Un final urât…

27/11/2009 at 8:00 am (Roman)

Cronică de familie – Petru Dumitriu (vol. 3)

Litera, 2009 (cu Jurnalul Naţional)

Da, Cronica se termină urât, nu neapărat în sensul de dezamăgitor.  Urât pentru o întreagă lume ce dispare pentru totdeauna – şi nu ştii ce să regreţi mai tare – faptul că odată cu ea ar fi dispărut şi nedreptăţile, mizeriile, atitudinea superficială şi lipsită de har, scop, raţiune?  Nu prea poţi, fiincă ştii că regimul comunist a făcut exact acelaşi lucru, şi-a creat proprii ciocoi, în opinia mea mult mai răi decât cei vechi, pentru că nu beneficiau de educaţia, cosmopolitismul, manierele, stilul şi strălucirea (efemeră şi neesenţială, dar strălucire) boierilor.  Sau să regreţi că a dispărut un cod moral, o anume etică, un anume mod de a te raporta la viaţă, proprietate, drepturi, statut?  Aici nu te ajută Dumitriu deloc, pentru că în viziunea lui toate cele de mai sus fie nu existau, fie erau atât de corupte şi de nedrepte, încât lumea respectivă pare o fantomă a răului, stupidităţii, lăcomiei şi egoismului rudimentar, atavic.

Însă ce intenţionează scriitorul în acest al treilea volum este să surprindă aproape totala incapacitate de adaptare a “foştilor privilegiaţi” la noul regim, ce duce fie la pieirea lor, fie la subordonare mârşavă la noile moravuri, fie la fugă.  S-a scris mult pe această temă, n-aş vrea să insist, mai ales că josniciile şi crimele regimului comunist, cu precădere în anii 50, justifică în proporţie de 300% scârba şi groaza lor.  Evident că Dumitriu trece sub tăcere acest “detaliu” şi astfel mistifică adevăratele motive ale descompunerii, dezagregării produse atât la nivel de clasă socială, cât şi de fiinţă umană.  Aproape amuzant, dacă n-ar fi atât de jalnic, este că nu reuşeşte deloc (poate nici nu intenţionează) să ascundă faptul că cei care au reuşit să fugă din România sunt singurii care s-au salvat (şi nu numai din punct de vedere fizic, la propriu, ci şi din punct de vedere al unei vieţi decente).

Cu adevărat amuzantă este incapacitatea lui Dumitriu, de această dată, de a zugrăvi lumea comunistă şi personajele “noilor oameni” care o populează în mod credibil.  Comuniştii lui sunt nişte fantoşe, nu au pic de consistenţă, sunt morţi din start.  Cred că autorităţile vremii respective au fost oarbe si idioate – nu se poate să nu observi că tot decorul e de mucava ieftină, că edificiul noii ordini colorat de autor e atât de fals şi de fragil, încât nimeni nu poate trăi cu adevărat acolo.  Singurul personaj cu o oarecare forţă este Pius Dabija, sculptorul ce creează pentru noul regim.  Dar Dabija este o bestie complexată, o brută meschină, egocentrică şi cu ochelari de cal!  Chiar spune la un moment dat, spre stupoarea unui grangur, că el sculptează pentru comunişti fiindcă sunt singura formă de guvernare care l-ar lăsa s-o facă!  E clar că autorul a vrut să-l facă un fel de simbol al creatorului, în care arde flacăra noului, care vine cu o viziune unică. proprie, ce răstoarnă prejudecăţile şi preferinţele burgheze în materie de artă.  Dar patosul lui e atât de pueril, încât devine plicicos de-a binelea! 

În concluzie, Cronica se termină într-o notă falsă şi păcătoasă, deşi prima parte din al treilea volum e încă respirabilă.  Nu, talentul lui Dumitriu nu dispare, îmi menţin părerea că este un mare scriitor, iar această operă va rămâne o piatră de hotar.  Dar e limpede că nu credea, nu credea deloc în societatea în mijlocul căreia trăia şi din acest motiv nu-i iese nimic atunci când încearcă să-i descifreze iţele.  Sunt surprinsă de prostia celor care l-au lăsat s-o publice în acele vremuri.  E atât de evident farmecul lumii apuse, atât de vii şi naturale poveştile ei, prin contrast cu prostraţia, îngheţarea şi butaforia ce urmează, încât nu le face deloc o favoare guvernanţilor, ci dimpotrivă.

Advertisement