Do You Remember The Times?…

Criza spiritului american – Allan Bloom

Humanitas, 2006. Trad. şi note Mona Antohi

Îmi simt limitarea şi inadecvarea limbajului pentru însemnarea asta şi mă întristez.  Nu ştiţi cât de mult mi-aş dori să exprim precis şi complet sentimentele pe care mi le-a trezit (readus) cartea lui Bloom şi ce frustrant e că-mi dau seama că nu se poate…

Asa, ma pusei din nou pe scris dupa o pauza de o zi, intre timp am ajuns la Viena si nu mai am caractere romanesti, ma scuzati.

Mai intai sa incerc sa va relatez pe scurt ce zice Bloom in Criza, o carte celebra, publicata in 1986 cu un rasunet formidabil in America – peste un milion de exemplare vandute este urias pentru un eseu atat de complex.  Evident, dupa cum ii spune si titlul, deplange criza (the closing in engleza) spiritului american, din perspectiva profesorului universitar de filozofie trecut prin unele dintre cele mai cunoscute universitati americane.  Bloom a fost educat in anii 50, cand, in opinia lui, au fost anii cei mai propice dezvoltarii cunoasterii universale pentru studentii americani, care au beneficiat pe de o parte de avantul si entuziasmul formidabil al intregii societati americane de dupa razboi, iar pe de alta parte de acele minti formidabile, in special evrei si nemti, care au fost nevoite de regimul nazist sa emigreze si sa-si continue cercetarea si apostolatul in America.  Din acest motiv, adancit de faptul ca el insusi a fost elevul celebrului Leo Strauss, Bloom idealizeaza perioada respectiva, crezand ca pornind de la aceste premise universitatea americana avea sansa de a deveni ceea ce universitatile europene ratasera deja – punctul de pornire, pepiniera crearii unor spirite exceptionale, care sa duca gandirea, cunoasterea umana where no one has gone before…

Considera ca acest proiect a esuat lamentabil odata cu sosirea anilor 60-70, in care studentii (in special miscarea Black Power ce lupta pentru emanciparea si castigarea drepturilor egale de catre negri, dar in aceeasi masura flower power si toata gandirea stangista si multiculturalista venita odata cu ele) s-au revoltat in numele unei “deschideri” si a unui relativism conceptual si cultural pe care Bloom le detesta cu patima.  Considera ca aproape intregul corp profesoral american a dat dovada de o lasitate incredibila in perioada respectiva, declarandu-se de partea studentilor fara zabava si fara a lua in calcul consecintele dezastruoase asupra adevaratei culturi, adevaratei formari a spiritului, asa cum o concepe el.  Contrapune acestui relativism si acestei “deschideri” traditia, insa nu in mod stupid si unilateral (constata singur ca nu ne putem intoarce la modul de viata anterior), ci traditia construita de ceea ce numeste el Marile Carti ale umanitatii – Republica lui Platon, pe Locke si Hobbes, mare accent pe Rousseau, apoi Kant si Hegel ca, in final, sa insiste foarte mult pe Nietzsche si Heidegger si, cu un accent extrem de negativ, pe ce a adus gandirea lui Freud.

Bloom nu este in mod necesar un conservator, desi a fost una dintre principalele surse de inspiratie, inteleg din excelenta postfata a lui Sorin Antohi, ale miscarii politice neoconservatoare in Statele Unite.  Spun ca nu in mod necesar, pentru ca Bloom deplange disparitia sau transformarea negativa a unor institutii fundamentale pentru sanatatea spiritului uman, cum ar fi familia, religia, iubirea in sens inalt, si nu rezumata la instinctele descrise de Freud, insa nu spune ca trebuie sa ne intoarcem  la ele, ci ca, dupa ce le-am daramat si aruncat in derizoriu, noi, postmodernii, nu am reusit sa punem nimic in loc!  Are niste pasaje sfasietor de frumoase si de relevante in acest sens.

Cartea este structurata in trei parti, prima si ultima fiind descrierile studentilor, respectiv a universitatii americane actuale (actuale in anii 70-80, perioada scrierii cartii, dar veti ramane surprinsi de adevarul curent si, intre timp,  globalizarea acestor descrieri) iar cea din mijloc fiind, de fapt, centrul, intreaga credinta, pozitionare filozofica a lui Bloom.  Foarte interesant aici este ca, dupa ce explica marea despartire de antici produsa odata cu epoca luminilor, in sensul plecarii de la conceptia ca filozoful trebuie sa stea in afara societatii (nu poate altfel), ca aceasta societate nu poate fi condusa de ratiune, ci are nevoie de zeii ei, functioneaza dupa alte legi, explica geniul lui Locke, de la care a pornit democratia liberala, ca omul renunta la o parte dintre libertatile sale nelimitate daruindu-le binelui comun numai penmtru ca primeste ceva in schimb din partea acesteia, contrapunerea lui Rousseau a contractului social bazat pe ratiune, ce pune de fapt la indoiala pe Locke si Hobbes, plecand de la care s-a creat, de fapt societatea americana, Bloom sustine teoria ca intreaga gandire (nu numai politica) a Americii a fost complet coplesita de Nietzsche, pe de o parte si Freud (si prin intermediul lui Max Weber) pe de alta parte.  Ca nietzscheanismul americanilor este, de fapt, unul prost inteles, in sensul ca ei au preluat numai partea cu Dumnezeu a murit, uitand ca Nietzsche, demonstrand acest lucru, il si deplangea in acelasi timp. Si ca Freud a fost preluat complet si nediscriminatoriu, nedigerat, nefiltrat de gandire si, astfel, de la ratiunea si utilitarismul propuse de Parintii Fondatori ai Americii, de la unitatea in spirit propusa de ei, s-a ajuns la o societate care nu mai crede in elevarea spiritului, explicand totul prin instinct sau teorii sociologice facile, o societate care a inlocuit adevarul cu “valorile multiculturale”, cu un relativism ce nu face bine nimanui.  Bloom spune ca singurul lucru pe care-l stiu studentii care pasesc pragul universitatilor americane este ca totul este relativ, totul poate fi pus la indoiala si ca e bine asa. Iar el propune, evident, conceptia ca exista, de fapt, un bine si un rau clare si absolute, iar faptul de a fi uitat sa le cautam este o catastrofa pentru umanitate.  Nu mai stim sa iubim, pentru ca sexul este la indemana oricui, nu ne mai avantam in aventura cunoasterii de sine, nu ne mai punem intrebarile fundamentale despre lume, scopul vietii, nu mai avem idealuri, pentru ca, printre altele, nimeni nu ne mai indeamna sa facem asta.  Iar rolul acesta fundamental formator ar fi trebuit jucat, in opinia lui Allan Bloom, de universitate.  Insa ea a ajuns o scoala de creat carieristi, de cautatori de joburi pe la multinationale, de consumatori burghezi, indoctrinati cu multiculturalism, corectitudine politica si “valori” in loc de bine, spirit, adevar.  Ratiunea a ajuns la cote foarte joase pe scara acestor “valori” noi, iar societatea este, din acest motiv, pe cale sa-si piarda orice fel de liant si de ratiune de a fi, la un moment dat. 

Sigur ca Bloom are si exagerari grotesti in demonstratiile sale – pentru el, de exemplu, muzica rock este o creatie cu scop orgiastic, miscarile, dansul generate de ea fiind, in opinia sa, tipice actului sexual.  Merge pana acolo incat sa compare aberant Woodstock-ul cu marsurile naziste (insa trebuie sa recunoastem ca in ceea ce priveste spiritul de turma si indobitocirea in masa nu este atat de departe de adevar…).

Revenind la titlul insemnarii mele, fiindca sunt convinsa dealtfel ca n-am reusit sa va redau mare lucru din “carnea” extrem de consistenta si de consecventa din punct de vedere logic a eseului lui Allan Bloom, as vrea sa va marturisesc de ce m-a atins pe mine atat de mult aceasta carte…

Va amintiti de timpurile acelea cand inca mai credeam in bine, frumos, absolut, iubire inflacarata si eterna, idealuri, aventura cunoasterii lumii si minunatul parcurs spre interiorul nostru?  Va aduceti aminte ca asa gandeam cand am deschis ochii catre viata, poate unii spre sfarsitul adolescentei, poate altii mai devreme, poate altii mai tarziu?  Nu-i asa ca si pe voi va trec fiorii cand vedeti cat de mult am uitat si cat de mult am pierdut din inflacararea, poate copilareasca, dar adevarata, din pasiunea cu care credeam in sinele nostru si in realizarile formidabile pe care acest sine le va atinge la apogeul existentei noastre?  Fireste, nu stiam sa numim exact acest apogeu – unii credeam ca-l vom realiza prin iubire, comuniunea completa cu celalalt (ca Romeo si Julieta, da? nu ca-n Basic Instinct…), altii credeam ca vom atinge niste culmi ale cunoasterii stiintifice, altii credeam ca vom fi niste zei ai politicii, altii visam ca vom construi catedralele sau edificiile fenomenale ale mileniului trei, poate unii visau ca-si vor atinge perfectiunea ca fiinte umane dand viata… Dar cu totii credeam in ceva!  In ceva din noi insine, in interiorul nostru!  Credeam in bine, in frumos, visam in fiecare clipa ca vom fi acolo, vom atinge fericirea absoluta, ca noi, cu puterile noastre, ne vom construi si atinge nirvana personala!  Credeam in forta creatoare din noi, eram zei, eram zeii zilei de maine! 

Va aduceti aminte? Sau sunteti cumva preocupati doar de trezitul maine dimineata cu greu pentru a alerga disperati spre o munca ce nu e, de multe ori, chiar pe placul vostru? Sau de gradinita lu ala micu?  Sau de concediul la greci sau la turci? Sau de Craciunul la care tre sa luam sarmale si cozonac de la mama? Sau de mizeria din oras? Sau de traficul inspaimantator? Sau de Basescu si Geoana?

Unde sunt, va intreb pe voi, dragii mei, vremurile cand eram zei?  Mai putem? Mai credem?  Mai vedem dincolo de maruntisuri?  Mai avem potentialul urias in fiecare suflet de a cuceri lumea?  Mai stim sa fim creatorii propriului destin?  Sau ne-am lasat dusi de viata ca frunzele moarte de asta toamna?

 

Advertisements

8 Comments

  1. rontziki said,

    13/12/2009 at 2:16 pm

    Excepţional ai scris despre cartea aceasta!
    Chiar dacă te-ai temut că, poate, n-ai să reuşeşti să o diseci în limbajul ei propriu, ai reuşit să transmiţi esenţialul, idei pe care Bloom le-a publicat acum mai bine de 20 de ani, dar care, cel puţin la noi, sunt de maximă aplicare în prezent, pentru că, în ultimii 20 de ani, am reuşit să atingem şi noi o culme: cea a consumismului…evident apogeul permis nivelului nostru, ca să zic aşa…
    Nu l-am citit pe Bloom, dar am s-o fac, pentru că, de mai multă vreme, mă bântuie prăpastia între ce am fost învăţaţi că înseamnă a ne împlini, a ne atinge visele, şi care sunt acum, în general, visele.
    Aşa este, nu mai avem idealuri, societatea transmite cumva mesajul că s-a epuizat potenţialul de idealuri, pentru că s-a atins o maximă dezvoltare care, chipurile, ne dă “idealurile” gata împlinite…cum asta? câştigând bani şi bucurându-ne de cheltuirea lor prin consum. “Ce?! Mai există şi alte idealuri?!” pare a ne spune societatea asta minunată, inoculând constant idei, preluate într-adevăr în mod greşit, cum spune Bloom, de la filosofi şi psihanalişti, idei care doar par a susţine ideologia asta de lăcuste devoratoare de moment, dar, din păcate, suntem slabi şi influenţabili, iar satisfacţia imediată, chiar dacă absolut superficială, are mare putere de convingere…şi s-a infiltrat deja adânc, sunt deja generaţii care nu văd dincolo de asta şi cam toate laturile vieţii au fost atinse, cel mai grav, după părerea mea, fiind atinsă relaţionarea inter-umană, indiferent de forma ei.

  2. Zoia Petrovskaia said,

    13/12/2009 at 4:40 pm

    O pozitie asemanatoare in privinta culturii occidentale dar din perspectiva ateista avea Ayn Rand (in For the New Intellectual dar nu numai)

    Bloom trebuie sa fi fost credincios – altfel nu se explica respingerea obiectivismului.

  3. capricornk13 said,

    13/12/2009 at 5:22 pm

    @rontziki – multumesc frumos pentru apreciere. mi-a placut mult comentariul tau, in special partea cu inter-relationarea…
    @zoia – bine ai venit, multumesc de vizita. da, si eu sunt convinsa ca era religios, reiese din critica pozitivismului si din ironia la adresa notiunii de “sacru” folosita in prezent, care poate desemna orice… asta e o alta perspectiva din care pe mine nu m-a convins, insa n-am vrut sa insist pe ea fiindca nu vreau sa bag nimanui ateismul meu pe gat
    am tot citit despre Ayn Rand, insa n-am reusit sa ma conving sa-i citesc vreo lucrare, review-urile sunt foarte impartite, iar eu am lacune grave la nume mult mai mari ale filozofiei… m-ar interesa mai degraba s-o citesc pe Hannah Arendt, daca vorbim de secolul XX sau pe Heidegger. la fel, ar fi mai util cred sa-l reiau (ca sa si retin ceva si sa si inteleg cu adevarat) pe Nietzsche.

    • wonderboy said,

      14/12/2009 at 1:53 pm

      Pe de alta parte, judecand in termeni relativi, tragedia nu e nici completa, nici chiar atat de insuportabila. Mai tot ceea ce a fost odinioara, ca sa zic asa, “bun de folosinta publica”, si ma refer aici la ceea ce regreta capricoarna – credinta in bine, in frumos, in sine samd, devine in mod realist si firesc privilegiul unei elite omenesti. Ce, parca lectura sau filmul de arta, sau expozitiile, sau concertele clasice mai sunt ce-au fost? Bucurati-va ca faceti parte din elita care se bucura de asa ceva si pastrati-va prietenii care simt ca voi. Si bucurati-va si de prietenii astia. Sa-mi scuzati procedeul stilistic de mahala – ziceti mersi ca, datorita unei selectii naturale care opereaza simplu ca buna ziua chiar in subconstientul si bruma de cerebel a mitocanului, nu va pomeniti la “Lacul lebedelor” langa unul care apreciaza frumoasele zburatoare doar sub forma de friptura…

  4. capricornk13 said,

    15/12/2009 at 11:32 pm

    @wonderboy: eu n-am denumit-o deloc tragedie… am pus niste intrebari! Si nu cred ca toate cele devin privilegiul unei elite… poate au fost intotdeauna privilegiul acestei elite, asa cum spui; intrebarea este daca nu cumva elita respectiva se subtiaza cam tare…
    mitocanul n-o sa vina la lacul lebedelor, insa decerebratul corporatist da…

  5. MBadragan said,

    17/12/2009 at 7:19 pm

    @capricorn Ha… te’am prins. Deci de’aia intrebai tu la mine pe blog de cartea aia :)) Negresit ne vedem la urmatorul ProspectArt (cica ar fi pe 29 ianuarie, taman bine sa ma intorc si eu de la camile) sa stam putin la combatut.

    In privinta lui Bloom, impartasim ingrijorarea. Nu as merge pina acolo unde as deplinge disparitia vechilor canoane (nici el nu pare a o face) dar absenta oricarui demers de a elabora noi canoane, mai ales in mediul universitar, mi se pare de’a dreptul auto-distructiva.

    @wonderboy Ceea ce este regretabil nu este deloc faptul ca apetenta si accesul la acte de cultura si valori “inalte” sint rezervate elitelor, asa a fost dintotdeauna fie si pentru ca acestea cer educatie, timp, cizelare, energie investita, ci faptul ca incep sa dispara centrele de cultivare a elitelor. A te educa in spiritul acelor valori inalte devine incet incet mai degraba o preocupare individuala si mai putin o actiune incurajata intr’un spatiu organizat, cu resurse la discretie. Academia, in sensul ei antic platonic, moare.

    Iar un om cu adevarat intelept nu se poate bucura de asta, oricit de fericit ar fi ca nu este deranjat de “stupid people” in actul sau de degustare a “inaltimilor”.

  6. alice said,

    04/01/2010 at 5:14 pm

    Guja, avem tot ce-am avut candva si mai mult decat atat! 🙂 Trebuie doar sa crezi…in tine! Suna “self-improvement” / “self-help” / alte self-uri pe care le-am uitat? S-ar putea dar numai pana cand iti vei aminti ca esti in continuare asa cum te vedeai la 18 ani. Eu zic sa incerci, de pierdut sigur n-ai ce pierde…:)

  7. capricornk13 said,

    05/01/2010 at 1:06 am

    alice, alice, who are you, m’boy? 🙂
    eu incerc, sunt exact ca la 18 ani, doar ca nu mai stiu daca asta e vreun merit 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: