Inspaimantatorul francez

Haita – Serge Brussolo

Nemira, 2006. Trad. Nicolae Constantinescu

Am purces sa-mi refac gravele carente in materie de horror cu francezul Brussolo, aprig recomandat de voicunike si nu numai.  Nu-mi placuse niciodata genul in mod deosebit, cred c-am citit vreo doua Stephen King  (sigur Carrie, care mi-a placut mai tare ca filmul), pana l-am intalnit, gratie unui prieten care mi-a facut cadou cartile in original, pe Dean R. Koontz, ale carui cosmaruri din “Raurile intunecate ale inimii” m-au urmarit saptamani la rand!  Mi s-a spus ca Brussolo ar fi mai tare, asa ca iata-ma fericita posesoare a vreo trei carti, toate cele publicate de Nemira adicatelea.

Si am inceput cu Haita (“La Meute”) in aceasta vacanta de Craciun, ca sa mai normalizez dulcegariile de sezon si sa respir putin in mijlocul Fetelor in floare ale lui Proust – desavarsita carte, insa extrem de solicitanta pentru bietii mei neuroni asaltati de prea multa mancare si o cantitate dubla de somn fata de cea cu care sunt obisnuita.

Mi-a placut stilul lui Brussolo, este intr-adevar un scriitor foarte bun pe nisa horror, fara trucuri ieftine sau iesiri neverosimile, cu intorsaturi imprevizibile de situatie, cu personaje puternice si interesante, alaturi de un excelent simt dramatic – creste intensitatea povestii in mod constant, ducandu-si cititorul cu el fara sa dea senzatia de saturatie sau sa sara calul si apoi sa te lase balta.

Subiectul romanului este si el bine ales, razbunarea animalelor impaiate dintr-un conac ce apartinuse unui vanator putin dement care le umilise de doua ori, intai rapunandu-le, iar apoi creand o expozitie grotesca, dezaxata, in mijlocul propriei case.  Cruzimea omului se dovedeste, totusi, de nedepasit de ferocitatea animalelor – Brussolo reuseste sa demonstreze uluitoarea capacitate a fiintei umane de a se aliena pana dincolo de imaginatie desi ar avea de ales o alta cale. 

Personajul principal, Sarah, este construit cu inteligenta si constiinciozitate, astfel incat finalul cartii, desi crud si senzational, te lasa cu impresia de credibilitate si de firesc, merge in linie cu presiunea pusa pe parcursul povestii asupra psihicului deja tarat al fetei.

N-a fost rau deloc pentru prima incercare dupa mai mult de zece ani in materie de horror, asa ca voi continua cu Brussolo in alta pauza de la lucruri mai serioase 🙂  Nu este vreo mare revelatie in materie de literatura (presupun ca francezul nici nu si-a propus asta), insa e un light reading placut, un scriitor aparte.

Advertisements

Poate suplinitorul…

Petru Popescu – Supleantul

Curtea Veche, 2009

Ah, si ce m-am bucurat la targ cand am vazut cartea asta!  Ca multi dintre voi, probabil, n-am citit nimic din ce a scris Petru Popescu dupa fuga in America, desi stiam ca si-a continuat cariera acolo, insa ramasesem fascinata de minunatele sale romane Prins si Dulce ca mierea e glontul patriei.  Poate c-o fi fost de vina si contextul in care le-am citit (inainte de 89), insa pentru mine PP era un etalon, reprezenta o voce total deosebita, proaspata, vie, un alt mod de a face literatura decat alesesera majoritatea confratilor sai de la vremea respectiva.  Nu tu parabole pretentioase, scrieri cu miza de nu stiu cum – ci un fel de realism cu o “metafizica” de bun gust, ce te atragea prin simplitate si eleganta demonstratiei.

In consecinta m-am repezit sa-i iau noul roman, primul scris in romaneste dupa atata vreme, ca insetatul dupa (douazeci de ani de) plimbare prin desert.  Ce uriasa dezamagire!  Ce prostie de carte!  Ce pacat ca Petru Popescu a ales sa lase in urma lui un gust atat de amar!  De acum nu voi mai putea sa-l reasez pe piedestal, ba dimpotriva, imi pun intrebarea daca nu cumva am gresit in aprecierea celorlalte carti ale sale…

Supleantul este povestea de dragoste dintre Popescu si fiica puterii, Zoia Ceausescu, ce a avut drept consecinta fuga lui in America.  O incercare penibila, scrisa prost si neglijent (are inclusiv dezacorduri si fraze fara sens) de a prezenta inalta constiinta a lui Petru Popescu – in ciuda evidentei atractii catre fata, care este infatisata frumos, si a tentatiilor puterii oferite de pozitia in care se afla ca amant al ei, el alege sa renunte, sa fuga, pentru a-si pastra libertatea interioara.  Pentru a condamna, astfel, regimul odios la care-i supuneau parintii fetei pe romani.  Yeah, right… Ar fi fost un subiect minunat, o sansa extraordinara de a aduce romanilor o poveste care-i interesa in cel mai inalt grad (cu totii eram avizi de barfele, smenurile, susanelele de la nivel inalt in lumea ciocoilor puterii comuniste), insa Petru Popescu o face, din pacate, exact la acest nivel – de barfa de budoar.  Literar vorbind cartea este nula, in ciuda evidentelor incercari ale scriitorului de a inalta, de a ne emotiona, de a ne transmite starea lui. 

Cred ca Popescu a fost total negativ influentat de creative writing-ul american, de scenarita.  Toata cartea e presarata de momente voit cinematografice, insa pline de clisee de esenta americana, hollywoodyana, care falsifica, din pacate, povestea, si o fac si necredibila si ridicola.  Ridicola pentru ca, bietul de el, nu se poate abtine sa se puna in permanenta in lumina reflectoarelor, atragandu-ne atentia asupra superioritatii lui evidente in comparatie cu lumea in mijlocul careia traia.  Ne prezinta, ca un reporter, momente, scene, insa actul reflectiei, contemplarea interioara, viata personajului, practic, lipsesc cu desavarsire.  Eroul face ceea ce trebuie, insa nu te intereseaza, ca e prea cusut cu ata alba.  Si lipseste exact ceea ce dadea atata valoare celorlalte carti ale sale – autoironia, perspectiva profunda.

Sunt atat de suparata pe el, incat poate exagerez demonstratia.  Insa mi s-a parut ca a regresat enorm, parca s-a automistificat in timpul traiului bun din vest, a pierdut tot ceea ce-l facea, atunci cand traia aici, o valoare.  In loc sa incerce sa creeze literar, o lume, el creeaza un scenariu pentru actorul principal, el insusi, pe care-l idolatrizeaza gratuit, ca si cum ar scrie o oda pentru Bruce Willis.

Domnule Popescu, ce bine ar fi fost daca ramaneati la Prins si Dulce ca mierea… Si amintirea mea ar fi ramas mai dulce, dar asta e mai putin important, ar fi ramas nepatata si graitoare.  Am exact acelasi sentiment de amaraciune si revolta pe care l-am avut cand am citit cartile scrise dupa revolutie de Ileana Vulpescu.  Cu toata perfectiunea personajului principal, care ma cam calca pe nervi, imi placuse Arta conversatiei (nici Saruta pamantul acesta nu e deloc rea), iar Arta compromisului et alia scrise dupa m-au ingretosat. 

Of, of, of… de ce nu v-oti abtine voi la batranete… Cartea asta pare scrisa de suplinitorul domnului Petru Popescu, un suplinitor ce se cazneste sa vopseasca in tuse groase un desen rafinat pe care maestrul il reusea din cateva trasaturi de penel.

Ineditii alieni

Blocul cas – Liviu Radu

Tritonic, 2008

Dupa douazeci de ani, ca la deocamdata! 🙂 mai celebrul sau coleg de ginta latina D’Artagnan, Waldemar se trezeste din nou confruntat cu lumea supranaturalului de esenta romaneasca veche si pus sa fie eroul care salveaza fapturile duios-rautacioase de blocarea in lumea pamantenilor.

Liviu continua seria peripetiilor lui Waldemar introducand, de aceasta data, o liota intreaga de dragalasi, cum ar fi zmeii, vrajitoarele, spiridusii, piticii, stimele, capcaunii, pe langa deja celebrele iele si inamicii lor pricolici si demoni.  Insa de departe cele mai savuroase personaje de pana acum sunt spiridusul Spirache si Bau-Baul Grigore, ale caror interventii si dialoguri sunt pur si simplu criminale! 

Blocul cas este mai dezvoltat pe partea descrierii societatii romanesti, de data asta dupa revolutie, Liviu facand un adevarat tur de forta umoristica la adresa moravurilor noastre de tranzitie.  Am ras de m-am prapadit la descrierile celor doi mosuleti de pe strada cu blocul cas, care se intreceau in explicatii care de care mai cliseu despre motivatia ciudateniei asezarii blocului.

Intram si de data asta pe alt taram, cel al zmeilor, si asistam acolo la o demonstratie de virtuozitate a scriitorului in a-i prezenta pe infricosatorii confrati de poveste ai printilor si printeselor ca pe niste gogomani de mare anvergura, ce-ti aduc aminte instantaneu de oarece sefi corporatisti 🙂

Mie mi s-a parut delicioasa aceasta a doua parte a seriei, mai buna decat prima, in primul rand din perspectiva umorului, mai fin, mai infiltrat in toate aspectele povestii si mai adecvat la intreaga desfasurare a evenimentelor.  Din pacate n-am reusit sa pun in bagaj (l-am facut in zece minute ieri dimineata) O dupa amiaza cu bere si zane, sa termin seria – probabil spiridusii au ascuns-o de mine, ca n-am izbutit s-o identific prin vrafurile uriase de carti necitite de prin diverse colturi ale casei.  Deci voi lua o pauza pana in ianuarie, insa abia astept sa vad ce mai face Waldemar 🙂

Sarbatori fericite!

Indiferent ce inseamna pentru voi aceasta perioada, sper sa va simtiti inconjurati de caldura, plini de pasiune si gata sa va daruiti.

De la capricorn, cu drag 🙂

Avatar Fantastic! Cameron Rulz…

Nu pot să spun cu cuvinte prea mult în plus faţă de acest trailer, însă trebuie să mergeţi să vedeţi Avatar!  Este un nou standard în film, în mod categoric. Poate cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut vreodată, nişte creaţii de o fantezie şi o splendoare greu de egalat…

P.S.: Nu vă aşteptaţi la vreun scenariu genial, nu e… Previzibil şi american până la lacrimi, cu replici a la Bruce Willis în zilele proaste.  Şi da, ecologiştii cei buni îi înving pe militarii cei haini, eroul se bate cu cel mai rău reprezentant al lor la sfârşit şi câştigă, discursurile moralizatoare abundă, Sigourney e aproape mai şmecheră ca-n Alien, înţelegeţi voi… Nevertheless… realizarea este FE-NO-ME-NA-LĂ…

Iele şi alte cele

Waldemar – Liviu Radu

Tritonic, 2007

“Romanţul” lui Liviu Radu, care deschide seria uluitoarelor peripeţii ale lui Waldemar, e un cadou de Crăciun foarte potrivit pentru copiii din noi. L-am citit cu mare plăcere şi cu aceeaşi surprindere ca de fiecare dată când mai pun mâna pe ceva scris de Liviu – are registre teribil de diferite!  Şi a fost o premieră pentru mine intrarea în lumea lui fantasy – mi se pare că aici îşi manifestă cel mai bine un umor pe care i-l ştiam mai degrabă din interacţiunea personală. 

Este şi prima dată când întâlnesc o valorificare literară a făpturilor mitologice/folclorice româneşti într-o poveste care nu este, de fapt, pentru copii. Pe mine m-a relaxat grozav de tare, m-a amuzat cel puţin la fel de mult şi cred că e o experienţă prin care e musai să treci dacă ţi-au fost vreodată dragi Creangă sau Petre Ispirescu.  De la alegerea numelui personajului principal totul e gândit şi lucrat cu minuţiozitate – Waldemar sună stupid şi preţios, e şi tratat în cheie ironică din start, ca ulterior marile lui fapte de vitejie să-i justifice rezonanţa de războinic. 

În afară de iele, Waldemar al nostru erou se mai întâlneşte (deocamdată) cu pricolicii şi demonii. Tărâmurile (universuri paralele, da?) şi obiceiurile lor, în special ale ielelor sunt descrise cu acribie şi cu o ingeniozitate jucăuşă şi amuzantă. Se vede că e un roman scris cu plăcere, cu vioiciune, cu har, dar şi cu detaşarea necesară pentru a nu cădea în ciudăţenie sau ridicol şi a-şi păstra tot timpul caracterul de joc – spiritul ludic al lui Liviu ne propune să acceptăm împreună o convenţie şi să ne lăsăm fermecaţi de ea.  Nu să se ia în serios cum se ia Tolkien, de exemplu.

Foarte frumoasă punerea în scenă a chemării viteazului pământean care să salveze lumea ielelor, iar relaţiile dintre Waldemar şi cele două “seturi” de iele principale, ca să zic aşa, sunt descrise cu multă fineţe, empatie şi umor.  Bine pusă la punct organizarea armatei, totul are ritm susţinut, bătăliile se desfăşoară ca-n filme, decorurile sunt adecvate fiecărei specii.  O poveste spusă cu drag, cum făceau bunicile la gura sobei, dar si cu ingredientele necesare pentru a-i face pe pământenii cei mari să zâmbească nostalgic şi să mai bea un vin fiert pe frigul acesta năpraznic lăsat pe tărâmul Bucurescilor… 

NU!!!!!

Faliment Nemira? 

http://www.zf.ro/zf-24/editura-nemira-a-cerut-falimentul-pe-fondul-prabusirii-pietei-de-carte-5195254/

Ştie cineva dacă este adevărat? L-am întrebat şi pe Vlad pe blog…

😦  😦  😦

Obama, jos palaria!

Vin si eu cu intarziere sa spun c-a fost extraordinar speech-ul lui Obama la ceremonia Nobel! Il gasiti aici.

Multumiri Surorilor Marx, care mi-au atras atentia asupra lui.

Do You Remember The Times?…

Criza spiritului american – Allan Bloom

Humanitas, 2006. Trad. şi note Mona Antohi

Îmi simt limitarea şi inadecvarea limbajului pentru însemnarea asta şi mă întristez.  Nu ştiţi cât de mult mi-aş dori să exprim precis şi complet sentimentele pe care mi le-a trezit (readus) cartea lui Bloom şi ce frustrant e că-mi dau seama că nu se poate…

Asa, ma pusei din nou pe scris dupa o pauza de o zi, intre timp am ajuns la Viena si nu mai am caractere romanesti, ma scuzati.

Mai intai sa incerc sa va relatez pe scurt ce zice Bloom in Criza, o carte celebra, publicata in 1986 cu un rasunet formidabil in America – peste un milion de exemplare vandute este urias pentru un eseu atat de complex.  Evident, dupa cum ii spune si titlul, deplange criza (the closing in engleza) spiritului american, din perspectiva profesorului universitar de filozofie trecut prin unele dintre cele mai cunoscute universitati americane.  Bloom a fost educat in anii 50, cand, in opinia lui, au fost anii cei mai propice dezvoltarii cunoasterii universale pentru studentii americani, care au beneficiat pe de o parte de avantul si entuziasmul formidabil al intregii societati americane de dupa razboi, iar pe de alta parte de acele minti formidabile, in special evrei si nemti, care au fost nevoite de regimul nazist sa emigreze si sa-si continue cercetarea si apostolatul in America.  Din acest motiv, adancit de faptul ca el insusi a fost elevul celebrului Leo Strauss, Bloom idealizeaza perioada respectiva, crezand ca pornind de la aceste premise universitatea americana avea sansa de a deveni ceea ce universitatile europene ratasera deja – punctul de pornire, pepiniera crearii unor spirite exceptionale, care sa duca gandirea, cunoasterea umana where no one has gone before…

Considera ca acest proiect a esuat lamentabil odata cu sosirea anilor 60-70, in care studentii (in special miscarea Black Power ce lupta pentru emanciparea si castigarea drepturilor egale de catre negri, dar in aceeasi masura flower power si toata gandirea stangista si multiculturalista venita odata cu ele) s-au revoltat in numele unei “deschideri” si a unui relativism conceptual si cultural pe care Bloom le detesta cu patima.  Considera ca aproape intregul corp profesoral american a dat dovada de o lasitate incredibila in perioada respectiva, declarandu-se de partea studentilor fara zabava si fara a lua in calcul consecintele dezastruoase asupra adevaratei culturi, adevaratei formari a spiritului, asa cum o concepe el.  Contrapune acestui relativism si acestei “deschideri” traditia, insa nu in mod stupid si unilateral (constata singur ca nu ne putem intoarce la modul de viata anterior), ci traditia construita de ceea ce numeste el Marile Carti ale umanitatii – Republica lui Platon, pe Locke si Hobbes, mare accent pe Rousseau, apoi Kant si Hegel ca, in final, sa insiste foarte mult pe Nietzsche si Heidegger si, cu un accent extrem de negativ, pe ce a adus gandirea lui Freud.

Bloom nu este in mod necesar un conservator, desi a fost una dintre principalele surse de inspiratie, inteleg din excelenta postfata a lui Sorin Antohi, ale miscarii politice neoconservatoare in Statele Unite.  Spun ca nu in mod necesar, pentru ca Bloom deplange disparitia sau transformarea negativa a unor institutii fundamentale pentru sanatatea spiritului uman, cum ar fi familia, religia, iubirea in sens inalt, si nu rezumata la instinctele descrise de Freud, insa nu spune ca trebuie sa ne intoarcem  la ele, ci ca, dupa ce le-am daramat si aruncat in derizoriu, noi, postmodernii, nu am reusit sa punem nimic in loc!  Are niste pasaje sfasietor de frumoase si de relevante in acest sens.

Cartea este structurata in trei parti, prima si ultima fiind descrierile studentilor, respectiv a universitatii americane actuale (actuale in anii 70-80, perioada scrierii cartii, dar veti ramane surprinsi de adevarul curent si, intre timp,  globalizarea acestor descrieri) iar cea din mijloc fiind, de fapt, centrul, intreaga credinta, pozitionare filozofica a lui Bloom.  Foarte interesant aici este ca, dupa ce explica marea despartire de antici produsa odata cu epoca luminilor, in sensul plecarii de la conceptia ca filozoful trebuie sa stea in afara societatii (nu poate altfel), ca aceasta societate nu poate fi condusa de ratiune, ci are nevoie de zeii ei, functioneaza dupa alte legi, explica geniul lui Locke, de la care a pornit democratia liberala, ca omul renunta la o parte dintre libertatile sale nelimitate daruindu-le binelui comun numai penmtru ca primeste ceva in schimb din partea acesteia, contrapunerea lui Rousseau a contractului social bazat pe ratiune, ce pune de fapt la indoiala pe Locke si Hobbes, plecand de la care s-a creat, de fapt societatea americana, Bloom sustine teoria ca intreaga gandire (nu numai politica) a Americii a fost complet coplesita de Nietzsche, pe de o parte si Freud (si prin intermediul lui Max Weber) pe de alta parte.  Ca nietzscheanismul americanilor este, de fapt, unul prost inteles, in sensul ca ei au preluat numai partea cu Dumnezeu a murit, uitand ca Nietzsche, demonstrand acest lucru, il si deplangea in acelasi timp. Si ca Freud a fost preluat complet si nediscriminatoriu, nedigerat, nefiltrat de gandire si, astfel, de la ratiunea si utilitarismul propuse de Parintii Fondatori ai Americii, de la unitatea in spirit propusa de ei, s-a ajuns la o societate care nu mai crede in elevarea spiritului, explicand totul prin instinct sau teorii sociologice facile, o societate care a inlocuit adevarul cu “valorile multiculturale”, cu un relativism ce nu face bine nimanui.  Bloom spune ca singurul lucru pe care-l stiu studentii care pasesc pragul universitatilor americane este ca totul este relativ, totul poate fi pus la indoiala si ca e bine asa. Iar el propune, evident, conceptia ca exista, de fapt, un bine si un rau clare si absolute, iar faptul de a fi uitat sa le cautam este o catastrofa pentru umanitate.  Nu mai stim sa iubim, pentru ca sexul este la indemana oricui, nu ne mai avantam in aventura cunoasterii de sine, nu ne mai punem intrebarile fundamentale despre lume, scopul vietii, nu mai avem idealuri, pentru ca, printre altele, nimeni nu ne mai indeamna sa facem asta.  Iar rolul acesta fundamental formator ar fi trebuit jucat, in opinia lui Allan Bloom, de universitate.  Insa ea a ajuns o scoala de creat carieristi, de cautatori de joburi pe la multinationale, de consumatori burghezi, indoctrinati cu multiculturalism, corectitudine politica si “valori” in loc de bine, spirit, adevar.  Ratiunea a ajuns la cote foarte joase pe scara acestor “valori” noi, iar societatea este, din acest motiv, pe cale sa-si piarda orice fel de liant si de ratiune de a fi, la un moment dat. 

Sigur ca Bloom are si exagerari grotesti in demonstratiile sale – pentru el, de exemplu, muzica rock este o creatie cu scop orgiastic, miscarile, dansul generate de ea fiind, in opinia sa, tipice actului sexual.  Merge pana acolo incat sa compare aberant Woodstock-ul cu marsurile naziste (insa trebuie sa recunoastem ca in ceea ce priveste spiritul de turma si indobitocirea in masa nu este atat de departe de adevar…).

Revenind la titlul insemnarii mele, fiindca sunt convinsa dealtfel ca n-am reusit sa va redau mare lucru din “carnea” extrem de consistenta si de consecventa din punct de vedere logic a eseului lui Allan Bloom, as vrea sa va marturisesc de ce m-a atins pe mine atat de mult aceasta carte…

Va amintiti de timpurile acelea cand inca mai credeam in bine, frumos, absolut, iubire inflacarata si eterna, idealuri, aventura cunoasterii lumii si minunatul parcurs spre interiorul nostru?  Va aduceti aminte ca asa gandeam cand am deschis ochii catre viata, poate unii spre sfarsitul adolescentei, poate altii mai devreme, poate altii mai tarziu?  Nu-i asa ca si pe voi va trec fiorii cand vedeti cat de mult am uitat si cat de mult am pierdut din inflacararea, poate copilareasca, dar adevarata, din pasiunea cu care credeam in sinele nostru si in realizarile formidabile pe care acest sine le va atinge la apogeul existentei noastre?  Fireste, nu stiam sa numim exact acest apogeu – unii credeam ca-l vom realiza prin iubire, comuniunea completa cu celalalt (ca Romeo si Julieta, da? nu ca-n Basic Instinct…), altii credeam ca vom atinge niste culmi ale cunoasterii stiintifice, altii credeam ca vom fi niste zei ai politicii, altii visam ca vom construi catedralele sau edificiile fenomenale ale mileniului trei, poate unii visau ca-si vor atinge perfectiunea ca fiinte umane dand viata… Dar cu totii credeam in ceva!  In ceva din noi insine, in interiorul nostru!  Credeam in bine, in frumos, visam in fiecare clipa ca vom fi acolo, vom atinge fericirea absoluta, ca noi, cu puterile noastre, ne vom construi si atinge nirvana personala!  Credeam in forta creatoare din noi, eram zei, eram zeii zilei de maine! 

Va aduceti aminte? Sau sunteti cumva preocupati doar de trezitul maine dimineata cu greu pentru a alerga disperati spre o munca ce nu e, de multe ori, chiar pe placul vostru? Sau de gradinita lu ala micu?  Sau de concediul la greci sau la turci? Sau de Craciunul la care tre sa luam sarmale si cozonac de la mama? Sau de mizeria din oras? Sau de traficul inspaimantator? Sau de Basescu si Geoana?

Unde sunt, va intreb pe voi, dragii mei, vremurile cand eram zei?  Mai putem? Mai credem?  Mai vedem dincolo de maruntisuri?  Mai avem potentialul urias in fiecare suflet de a cuceri lumea?  Mai stim sa fim creatorii propriului destin?  Sau ne-am lasat dusi de viata ca frunzele moarte de asta toamna?

 

Mu-ha-ha-ha-ha!!!!!!

Bună dimineaţa, domnule preşedinte pentru o seara, Geoana!  Aţi declarat aseară, în mărinimia dumneavoastră, călare pe calu’ alb făcut cadou (credeaţi dvs.) de “părinţii miresei”* Antonescu cel alb ca un Crin, că-l veţi trata cu respect pe domnul Băsescu…

Ia să vedem, cu cât respect o să-l trataţi pe domnul PREŞEDINTE Băsescu? 😀  La pariu c-o să vă porcăiţi ca la uşa cortului, cum a făcut şi “campionul bunului simţ” pe care l-aţi linguşit atâta de-mi stă mâncarea-n gât de două săptămâni?

*Felicitări domnului Adrian Ursu pentru această sintagmă sen-za-ţio-nală rostită aseară…