capricornk13

Măsurarea lumii – Daniel Kehlmann

Humanitas, 2007. Trad. Corina Bernic

Scriitorul a fost salutat de The Telegraph, pentru acest roman, cu fraza “Soarta lui Kehlmann este să devină marele prozator german pe care lumea se săturase să-l mai aştepte”.  Mie mi se pare niţică exagerare pe-aici, dar aştept să văd ce mai scrie el, ce mai citesc eu.  Ăsta e un semn bun, că vreau să continuu să-l citesc, însă nu m-a impresionat în aceeaşi măsură în care a făcut-o cu dragos c, de exemplu.

Măsurarea lumii este o delicioasă punere în scenă, în paralel, a vieţilor lui Alexander von Humboldt, mare explorator şi a celebrului matematician Gauβ, amândoi mai nemţi decât prevede legea 🙂 Ei bine, Kehlmann reuşeşte să evite cu dibăcie orice urmă de rigoare germană în acest roman şi să-l facă vioi, jucăuş, simpatic şi atrăgător.  Nu e de mirare că s-a vândut ca pâinea caldă, aducându-i consacrarea. Şi nu este numai frivol, adicătelea de suprafaţă, în ciuda tratării subiectelor în cheie ironică, cu fraze scurte (cum i-or fi reuşit în germană? :D) şi alunecoase.  E multă dragoste şi profunzime în descrierea trecerilor celor doi de la sublim la ridicol, din succes în eşec, de la geniu la stângăcie.  Frumuseţea stă, desigur, în faptul că personajele se luptă pentru a atinge eternitatea, se îndreaptă către un ţel ce chiar dacă le e neclar, e numai spirit, măreţie umană – lucru ciudat pentru noi, postmodernii, care am uitat ce căutăm pe-aici şi ne risipim între televiziune, goana după bani şi nimicurile cărnii.

Kehlmann reuşeşte să transmită această admiraţie, datoria reverenţei faţă de romantica ascensiune spre absolut a matematicianului şi călătorului, deşi foloseşte şfichiuitor armele ironiei şi pare că-i priveşte cu îngăduinţă, ca pe nişte copii pierduţi prin apele necunoscute ale lumii.  Este, în egală măsură, creatorul lor condescendent şi jovial şi admiratorul lor fervent, cu respect în suflet pentru pierdutele cărări ale drumului spre perfecţiune.

Cu toate astea, nu pot să spun că am fost atât de captivată de carte încât să n-o las din mână.  Nu mi se pare o realizare atât de remarcabilă, încât să reprezinte o revelaţie.  Mai degrabă mi se pare că e un semnal deschizător al talentului lui Kehlmann, cred că are capacitatea de a deveni acel mare scriitor pe care-l văd deja unii în el.

Cronică de familie – Petru Dumitriu (vol. 3)

Litera, 2009 (cu Jurnalul Naţional)

Da, Cronica se termină urât, nu neapărat în sensul de dezamăgitor.  Urât pentru o întreagă lume ce dispare pentru totdeauna – şi nu ştii ce să regreţi mai tare – faptul că odată cu ea ar fi dispărut şi nedreptăţile, mizeriile, atitudinea superficială şi lipsită de har, scop, raţiune?  Nu prea poţi, fiincă ştii că regimul comunist a făcut exact acelaşi lucru, şi-a creat proprii ciocoi, în opinia mea mult mai răi decât cei vechi, pentru că nu beneficiau de educaţia, cosmopolitismul, manierele, stilul şi strălucirea (efemeră şi neesenţială, dar strălucire) boierilor.  Sau să regreţi că a dispărut un cod moral, o anume etică, un anume mod de a te raporta la viaţă, proprietate, drepturi, statut?  Aici nu te ajută Dumitriu deloc, pentru că în viziunea lui toate cele de mai sus fie nu existau, fie erau atât de corupte şi de nedrepte, încât lumea respectivă pare o fantomă a răului, stupidităţii, lăcomiei şi egoismului rudimentar, atavic.

Însă ce intenţionează scriitorul în acest al treilea volum este să surprindă aproape totala incapacitate de adaptare a “foştilor privilegiaţi” la noul regim, ce duce fie la pieirea lor, fie la subordonare mârşavă la noile moravuri, fie la fugă.  S-a scris mult pe această temă, n-aş vrea să insist, mai ales că josniciile şi crimele regimului comunist, cu precădere în anii 50, justifică în proporţie de 300% scârba şi groaza lor.  Evident că Dumitriu trece sub tăcere acest “detaliu” şi astfel mistifică adevăratele motive ale descompunerii, dezagregării produse atât la nivel de clasă socială, cât şi de fiinţă umană.  Aproape amuzant, dacă n-ar fi atât de jalnic, este că nu reuşeşte deloc (poate nici nu intenţionează) să ascundă faptul că cei care au reuşit să fugă din România sunt singurii care s-au salvat (şi nu numai din punct de vedere fizic, la propriu, ci şi din punct de vedere al unei vieţi decente).

Cu adevărat amuzantă este incapacitatea lui Dumitriu, de această dată, de a zugrăvi lumea comunistă şi personajele “noilor oameni” care o populează în mod credibil.  Comuniştii lui sunt nişte fantoşe, nu au pic de consistenţă, sunt morţi din start.  Cred că autorităţile vremii respective au fost oarbe si idioate – nu se poate să nu observi că tot decorul e de mucava ieftină, că edificiul noii ordini colorat de autor e atât de fals şi de fragil, încât nimeni nu poate trăi cu adevărat acolo.  Singurul personaj cu o oarecare forţă este Pius Dabija, sculptorul ce creează pentru noul regim.  Dar Dabija este o bestie complexată, o brută meschină, egocentrică şi cu ochelari de cal!  Chiar spune la un moment dat, spre stupoarea unui grangur, că el sculptează pentru comunişti fiindcă sunt singura formă de guvernare care l-ar lăsa s-o facă!  E clar că autorul a vrut să-l facă un fel de simbol al creatorului, în care arde flacăra noului, care vine cu o viziune unică. proprie, ce răstoarnă prejudecăţile şi preferinţele burgheze în materie de artă.  Dar patosul lui e atât de pueril, încât devine plicicos de-a binelea! 

În concluzie, Cronica se termină într-o notă falsă şi păcătoasă, deşi prima parte din al treilea volum e încă respirabilă.  Nu, talentul lui Dumitriu nu dispare, îmi menţin părerea că este un mare scriitor, iar această operă va rămâne o piatră de hotar.  Dar e limpede că nu credea, nu credea deloc în societatea în mijlocul căreia trăia şi din acest motiv nu-i iese nimic atunci când încearcă să-i descifreze iţele.  Sunt surprinsă de prostia celor care l-au lăsat s-o publice în acele vremuri.  E atât de evident farmecul lumii apuse, atât de vii şi naturale poveştile ei, prin contrast cu prostraţia, îngheţarea şi butaforia ce urmează, încât nu le face deloc o favoare guvernanţilor, ci dimpotrivă.

The Enchantress of Florence – Salman Rushdie

Random House, 2008

Cred că în această carte Rushdie îşi dă, în sfârşit, din punctul meu de vedere, măsura uriaşului său talent – deşi nici transpiraţia pentru documentare nu trebuie să fi fost de neglijat.  Amestec de istorie şi legendă, realism magic şi fabulă, condimentat cu o irezistibilă ironie, romanul este o mare realizare literară.  E rotund, e complet, fără niciun cuvânt în plus.  Iar pe mine m-au disperat realmente divagaţiile nesfârşite ale lui Rushdie din Midnight Children şi, mai ales, The Earth Beneath Her Feet.  În continuare mă irită puţin atitudinea lui de omnipotenţă, îl simţi cum stă dincolo de paginile pe care ţi le-a aşternut în faţă să te farmece şi rânjeşte satisfăcut, făcându-ţi cu ochiul: te-am prins, este? 😀 Însă aici merită să te laşi sedus…

…de Seducătoarea din Florenţa, o femeie extraordinar de frumoasă cu puteri magice de atracţie a cărei poveste ne poartă prin Renaştere din India marelui împărat Akbar în Florenţa magnifică şi păcătoasă, ne mai opreşte prin Imperiul Otoman şi ne aruncă puţintel prin sălbatica Lume Nouă.  Qara Coz (Black Eyes) este, desigur, îmbinarea aceea fabuloasă între puritate şi diavolesc, pasiune sălbatică şi inconstanţă, sensibilitate şi putere ce întruchipează perfecţiunea la care visează bărbaţii din toate timpurile.  Dar reprezintă şi ceva dincolo de asta, iar aici e lovitura de graţie a lui Rushdie; în acele vremuri în care asta era o utopie, Qara Coz este o femeie ce-şi determină propriul destin, urmează calea pe care i-o dictează liberul arbitru, e complet liberă. 

Rushdie ne aduce în faţa ochilor istorie şi personaje reale ca Niccolo Macchiavelli, Amerigo Vespucci, Şahul Persiei, descrierea minuţioasă şi realistă a Florenţei la 1500 cu moravurile, costumele şi pasiunile ei şi, pe de altă parte, a capitalei Mughal, Sikri, o lume atât de diferită, cu zeii şi întrebările ei, strălucire şi hedonism într-o civilizaţie de basm oriental.  Îmbină perfect curgerea istoriei cu povestea fabuloasă creată de el şi când spun perfect nu exagerez niciun milimetru: nu ştii când trece pe tărâmul magiei, alunecarea e atât de firească, încât te trezeşti prins în mreje, însă zâmbeşti şi te laşi purtat mai departe de plăcerea Literaturii.  Dar nu e numai atât – prin descrierea acestui trecut îmbogăţit cu legendă, vis şi magie, acest romancier formidabil nu urmăreşte exclusiv plăcerea literară gratuită, miza sa nu este doar un joc frumos de cuvinte, ci construieşte concomitent o oglindă a iluziilor, frământărilor şi întrebărilor esenţiale ale omului de-a lungul timpului.  Împăratul Akbar este cheia acestei faţete a cărţii, cu oscilaţiile sale între credinţă şi scepticism, înţelepciune şi pasiune, realitate şi imaginaţie. Sunt câteva pagini de o frumuseţe răscolitoare în care asistăm la îndrăgostirea împăratului de o femeie creată de imaginaţia sa şi felul în care ea capătă contur şi fiinţă, reuşind să tracă pragul realităţii doar prin intensitatea cu care el o visează.

Impresionantă forţa lui Rushdie de a te face să vizualizezi personaje în cele mai mici detalii, să participi la dramele şi pasiunile lor, iar în acelaşi timp să ai la îndemână distanţa necesară să le evaluezi şi să le judeci – prin ironia extrem de bine dozată a scriitorului şi capacitatea de a înscrie firesc în atmosfera de basm expresii sau atitudini de secol XXI – îţi aminteşte că ne jucăm, dar tu te bucuri şi de joc şi de ştiinţa că e un joc şi de adevărurile abil încrustate în spiritul jocului. 

E un ospăţ literar de proporţii la care nu ai voie să ratezi niciun fel, însă din fericire bucătarul este atât de priceput, încât eşti absorbit cu totul de senzaţiile pe care ţi le oferă.

P.S.: Nu am pus întâmplător însemnarea astăzi pe blog, ci pentru că la ora 19:00, la Teatrul Odeon, Salman Rushdie va face lectură din roman, urmată de o sesiune de autografe.  Evenimentul este organizat de Polirom, care a publicat traducerea. Sfatul meu este, totuşi, să fie citită în original.

Cronică de familie – Petru Dumitriu (vol. 2)

Litera, 2009 (cu Jurnalul Național)

Domnule, Petru Dumitriu îmi confirmă cu această a doua parte că e un mare scriitor, un om foarte inteligent și un povestitor de forță.  Am lăsat să mi se mai sedimenteze impresiile înainte de a posta despre volum (între timp am mai citit și jumătate din Enchantress of Florence și o treime din volumul 3), însă tot entuziastă sunt.  Este imposibil ca cineva care se bucură de literatură să nu se lase furat de măiestria lui Dumitriu. Bine, firesc la o operă de atât de mari proporții, are și părți mai puțin reușite, însă cel puțin două povești din acest volum sunt excepționale, personajele care le poartă pe umeri fiind de neuitat: Ghighi Duca și Elvira Vorvoreanu.

Volumul acoperă perioada 1916-1945, adică cea mai interesantă (zic eu) din istoria României.  Deși în continuare e clar că scriitorul urmează manualul comunist de istorie, reușești să treci peste clișeele gândirii respective datorită strălucirii personajelor și ingeniozității scenariilor prin care trec viețile lor.  Desigur că în continuare boierii (unii deveniți bourgeois puri) sunt detestabili, însă, vorba unui comentator la însemnarea despre prima parte, Dumitriu s-a cam îndrăgostit de lumea lor.  Și în vreme ce unele personaje reale sunt prezentate extrem de unilateral și brutal (vezi Carol al II-lea sau Ferdinand) se vede că altele l-au fascinat și a încercat să le trateze cu sinceritate, cu bună credință – de exemplu Nae Ionescu în prezentarea inițială.

Nu vreau să dau spoilere, însă vreau să remarc un portret grozav, cel al Elvirei Vorvoreanu. O femeie malefică, însă de o forţă şi o vitalitate neîntâlnite de mine în literatura română. Alături de toate celelalte calităţi ale cărţii, e păcat să nu citeşti Cronica şi pentru a o întâlni pe această divă interbelică pe lângă care toate celelalte personaje feminine ale literaturii postbelice nu că pălesc, ci nici nu există.  Şi dacă n-ar fi remarcabila doamnă T (desigur, în cu totul alt registru) mi-e teamă că Dumitriu n-ar avea rival deloc în acest context.  Diavolul prezent în orice femeie e, în cazul Elvirei, un ditamai dragonul ce pârjoleşte cu nesaţ tot ce-i stă în cale…

Sper să nu mă dezamăgească al treilea volum, deşi e plasat după 45 şi am trecut deja printr-un capitol amplu despre ţăranii unui sat al Vorvorenilor care nu promite mare lucru. Repet, la portretele lumii bune Dumitriu este imbatabil, însă când ajunge la oamenii simpli, la “ceilalţi”, nu se apropie de expresivitatea unui Marin Preda sau Rebreanu.

Zgomot alb – Don DeLillo

Leda, 2007. Trad. Horia-Florian Popescu

Mi-am cumpărat cartea de dragul lui white noise, bineînţeles 🙂

Ea tot dragă mi-e, dar de carte nu prea ştiu ce să zic, sunt cam nehotărâtă… Tot timpul lecturii am avut senzaţia unei traduceri extrem de proaste, însă nu cred că e vina traducătorului.  Mai degrabă cred c-am făcut o mare greşeală cumpărându-mi cartea în româneşte, fiindcă e intraductibilă. Pur şi simplu are fraze întregi care sună ca dracu, nu spun nimic, sunt ciudate şi goale.  Când am încercat să le traduc înapoi în englezeşte parcă-parcă mai veneau de-acasă, însă tot nu sunt convinsă că mi-ar fi plăcut cartea foarte tare, de unde şi nehotărârea. 

Este prima carte a lui DeLillo pe care o citesc, deci umbra erorii şi a îndoielii trebuie să mă urmărească o vreme, însă cred că ştiu deja de ce este considerat un scriitor atât de mare: e intelectual rasat, deci ciudat pentru un american :).  Toată lumea cade pe spate când îi citeşte întorsăturile de condei şi zice: maaaamă, nu pricep nici jumate din ce vrea să spună, dar ce profund e scriitoru ăsta!  Are exact tipul acela de elitism care mă irită fundamental: atacă marile teme ale degradării societăţii actuale (consumism, mass-media, poluare, destrămarea familiei) inventând dialoguri total necredibile între personaje, utilizând filozofeală la o cafea sau adevăruri “profunde”, fundamentale, rostite de copii de 13 ani.  Mi se pare nefiresc, gest de artist ce se vrea neînţeles. 

Povestea nu-i iese (ei, nici nu intenţionează, faptele sunt doar un pretext pentru meditaţie…), personajele sunt anoste până la lacrimi, deşi le-ar vrea proaspete şi agile, amestecând cu graţie adevăruri cu prostii odioase sau clişee.  La sfârşitul cărţii aveam un gust amar: da, e nasoală frica de moarte, dar de ce ţi-au trebuit 300 de pagini întortochiate, pline de pretenţii de psihologie fină ce reuşesc să fie numai plicticoase ca să spui asta?  Cum ai putut crea nişte vehicule atât de improbabile şi de nereuşite pentru a-ţi transmite mesajul? 

Ce mă opreşte să dau un verdict defavorabil definitiv este, cum spuneam mai sus, faptul de a n-o fi citit în original.  Sunt pur şi simplu convinsă că e altă carte, nu ştiu de ce! 

Romanul prezintă un peisaj familial şi social total nefiresc, nefiresc prin reacţii şi vă rog să mă credeţi că nu e de vină faptul că n-aş avea eu suficiente informaţii despre mediul american actual.  Nu, pur şi simplu se bazează în totalitate pe nişte reacţii verbale sau gânduri care n-au pic de acoperire în lumea reală. E ca şi cum persoanjele nu sunt oameni, ci nişte caricaturi seci cărora le dictează un deştept nişte profunzimi şi pe care-i mişcă acelaşi deştept din sfori.  Da, mesajul e valabil, da, lumea e tristă şi ameninţătoare, psihologia noastră fragilă şi failibilă, umanitatea e slabă, e neputincioasă în faţa ameninţării morţii mai ales, dar şi a ameninţării societăţii false şi non-valorizante în care trăim.  Însă modalitatea de transmitere a acestui mesaj mi s-a părut total nesatisfăcătoare, nefirească, dispreţuitoare.  Impresia mea este că DeLillo nu face literatură pentru cititor, ci aşa, de dragul faptului că deţine nişte adevăruri pe care binevoieşte să ni le dea şi nouă.  Exact ăsta e cuvântul, binevoieşte, nu simte nevoia, nu-şi doreşte, c-atunci s-ar fi stresat mai tare să ne atragă…

Sper să-l redescopăr pe acest scriitor altfel, în primul rând (ştiu că mă repet) în limba maternă. Trecând prin experienţa acestei cărţi… mai că nu l-aş recomanda nimănui.