca actiunea e hollywood pur) este ca ei sunt de fapt folositi ca receptacol de intermediere – drogul ii facea franjuri fizic si psihic pe cei care-l luau direct, asa ca pleava e folosita drept carne de tun, beneficiarii bucurandu-se de senzatii. Nimic foarte spectaculos.

Antologia se incheie cu “Intrebari pentru un soldat” de John Scalzi, un alt text caldicel, fara vreo miza extraordinara, insa placut, coerent. Viitor, colonizare de planete, o forta armata universala care se mai bate cu alienii si asigura ordinea. Soldatul din titlu raspunde intrebarilor publicului intr-una din colonii, un eveniment obisnuit, si incearca sa-si justifice menirea si autoritatea atunci cand este confruntat de cineva mai tupeist, cu dorinta de mai mare libertate.

In concluzie antologia a fost o lectura placuta, relaxanta si incitanta atat cat trebuie, adica m-a facut curioasa in privinta catorva nume pe care urmeaza sa le aprofundez si mi-a lamurit stilurile autorilor.  Varfurile, pentru mine, sunt in mod clar Corn, Doctorow si Ivanescu.  Ceea ce mi se pare imbucurator, pe de o parte, si amuzant in perspectiva interminabilelor discutii de la cenanclul Prospect’art si de pe site-ul SRSFF, pe de alta parte, este ca per ansamblu romanii mi s-au parut net superiori strainilor in aceasta antologie!  S-o fi facut editorii intentionat? Ma indoiesc…

Just a Glimpse…

Ia uitaţi ce bunătate citesc eu acum…

A Feast for Crows (A Song of Ice and Fire)

Este că mă invidiaţi niţeluş? 🙂 N-am rezistat până la traducere şi-am cumpărat ul-ti-mul exemplar de la Thalia de pe Landstrasser Hauptstrasse. L-am asezonat, să nu se simtă singur, cu The Enchantress of Florence a lui Rushdie.  Presimt o săptămână minunată!

Interbelic infestat de comunism

Cartea Mironei – Cella Serghi

Editura “Litera International”, colectia Biblioteca pentru toti (cu Jurnalul National)

Am ajuns, iata, si la ziua in care sa citesc o prozatoare interbelica intinsa cu gatul spre comunism la modul grav.  Nu stiu cat din aceasta reeditare a fost scris prin saptezeci si ceva, cartea fiind publicta initial in 1950. Am aflat din referintele critice ca doamna Serghi a scris si vreo trei romane de-a dreptul realist-socialiste (si foarte proaste) intre 1950 si 1954. In Panza de paianjen dadea dovada de mult mai mult bun simt.  Si Diana se apuca sa faca bine celor oropsiti, dar parca are alt aer intreaga carte, alta suflare.

Cartea Mironei n-ar fi rea fara insufletirea tineretului comunist francez pentru cauza republicana din Spania, fara figura extraordinar de luminoasa a comunistei Lisandra care se sacrifica desi avea un copil de crescut, fara tot nefirescul unei astfel de situatii, in fond: a citi in anul 2009 o carte care combina o traditie interbelica proustiana, intimista, interesanta cu goana asta isterica dupa comunism ca oranduire ideala, pe deasupra salvatoare pentru sufletul uman.  Pentru ca Cella Serghi spune de cateva ori in roman ce penibila si meschina este viata cuiva daca e traita numai in numele dragostei sau a preocuparilor personale (scrisul, de exemplu) si nu are implicare sociala, lupta pentru o lume mai buna, bla, bla bla.  Chiar daca simpatizezi cu cauze sociale te apuca imediat plansul cand iti amintesti ce au adus soldatii sovietici eliberatori ai doamnei Serghi… E plina ultima parte a cartii de astfel de clisee, parca reciteam manualul de istorie de-a zecea sau ascultam telejurnalul.

Din fericire romanul are si o parte frumoasa, pagini scrise cu mult talent si fantezie despre familia burgheza a eroinei principale, despre iubitul ei las, obtuz si sub papucul nevestei, despre familia formidabila a prietenilor argentiniano-germano-italieni pe care-i cunoaste la Paris.  Povesti cu parfum de lavanda, scartait de usi vechi si lacate de scrinuri, cu femei salbatice si romantice, iubiri ce sfideaza timpul. 

Fara sa atinga calitatea “Panzei de paianjen” decat in rare locuri, Cartea Mironei ramane, totusi, lizibila, datorita sensibilitatii povestitoarei si a capacitatii sale de a crea unele personaje puternice din cateva trasaturi de condei.  Nu cred c-as fi fost tentata s-o citesc daca stiam de la inceput ce trateaza si unde se indreapta, insa a fost, pana la urma, o lectie buna despre cum se poate pierde un scriitor “sub vremi”.  Nu stiu daca as recomanda-o cuiva care nu are o intelegere foarte buna a istoriei anilor razboiului, descrisi in carte, mi-ar fi teama de iluzii desarte.

Expresii enervante

Leapşa de la to-morrow care a pornit de la un top făcut de americani şi englezi – ce cuvinte sau expresii îi irită cel mai tare în limba maternă (fireşte că cele două topuri sunt total diferite, dar vă aşteptaţi, nu? 🙂

Mai am un tag (fiindcă pe el îl irită cuvântul “leapșă”!) de la gingav, însă n-am, deocamdată, inspirația să răspund – ar trebui să creez niște motive pentru care le-ar fi dat Nobelul scriitorilor mei preferați sau pe-aproape.  Motive din acelea gen “pentru poezia….bla bla” 🙂  Ma mai gandesc…

Să revenim la expresii enervante în românește. Topul meu personal:

1. Pe vremea mea…

2. Ce, mă, ești șmecher?

3. Auzi, fată fatăăăă…

4. Cine, curva aia? (invariabil despre una mai frumoasă…)

5. Dumnezeu nu bate cu parul (sau variații pe aceeași temă în care se invocă personajul supranatural cu barbă pentru a-ți amenința dușmanii)

6. Aaaaa, păi tu ai timp să citești… (guess what, vită, nu mă holbez la tv)

7. Înainte era mai bine (cu variațiile “comuniștii măcar îți dădea casă”, “păi ce, umbla astea așa pă stradă”, “uite ce dă ăștia la televizor”)

8. Dar totuși

9. Capul plecat sabia nu-l taie

10. Face/nu face sens

E amuzant, cred c-aș mai găsi multe, astea au fost primele care mi-au trecut prin cap. Voi?

Herta Müller – Entschuldigung!

Stimată doamnă Müller,

Ştiu bine că nu veţi citi rândurile acestea niciodată, dar mă simt datoare şi deja vinovată faţă de dumneavoastră. Gândindu-mă la avalanşa de ipocrizie, linguşeală, penibil şi grotesc pe care o veţi simţi revărsându-se asupra dumneavoastră o vreme din partea naţiunii în mijlocul căreia v-aţi născut, îmi vine să cred că veţi ajunge la greaţă, şoc, şi în cele din urmă, cu greu, poate indiferenţă.  Noi, care n-am ştiut să vă cerem iertare că v-am alungat, noi, care v-am ignorat cu desăvârşire, ne vom gudura acum pe lângă dumneavoastră, doar doar veţi binevoi să aruncaţi ţărişoarei un oscior din celebritatea de nobelizată.  Vom uita că aţi plătit această tardivă răsplată, care nici măcar nu vine vreo picătură de la noi şi care se datorează muncii dumneavoastră de o viaţă în ţara care a ştiut (poate imperfect) să vă adopte, să vă dea o şansă, cu zbuciumul unei vieţi marcate de teroarea pornită de aici, de lângă noi, de la părinţii şi bunicii noştri.

Sehr geehrte Frau Müller, eu nu admir stilul dumneavoastră literar. Nu-mi place cum scrieţi, cred că e prea puţină literatură şi prea multă vrajbă, deznădejde şi lacrimă în pagină.  Vă rog să mă iertaţi pentru francheţe, poate nu e nimerită a doua zi după un Nobel.  Ce nu pot nega este abnegaţia şi pasiunea cu care v-aţi urmărit obsesia, încercând, probabil, s-o exorcizaţi.  Vroiam doar să vă spun că românii (poate sunt rea, oamenii în general) nu admiră cu adevărat figurile solitare ca dumneavoastră decât atunci când sunt în lumina reflectoarelor. Nu vă lăsaţi păcălită de osanalele care vi se vor ridica din mii de piepturi patriotarde: doamnă Müller, nu le pasă de dumneavoastră, ci de ei, de figura pe care o vor face în ochii presei, ai prietenilor, ai lumii literare de pe mapamond.  Vor încerca să se scalde în gloria dumneavoastră şi să-şi aroge meritul de a vă fi cunoscut şi descoperit când nimeni cu gândul nu gândea…

Aş îndrăzni să vă felicit, dar ceva mă reţine – eu cred că premiul dumneavoastră, ca multe alte Nobeluri, v-a fost dat pentru atitudine, nu pentru literatură.  Pentru dumneavoastră ca om este o mare reuşită, poate mai mare decât dacă recunoaşterea ar fi venit pentru ceea ce scrieţi.  Îndrăznesc, deci, doar să mă înclin, în numele acelora dintre români care văd în dumneavoastră altceva decât un prilej de a ne făli zângănitor cu ceva ce nu ne aparţine de drept.

Însemnare a la Dreaming Jewel…

Băi fraților, eu mă mut, mă car, îmi bag picioarele. Nu, nu din cauza lu Băsescu sau Oprescu sau Vadim, ăștia mă lasă rece – nici nu știu cine e prim ministru, parcă Boc ăla, nu?

Nu mai suport – e a treia zi consecutivă în care n-am apă caldă când vreau să plec la birou!  Cum e posibil așa ceva?! Dobitocii ăștia patentați care fac reparații sau mama dracului nu știu să le facă noaptea? Și nu sunt alfabetizați de nu pun în mumă-sa un afiș cu o zi înainte? Băăăăăăăăăăăă, boilor, unii dintre noi se spală, băăăăăăăăăăăă!  Îmi dați voi bani de antibiotice, tu-vă cazmaua, castelu și grijania?

R-ați ai reacu de imbecili…

Nobel – Oare ne dezamagesc din nou?

Repede-repede, pana dupa amiaza, cine credeti ca va castiga?

Oates, Roth, Oz? Sau algerianca aia? Pynchon?

Eu va spun cu mana pe inima ca mi-as dori sa ia Joyce Carol Oates, desi nu m-am omorat dupa singura carte pe care i-am citit-o. Dintre ceilalti am citit Roth si nu mi-a placut deloc, Pynchon n-am terminat cartea, insa mi se pare extrem de complicat si pretentios, Oz am incercat dar trebuie sa repet, prima oara n-am reusit sa trec de pagina 3, ca m-a apucat cascatul.

Mi s-ar parea frumos sa ia Joyce – nu pentru ca e femeie, asa cum ati suspecta, ci pentru ca se chinuie, se daruieste, scrie in draci…

Insa presimt cumva ca ne vom apuca toti sa citim Amos Oz incepand de maine… 😦

P.S.: Mie singurul lizibil dintre nobelizatii din ultimii ani mi s-a parut Coetzee, insa Doris Lessing n-am citit (de chinezul ala dramaturg sau whatever nici nu-mi propun sa ma apuc)

P.S. 2 (later edit): incredibil, uitati ce scriam despre madam Müller acu’ un an si ceva… Parca s-au vorbit sa faca misto de mine astia cu Nobelu’ lor! Ce filing am avut cu titlul, vorba Adinei… http://capricornk13.weblog.ro/2008-06-18/409992/Nobel%3F-Pardon%3F%21%21%21%21.html

 

P.S. 3: Uitati si citate din Herta Muller, ca m-am enervat atat de tare c-a luat ea, incat mi-am adus aminte c-am si exemplificat, dupa ce am scris cat de nasoala e cartea… http://capricornk13.weblog.ro/2008-06-20/411880/Citatele.html

Anii ’30 – O Românie trendy, urbană şi cool

Accidentul. Oraşul cu salcâmi – Mihail Sebastian

Colecţiile Adevărul, 2009

Mi-am cumpărat cartea pe drum spre metrou, fiindcă, atipic, îmi uitasem lectura curentă acasă şi nu suport să mă transport prin Bucureşti fără să citesc, e total deprimant. Citisem Accidentul prin liceu, nici nu mai ţineam minte bine despre ce e vorba în afară de munţi şi zăpadă. 

Ce m-a uimit la ea se vede în titlu, stilul lui Sebastian nu mi se pare excepţional faţă de alţii din epocă şi povestea este aşa, uşor romanţioasă, cam pentru fete de liceu care suspină pe la colţuri.  Iubiri neîmpărtăşite, vechea dramă a pasiunii extraconjugale pentru un individ dintr-o clasă socială inferioară ce scandalizează familia, demimondena fără suflet contra fetei bune etcetera.

Atmosfera este, însă, izbitoare (evident, nu e Sebastian primul la care remarc acest lucru, dar acum mi-a venit s-o spun).  Realmente nu-ţi vine să crezi că vorbim de o ţară vai de mama ei, eminamente agrară, vorba jurnalelor vremii, aceeaşi ţară cu a lui Ilie Moromete.  Preocupările şi atitudinile personajelor sunt aceleaşi ca ale dezabuzaţilor lui Fitzgerald care “o ard” pe riviera franceză. Vernisaje, voiaje în străinătate, baruri de lux, patinaj, “ieşit” cu orice preţ ca să fii văzut şi să-ţi arăţi ţoalele şic.  Rings a bell? 🙂  Păi mai lipsea să se “iasă” la cafenelele de pe Dorobanţi şi la Fratelli şi aveam fix Bucureştiul anilor 2000.  Omorul de pe pârtiile de schi (aţi încercat vreodată să luaţi telecabina din Sinaia spre 2000 într-o sâmbătă dimineaţă în decembrie sau ianuarie?), evenimentele trendy, călătoriile la Balcic (acum e Mamaia), hotelurile în care n-ai loc să arunci un ac în sezon, automobilele de lux, totul este exact la fel!  Nu mi-a venit să cred… Până şi personajul Ann este atât de mulat pe vedetele noastre de televiziune care se visează artiste, încât te pufneşte râsul!

E motivul din care Accidentul mi-a placut, e aproape pasionanta! 

Cealalta, Orasul cu salcami, este de o platitudine desavarsita. Nu inteleg cum a putut publica asa ceva, sincer, parca sunt dizertatiile de jurnal ale unei tinere provinciale.  Totul e fals, personaje caricaturale, intamplari fara relief, o prostie. 

E foarte limpede ca diferenta dintre proza lui Sebastian si Jurnal este uriasa.  Era mult mai interesant ca om, ca gandire, decat ca scriitor.