Radiografii sentimentale

The Ballad of the Sad Cafe – Carson McCullers

Penguin Books, 2005

 

Într-adevăr, o revelaţie această scriitoare americană ce mi-a trezit curiozitatea datorită teroristei, care a făcut în 2007 o recenzie la “Răsfrângeri într-un ochi de aur”.  Mi-am adus aminte la momentul respectiv c-aveam pe-acasă pe la ai mei o carte de-a ei numită “Inima e un vânător singuratic”, însă de fiecare dată când am fost acolo am uitat complet s-o caut.  Aşa că mi-am cumpărat acum singurul volum pe care l-am găsit la Thalia aceea uriaşă de la Landstrasse.  The Ballad… este o colecţie de povestiri – prima poartă chiar titlul volumului, e extraordinară şi are cele mai mari dimensiuni, urmează alte 6 ceva mai slabe (ceea ce înseamnă foarte bune!).

The Ballad of the Sad Cafe (ce titlu formidabil! nu vi se pare? sună fantastic în toate limbile în care mi l-am închipuit tradus! ca şi “The Heart Is a Lonely Hunter”) e o poveste cu un aer ireal, dintr-un orăşel american anonim de pe undeva din Sud. Perioada în care se plasează este cumva fără identitate şi fără importanţă, iar personajele centrale rămân, în ciuda descrierilor destul de detaliate, pline de mister, cu porniri ciudate, le-aş spune crude în sens de…netrecute prin filtrul civilizaţiei, neatinse de glazura societăţii, neinfluenţate de actul convieţuirii, atavice.  E o lectură care-ţi provoacă fiori, iar uneori te loveşte ca un pumn într-o mănuşă de fier.  Relaţiile bolnave dintre cei trei protagonişti, o femeie aprigă şi masculină, un cocoşat hidos în toate sensurile şi un macho sudist brutal se construiesc pe instinct, dar aici McCullers este genială, pentru că instinctele fundamentale, cel sexual şi cel de autoconservare, nu sunt manifeste, le bănuieşti acţionând de sub ceea ce ea numeşte dragoste.  Aici aş introduce un citat fundamental pentru înţelegerea poveştii, dar şi a credinţei autoarei:

“First of all, love is a joint experience between two persons – but the fact that it is a joint experience does not mean that it is a similar experience to the two people involved.  There are the lover and the beloved, but these two come from different countries.  Often the beloved is only a stimulus for all the stored-up love which was lain quiet within the lover for a long time hitherto.  And somehow every lover knows this.  He feels in his soul that love is a very solitary thing.  He comes to know a new, strange loneliness and it is this knowledge which makes him suffer.  So there is only one thing for the lover to do.  He must house his love within himself as best he can; he must create for himself a whole new inward world – a world intense and strange, complete in himself.  Let it be added here that this lover about whom we speak need not necessarily be a young man saving for a wedding ring – this lover can be a man, woman, child, or indeed any human creature on this earth.

Now, the beloved can also be of any description.  The most outlandish people can be the stimulus for love. A man may be a doddering great-grandfather and still love only a strange girl he saw in the streets of Cheehaw one afternoon two decades past.  The preacher may love a fallen woman.  The beloved may be a treacherous, greasy-headed, and given to evil habits.  Yes, and the lover may see this as clearly as anyone else – but that does not affect the evolution of his love one whit.  A most mediocre person can be the object of love which is wild, extravagant, and beautiful as the poison lilies of the swamp.  A good man may be the stimulus for a love both violent and debased, or a jabbering madman may bring about in the soul of someone a tender and simple idyll.  Therefore, the value and quality of love is determined solely by the lover himself.

It is for this reason that most of us would rather love than be loved.  Almost everyone wants to be the lover.  And the curt truth is that, in a deep secret way, the state of being beloved is intolerable to many.  The beloved fears and hates the lover, and with the best of reasons.  For the lover is forever trying to strip bare his beloved.  The lover craves any possible relation with the beloved, even if this experience can cause him only pain.”

Îmi cer scuze pentru lungimea citatului, însă merită citit de câteva ori cu mare atenţie.  Este unul dintre cele mai adevărate şi relevante pasaje pe care le-am găsit vreodată într-o carte.  Îmi aduce aminte de o nuvelă a lui Isaac Bashevis-Singer, al cărei nume l-am uitat, care se încheie cu o frază cu care mă lupt de 11 ani, refuzând prosteşte să cred în adevărul ei, dar constatându-l amar de fiecare dată: “Omul nu trăieşte după legile raţiunii”…

Uitaţi-vă cât adevăr există în ultima frază a citatului.  Îndrăzneşte cineva să-l nege?  Singura mea îndoială este asupra afirmaţiei “everyone wants to be the lover” – nu toată lumea, aş spune eu, ci femeile (sau persoanele cu instincte feminine).  E psihologie feminină, avea dreptate bătrâna mătuşă din Dangerous Liaisons: “women enjoy the hapiness they give, men enjoy the hapiness they receive”. ..

Balada este un must-read, o recomand cu toată responsabilitatea.  Nu se poate să nu te atingă frumuseţea ei stranie, simplitatea şi intuiţia cu care McCullers îşi construieşte lumea.

“Wunderkind”, următoarea povestire, este un poem al cedării sufletului unei adolescente sub presiunea de a fi un copil-minune al muzicii.  Tensiune şi zbatere interioară, din nou instinct neînţeles, luptă cu tine însuţi.

“The Jockey” este drama unui jocheu care se pierde datorită accidentului unui prieten (sau amant? McCullers este extrem de subtilă şi on the edge cu descrierile ei, totul păstrează o umbră, rămân mistere nedesluşite).  Nu este atât de impresionantă ca celelalte, însă detaliile şi lucrurile nespuse o fac atrăgătoare.

“Madame Zilensky and the King of Finland” este povestea unei alte alienate, o mincinoasă patologică ce nu poate fi scoasă din lumea ei inventată decât cu riscul de a muri – aşa te face autoarea să simţi.  Deşi foarte scurtă, povestirea este extrem de percutantă, jucându-se din nou cu lumini şi umbre, câteva tuşe expuse, restul de ghicit.

“The Sojourner” vorbeşte despre iubire şi nostalgia unei relaţii pierdute, despre cât de stupid şi inutil te simţi când ţi-ai pierdut busola şi tot ceea ce faci are parfumul pervers al irelevanţei. Iubirea e la McCullers un fel de punct de cotitură în funcţie de care câştigi sau pierzi propria viaţă, este cartea pe care îţi joci destinul, e periculoasă şi te târăşte pe un traseu ireversibil.

“A Domestic Dilemma” taie şi ea în carne vie – soţul unei alcoolice o urăşte pentru răul pe care-l aduce în familie şi o iubeşte disperat pentru ea însăşi, pentru ceea ce era, pentru imaginea ei când doarme, nealienată de drogul zdrobitor.  Şi această poveste e un poem, de o frumuseţe grea, profundă.

Ultima nuveletă, “A Tree, A Rock, A Cloud”, este balada unei alte iubiri pierdute şi soluţia inedită pe care o găseşte un om trecut, înfrânt de povestea care i-a schimbat viaţa.  Nu trebuie sa începem prin a iubi o femeie, e greşit.  Trebuie să învăţăm să iubim mai întâi tot ceea ce ne înconjoară – copacul, piatra, norul – ca atunci când suntem părăsiţi să rămânem cu ceva, să nu ne pierdem sufletul.  Stranie şi ea, frumoasă până la vibraţie, de o sensibilitate ce transpare abia după ce închizi cartea.

Sper că reiese din cele de mai sus cât de mult mi-a plăcut această primă întâlnire cu Carson McCullers, a fost dragoste la prima vedere.  Sper să nu mă lase urmările atât de goală şi debusolată pe cât demonstrează autoarea că te lasă o iubire devastatoare…

 

Evenimente SRSFF-istice

Sau mai bine zis tentaţii…

Joi, 28 ianuarie, avem din nou cenaclu! Am “furat” afişul de pe cultural SF, unde vă invit să vedeţi mai multe detalii.  Oricum, se anunţă o întâlnire foarte interesantă, cu Angelo Mitchievici, care e oaspete în premieră şi va prezenta o creaţie proprie, Cristian Lăzărescu cu o  traducere la “Hard SF” a lui Norman Spinrad, alte texte sperăm cât mai incitante.

[ProspectArt+afis+ianuarie+2010.jpg]

Tot de acolo am furat şi afişul evenimentului de sâmbătă, 30 ianuarie, organizat tot de SRSFF, la care cred că mor de inimă dacă nu ajung!  Mergeţi pentru detalii despre invitaţii şi alte cele.

[Colocviul+SRSFF+30+ianuarie+2010.jpg]

Programul:
9.30AM Sosirea invitaţilor
10.00AM Începerea lucrărilor, cuvîntări de introducere:
– Dna prof. Mihaela Popescu, directorul Centrului Cultural Calderon
– Dl. Primar Neculai Onţanu
– Dl.Nicolae Manolescu, preşedintele USR
– presedintele ASB, Horia Gârbea
– președintele SRSFF, Dănuţ Ungureanu

10.30AM Sesiune de comunicări și referate
– Horia Gârbea – “Literatura fantastică, o posibilă șansă a
supraviețuirii literaturii”
– Marian Truţă – “Literatura şi noile medii – o provocare asumată”
– Angelo Mitchievici– “SF-ul românesc între utopie și dictatură”
– Cristian Tamaş – “Anglomania salvează România ?
Este SF-ul românesc din ultimii douăzeci de ani tributar modelor
şi conceptelor anglo-saxone?”
– Liviu Radu – “Literatura SF între apocalipsă şi utopie”

12.30PM – 13.30PM Pauză

13.30PM Prezentarea antologiei SRSSF 2009 “Alte Ţărmuri”
Horia Gârbea
Paul Cernat

14.00PM Discuţii

15.00PM Închiderea lucrărilor

Le ţin de pe acum pumnii SRSFF-iştilor şi îi felicit pentru organizarea colocviului!

Hei, strigoiul era simpatic!

O după amiază cu bere şi zâne – Liviu Radu

Tritonic, 2009

Cea mai recentă carte din seria lui Waldemar (că nu ştiu dacă e ultima – Liviu, ce zici?) ne introduce într-un nou tărâm fantastic, cel al zânelor, şi ne întoarce puţin şi prin cel al zmeilor şi al ielelor.  Nu mi s-a părut, sincer, mai izbutit decât celelalte, aşa că preferatul meu rămâne “Blocul câş”.  Waldemar îşi continuă taclalele şi, drept urmare, aventurile, alături de simpaticii prieteni găsiţi în volumul trecut, spiriduşul Spirache şi Bau-baul Grigore.  Toată acţiunea se petrece într-o după amiază la bere cu cei doi şi scriitorul SF-ist Liviu, prietenul lui Waldemar, care nu seamănă prea tare cu autorul şi e tratat cu un sarcasm bine temperat 🙂

De data asta Waldemar e chemat de zâne să jurizeze un concurs între pretendenţii la mâna prinţesei (gen jumătate din împărăţie, ştiţi voi)dintr-un sub-tărâm al zânelor, locuit de copii pământeni orfani (zânele fiind ursitoare, de, miloase).  Întâmplările sunt haioase, la fel ca în celelalte volume, dar parcă se leagă mai puţin, suferă de inconsistenţă.  Poveştile cvasi-SF scrise de prinţesă nu prea au nicio noimă sau mare legătură cu restul (sau n-am priceput-o eu, ceea ce e grav), răpirea prinţesei de către zmeu nu e foarte spectaculoasă, nu prea intervin băieţii răi, aşa că totul se axează mai degrabă pe umorul legat de aranjamentele administrative de prin tărâmul zânelor sau de rivalităţile dintre ele. 

Singura creatură care chiar mi-a trezit interesul a fost strigoiul (iniţial prezentat drept vampirul Miron Mironeanu, cu o poveste savuroasă de sec. XVIII), însă bietul de el nu primeşte prea mare atenţie ulterior şi se comportă de-a dreptul tembel la peţit, este imediat aruncat la gunoi şi astfel dispare ceea ce, în opinia mea, putea fi marele centru de atracţie al cărţii.  Începuse promiţător, jucându-se cu toate clişeele despre vampiri, tip Bram Stoker et alia la Hollywood şi propunând un personaj neaoş interesant.  Mi-ar fi plăcut să aibă un rol mai important.

Evident, Waldemar mai are o aventură şi pe tărâmul zânelor, confirmându-şi talentele de cuceritor, dar la final are loc o reîntâlnire cu ielele sale preferate (cele două… sau nouăzeci şi nouă) care-i pun nervii şi sensibilitatea la grea încercare, poate pentru a mai şterge din imaginea de Don Juan şi a reveni la băiatul vulnerabil şi uşor naiv cu care începe seria, precum şi la nişte întrebări despre dragoste şi alte lucruri serioase. 

Am terminat cărticica de mult, aşa că e posibil să-mi mai fi scăpat una-două chestii pe care vroiam să vi le spun despre ea.  E dulce, relaxantă, amuzantă, merită o după amiază cu un ceai şi o dulceaţă ca la bunica.  Conversaţiile de la bere între Spirache, Grigore şi Liviu fac toţi banii 🙂 Enjoy…

Viaţă fără de moarte

Îngerul păzitor – George Lazăr

Millennium Press, 2009

Este primul roman al acestui autor român de SF pe care îl citesc (al doilea text, am mai citit recent “Switch” în antologia Alte ţărmuri), înţeleg că a mai publicat unul, relativ recent, numit “America One”.  Da, aşa cum am mai citit în diverse recenzii, este evident că George Lazăr vrea să scrie comercial, cu priză la public.  Foloseşte o recuzită de scenariu hollywood-ian: acţiunea romanului este tipică unui thriller, personajul principal este american, este implicată armata americană şi oarece proiecte secrete ale sale, avem de-a face cu cei bogaţi şi frumoşi, limbajul este alert şi simplu, colocvial chiar, tehnica narativă este banală (fără să fie însă deranjantă sau greşit aplicată, atenţie). 

Cum n-am fost niciodată o habotnică a elitismului în literatură, pentru mine “comercial” nu înseamnă în mod necesar prost, neinteresant sau fără valoare.  George Lazăr este un exemplu bun, cu această carte, pentru o astfel de demonstraţie – e uşurică, fără mari pretenţii de înţelegere, referinţe sau cultură din partea cititorului, dar cu o idee centrală interesantă, pusă în aplicare prin desfăşurarea unei acţiuni acceptabile.  Încercând să nu dau prea multe spoilere, Îngerul păzitor reprezintă posibilitatea (numai pentru cei fabulos de bogaţi) de a “fenta” moartea cu ajutorul unui Aparat care calculează probabilitatea morţii subiectului în viitorul foarte apropiat.  Sigur că se merge pe distorsiunile provocate prin sfidarea morţii (de aici şirul de evenimente care compun povestea) şi, iarăşi evident, pe dilema etică ridicată de preţul plătit pentru a-ţi păstra viaţa.  Romanul este, deci, destul de previzibil, însă nu e scris rău, are exact dimensiunea potrivită, nu se lungeşte aiurea şi nici nu e criptic fără motiv.  Personal nu prea am înţeles de ce e neapărat necesară producerea unor catastrofe – ar fi determinată de un fel de ruptură în continuum-ul spaţio-temporal produsă de evitarea morţii subiectului analizat de aparat – dar poate alţii sunt mai doctori în fizică decât mine şi consideră această ipoteză beton-armat.  Literar vorbind, romanul cam şchioapătă acolo unde se avântă în astfel de explicaţii.

Un alt minus ar fi personajele cam schematice (nu sunt nici măcar antipatici, sunt anoşti), e clar că autorul nu s-a concentrat pe construirea cuiva cu care să empatizăm, ci pe demonstraţia temei.  Şi cred că m-am obişnuit eu cu alt tip de scriitură, însă am senzaţia că s-a luat puţin prea în serios dl. Lazăr cu cartea asta, nu are pic de umor, de ironie, e parcă prea serioasă (deşi poate greşesc, în fond miza pe care şi-o propune e mare, tema autoconservării este chiar gravă, nu i-o fi venit omului să râdă de ea sau de el însuşi).  Fac această observaţie mai mult pentru că în Switch era simpatic foc puştiul acela care-şi “trăsese” puteri supranaturale, iar textul era mai sprinţar, mai vioi.

Pentru că, însă, nu am întâlnit niciodată ideea “vieţii fără de moarte” tratată sub această formă şi mi se pare ingenioasă şi bine gândită, pentru că autorul stăpâneşte tehnica scrisului, consider că se poate trece peste minusurile detectate de mine (or fi greşite, or fi şi altele pe care nu le-am observat) şi că Îngerul păzitor merită citit în calitate de lectură de divertisment. Căci dacă şi-a propus altceva (eu nu cred), autorul nu şi-a atins ţinta.

Iar cărţi :)

Ultimele achiziţii de la Thalia:

Ernest Hemingway – The Snows of Kilimanjaro

Kazuo Ishiguro – Nocturnes

Philip Roth – Indignation

Siri Hustvedt – The Blindfold

Siri Hustvedt – The Sorrows of an American

Carson McCullers- The Ballad of the Sad Cafe

Mulțumesc frumos Ralucăi! 🙂  Am terminat în avion Îngerul păzitor al lui George Lazăr și nu mi s-a părut atât de rău cum spunea mai deunăzi Aspoiu…

Criticandu-l pe THE Critic…

Viata si carti – Nicolae Manolescu

Paralela 45, 2009

Citisem deja “Cititul si scrisul”, aparut prin 2003-2004, daca nu ma insel prea tare, si constatasem atunci, cu surprindere si placere, ca Manolescu este mult mai “normal” in acest mic jurnal decat as fi suspectat.  In sensul ca nu literaturizeaza absolut deloc, nu este pretios, nu este livresc, nu scrie cu pretentii de autoritate in vreo materie.  Cartea este absolut fireasca si, la limita, chiar poate parea neinteresanta, lipsita de acele calitati literare la care te-ai astepta de la un critic de o asemenea anvergura, de la un om care mananca literatura pe paine si, dupa cum marturiseste, este mai familiar cu personajele marilor opere si le intelege mai bine decat aproape toate cele pe care le-a cunoscut in realitate.

Nu stiu altii cum sunt si nu am citit, intamplator, nicio recenzie la volumul aparut atunci, prima parte din cel de fata (cred), insa eu am fost profund impresionata exact de aceasta lipsa totala de emfaza, de cautare, din textul respectiv.  Este adevarat ca batea la porti deschise, eu fiind o mare admiratoare a lui Manolescu dintotdeauna – citeam cu sfintenie absolut tot ce gaseam scris de el, de la cronicile din Romania literara (eram prea mica atunci cand scria la Contemporanul) la volume de critica gasite pe la ai mei.  Arca lui Noe a fost una dintre primele carti pe care mi le-am cumparat dupa Revolutie si ma amuzam copios cand colegii mei de birou absolventi de Filologie se minunau stupefiati cum de pot citi asa ceva.  Ceea ce nu intelegeau ei era ca eu citesc Manolescu de placere, asa cum am facut-o si cu Calinescu si cum nu mi-a reusit niciodata cu Simion (mi-a fost antipatic, nu stiu de ce).  Tot cu placere l-am citit si pe Laurentiu Ulici, poate si pentru ca-l cunosteam personal de cand eram copil – fiind mare amator de bridge si partener al tatei in nenumarate nopti albe punctate de exclamatii de adversitate indarjita cand nu le iesea robber-ul sau faceau mai mult de trei caderi in zona.  Grigurcu mi-a fost si el antipatic… In fine, sa revenim la personajul nostru.

Mie Manolescu mi-e drag, apropiat, simt ca mi-ar fi placut la nebunie sa-l cunosc, e un om pe care il admir neconditionat. M-am amuzat cu duiosie de prestatia lui politica, atat de inocenta si de neindemanatica.  Mi se parea un personaj rupt din literatura pe care o adora, mult mai rafinat si mai delicat decat ar fi trebuit sa fie pentru a rezista macar un ceas in valtoarea evenimentelor.  Cred ca l-am si votat, dulce naivitate… Insa fata de criticul Nicolae Manolescu am avut intotdeauna o imensa admiratie, considerandu-l de departe cel mai inteligent, cel mai intuitiv si cel mai elocvent din breasla sa.  Nu stiu cum se face, insa preferintele noastre in materie de literatura romana coincid aproape perfect. Acum este momentul sa radeti de mine, spunand ca probabil de aceea mi se parea destept 🙂  Ca sa ma scuz, exista, totusi, o mica exceptie – mie nu mi-a placut Bunavestire a lui Breban cat i-a placut lui (mitocania si agresivitatea misogina ma calca pe nervi atunci cand nu este jucata, intentionata si macar putin autoironica, iar Breban e campionul acestei atitudini).

Prima parte a cartii, “Cititul si scrisul”, zugraveste in primul rand copilaria si adolescenta criticului, marcate, evident, de cartile prin care trece si de gandurile si sentimentele pe care i le provoaca. Exceptionala reevocare – exceptionala prin simplitatea si sinceritatea ei.  Citind-o mi-a fost ciuda pe mine insami ca m-am lasat atat de tare impresionata de Zbor in bataia sagetii a lui Patapievici.  Ce uriasa diferenta!  Ce frumos se lasa Manolescu in umbra, ce natural e fata de cautarea si pretiozitatea celuilalt… Nu stiu, poate ca Patapievici e mai inteligent, insa Manolescu este categoric mai uman si mai simpatic. Vulnerabilitatea si timiditatea personajului pe care-l creioneaza NM sunt efectiv cuceritoare. 

A doua parte, “Scrisul si cititul”, evoca in special a doua parte a vietii lui NM si mult mai putine personaje literare, concentrandu-se pe amintiri despre oamenii din lumea literara sau figurile politice ale lumii prin care trece.  Mai putin reusita decat prima (o recunoaste el insusi), scrisa parca mai stangaci, mai tern, este totusi foarte interesanta din perspectiva celor ce vor sa afle despre evenimentele literare si non-literare din ultimele doua decenii de comunism si cele doua postdecembriste.  Este fermecatoare atitudinea lui Manolescu, singurul pe care l-am citit (cu scuzele de rigoare daca sunt si altii) care, de exemplu, il zugraveste frumos pe Dumitru Popescu Dumnezeu – asa cum eu cred ca este acest controversat personaj.  O prezentare a scriitorilor fara patimi urate, fara polemici inutile, fara denuntari, fara scenarii. Echilibru si eleganta, exact in spiritul pe care il denota pentru mine intreaga lui personalitate. 

Nu ma pot opri sa divaghez un pic si despre Istoria critica, dupa care am alergat ca disperata la targul din 2008 (n-am mai prins-o, mi-am luat ulterior doua exemplare de la Carturesti).  Cred c-am citit mai mult de jumatate din ea, pe sarite, despre autorii care ma interesau cel mai tare, evident.  Cu exceptia faptului c-am fost dezolata sa vad ca nu are un capitol despre proza lui Mircea Cartarescu, tot ce am citit mi s-a parut ireprosabil, atat ca forma, cat si ca fond.  M-am lasat purtata de paginile lui asa cum faceam odinioara cu Istoria lui Calinescu, mi se pare pur si simplu pasionant cum scrie omul acesta.

Revenind la Viata si carti, mi-e greu s-o recomand cuiva care nu-l place pe Manolescu atat de tare ca mine, insa trebuie sa spun ca merita citita macar ca fresca a societatii literare romanesti dintr-o perspectiva obiectiva si onesta, pe de o parte, iar pe de alta parte, datorita farmecului cu care stie sa prezinte autorul dragostea pentru carte si motivele ei.  In cuvinte simple, elocvente, fara inflorituri si metafore, insa puternice si adevarate.

Cu gandul hai-hui

Fusesem patetica. M-am autocenzurat…

Şi o altă leapşă despre cărţi

De la rontziki, fiindcă tot n-am curaj să mă apuc să scriu despre Proust 🙂

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Folosesc semne de carte sau ţin minte pagina. Nu suport să am paginile îndoite…

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?
Da. O carte de bucate 😀

3. Citiţi în baie?
Da.
4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?
M-am gândit. Din fericire pentru mine şi potenţialii mei cititori am constatat repede că n-am talent şi mi-am văzut de treaba mea.
5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Hm, cred că este reuşită Cartea de pe noptieră şi cea de la Polirom cu autori români.  Nu le urmăresc în mod special.

6. Care este cartea preferată?

Am mai răspuns de câteva ori la întrebarea asta şi risc să răspund de fiecare dată altfel 😀  Nu pot alege una singură, fireşte. Martin Eden, Idiotul, Pe aripile vântului, Forsyte Saga, Război şi pace, Dune, Jocul lui Ender.  Şi mai sunt.
7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Da, recitesc permanent o serie de cărţi. Cele enumerate mai sus şi altele. Harry Potter, de exemplu.
8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Aş fi fericită să mă întâlnesc cu ei, însă nu se mai poate cu mulţi 🙂  Ce să le spun, lucruri normale, şi ei sunt oameni.  Întrebări despre cum şi de ce scriu, fireşte.  Dar m-aş cam sfii…
9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Păi altfel n-aş avea un blog despre cărţi, nu? 🙂
10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
O, pot fi diverse. O recomandare de la cineva în care am încredere, un autor pe care-l ştiu şi-mi place, un premiu literar (oricât de subiective ar fi), un capriciu de moment (îmi place coperta sau prezentarea de pe coperta 4 sau mai ştiu eu ce).
11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Şi la întrebarea asta am mai răspuns, poate nu exact sub aceeaşi formă. Răspunsul este acelaşi: Jocul lui Ender, Orson Scott Card.
12. Care este locul preferat pentru lectură?
Citesc oriunde (inclusiv în picioare în metroul ticsit) însă prefer un fotoliu sau o canapea plus un accesoriu pentru sprijinit picioarele 🙂
13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Nu prea pot citi cu muzică, în sensul că ori mă concentrez la una ori la cealaltă.  Pot citi cu televizorul, dacă trebuie, însă dacă sunt singură nu-l deschid niciodată.
14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Da, cum vroiaţi altfel să citesc la birou? 😀
15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Sigur că citesc şi cărţi împrumutate, numai că aproape întotdeauna le cumpăr dacă-mi plac.
16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
Ei, aici e prea mult loc de filozofare şi nu vreau să fiu ridicolă 🙂 Poate reprezenta foarte multe, esenţial este că-mi e necesară.
Nu dau leapşa nimănui în mod special, dacă vă tentează serviţi-vă…

Arta conversaţiei

Leapşa de la to-morrow despre “vorbind discuţii”.  Întrebările:

1. Când ai o conversaţie interesantă?

2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie?

Dac-aş fi foarte cinică (sinceră? :D) la numărul 2 aş răspunde “interlocutorul”!  Că-mi cam place să mă aud vorbind! 😀  Dar nu pot să mărturisesc aşa ceva în public, aşa că voi încerca, măcar din politeţe pentru lepşuitoare, să mă descurc în labirintul primei întrebări.

Îmi place conversaţia pur şi simplu. Da, şi bârfa mică, ce-are? Să ştiţi că am bârfit cu savoare şi plăcere toată viaţa, în special alături de (şi nu le mai tăcea gura…) bărbaţi.  Nu numai femeile sunt rele de gură… Dac-aţi şti ce mi-au auzit mie urechile…!  Şi ştiţi cine bârfeşte cel mai abitir? Cei care susţin că n-o fac niciodată.  Noi, ăştia care recunoaştem, suntem muuult mai puţin înverşunaţi! 😀  Am un prieten foarte bun în State care e regele bârficioşilor – şi recunoaşte asta. Ne distrăm de minune bombănindu-ne prietenii până şi când vorbim la telefon transatlantic, na!  Da-i iubim, că-s prietenii noştri! 😀

Deci am o conversaţie interesantă atunci când bârfesc. Când mai am? Păi când discut despre cărţi cu voi acilea, pe blog. Sau asta nu se numeşte conversaţie? Whatever.  Mai am conversaţii interesante atunci când întâlnesc oameni inteligenţi.  Aş sta ore întregi cu gura căscată ascultându-i pe unii dintre oamenii pe care am avut norocul să-i cunosc.  Sau oameni foarte simpli cu experienţă de viaţă care povestesc aşa, ca la gura sobei. 

A, era să uit: aproape întotdeauna cu tata.  Aproapele e fiindcă uneori îşi aduce aminte că trebuie să facă pe autoritarul, pe şefu’ nostru (n-a fost niciodată şi de-aia!) şi atunci e monstruos de plicticos, dacă nu te buşeşte râsul 🙂 

Ce mă plictiseşte într-o conversaţie? Aaaaa, păi aici trebuie să fac un top:

1. Poveştile despre copilul vorbitorului, care întotdeauna e cel mai inteligent copil de vârsta lui, face cele mai minunate drăcovenii etc.

2. Ifosele corporatiste în afara biroului.  Huo!  Penibil…

3. Orice discută coafezele, cosmeticienele şi manichiuristele – adorm

4. Orice poveste despre boala mea, care să vezi… ipohondrii mă irită teribil în general

5. Povestirile din armată

6. Povestirile de la pescuit

7. Femeile care discută despre ciclul lor lunar sau despre gravizenie (bleah!)

Probabil sunt mai multe, dar cred că e un început bun… Hai, v-am inspirat? 😀

Mult disputata antologie

Alte ţărmuri

SRSFF, 2009.  Antologie de proză ştiinţifico-fantastică

Nu m-am grăbit să citesc antologia imediat după târg, deşi m-am bucurat foarte tare de apariţia ei – felicitări încă o dată celor din SRSFF pentru realizare.  În ciuda disputelor ulterioare, apărute în special pe cititor SF, cred că toată lumea s-a bucurat, de fapt, şi tuturor ni s-a părut o treabă foarte bună că Societatea a izbutit ce şi-a propus.  Eu însă citisem deja (sau ascultasem la cenaclul Prospect’art) o parte din texte, aşa că am amânat-o puţin, am continuat ce citeam, m-am aruncat degrabă asupra fantasy-urilor cu iele ale lui Liviu Radu fiindcă eram tare curioasă ce poate să iasă, în fine, am tândălit în vacanţă. 

Am terminat antologia aseară, fără să reiau Big-Bing Larissa a lui Cristian M. Teodorescu şi Ultimul mesaj e veşnicia a lui Dănuţ Ungureanu, totuşi, că prea le ştiam pe dinafară 🙂  Impresia generală e oarecum confuză.  Mi-e greu să spun că e o antologie extraordinară per total, pentru că textele sunt inegale.  Pe de altă parte, unele sunt atât de bune, că mi s-ar părea o nedreptate să nu recunosc valoarea demersului.  Extraliterar pot spune că nici eu nu mă omor după copertă, desenul e OK, seamănă cu sigla SRSFF, dar fonturile sunt oribile, iar hârtia aia lucioasă pare foarte ieftină. Dar să trecem la povestiri.

“Titanic” a lui Silviu Genescu.  Încep să citesc şi am o senzaţie de deja-lu. Senzaţia se amplifică. Incredibil, îmi zic… Am înnebunit!  Nu se poate să ştii o poveste dintr-o carte pe care o deschizi prima dată… Ei bine, se poate. Se poate pentru că am mai citit-o o dată!  Şi de curând… În antologia AtelierKult a lui Mike Haulică…  E adevărat, povestirea avea alt nume (“Ultima versiune”) şi parcă era un pic diferită.  Foarte puţin… M-am enervat şi nici măcar n-am stat să verific textele prin comparaţie.  Asta e o chestie care se face? Adică să pui acelaşi text în două antologii publicate la diferenţă de doi ani? Cu titlul schimbat?  Whatever, sunt convinsă că se poate face, dar pe mine m-a iritat.  Şi mi-a plăcut mai puţin decât prima dată, puteţi vedea ce am comentat atunci.

Ari – Liviu Radu.  O povestire plăcută, în stilul lui Liviu, scrisă bine, cursiv, cu elemente interesante.  Mie nu mi s-a părut deloc rasistă, în ciuda tuturor comentariilor pe care le citisem deja.  Poate un pic sarcastică, e drept că pe-afară ar fi deranjat aluziile la nasul turtit al negrilor, însă pe mine întotdeauna m-a dezgustat corectitudinea politică – de ce să nu spun despre negri că sunt negri?!  Ipoteza întoarcerii în timp a Ari-enilor, mitul creaţiei explicat astfel, totul mi s-a părut imaginativ, logic şi, oricum, peste Titanic din punct de vedere literar.  Poate este un pic monotonă în sensul reacţiilor personajelor, nu prea reuşeşti să reţii mare lucru despre personalităţile lor, însă presupun că autorul s-a concentrat mai tare pe idee.  Per total un text bun, nu strălucit, dar ok.

A şaptea zi a vânătorului – Sebastian A. Corn.  Nu încetez să mă minunez de formidabila imaginaţie a lui Florin.  Lumile construite de el sunt dintre cele mai stranii şi mai science-fiction, dacă vreţi, pe care le-am văzut eu vreodată create pe hârtie.  Are capacitatea de a gândi într-un mod atât de nou, de altfel, încât trebuie să te concentrezi extrem de tare ca să înţelegi şi lumea respectivă şi perspectiva pe care o propune, şi scopul pe care-l are.  Eu nu sunt convinsă că am reuşit până la capăt, însă e cert că povestirea m-a atras foarte tare.  Clădiri organice, luptători virtuali, umanoizi care se conectează la reţea şi luptă de acolo, sintagme gen “cerul lateral” pentru computer, concepte nebuloase gen “gazdă shug” pentru fiinţe virtuale care găzduiesc personalitatea altcuiva, un cu totul alt mod de a gândi şi utiliza călătoria în timp, toate acestea se întretaie în text într-o viteză fenomenală, cu aplomb şi cursivitate.  Un război între oamenii unui prezent îndepărtat şi cei ai unui viitor extrem de îndepărtat pe care par să-l câştige temporar creaţiile lor cibernetice.  Foarte alertă, foarte bună, deşi am senzaţia că mi-a scăpat ceva (nici eu nu sunt fan cyber-punk…).

Moartea domnului Teodorescu – Cristian M. Teodorescu.  Nu, n-are nicio legătură cu filmul, în afară de sarcasmul din spatele paralelei.  Este o satiră extrem de crudă la adresa obsesiei pentru reciclare şi merge pe o idee pe care eu n-am mai întâlnit-o până acum.  Nu mi s-a părut peste alte scrieri ale lui Cristian, însă cred că îşi merită locul în antologie datorită inventivităţii şi a faptului că e cursivă, coerentă, corectă ca dimensiune. 

Big-Bing Larissa – Cristian M. Teodorescu – este una dintre povestirile pe care le-am ascultat la cenaclu (şi recitit ulterior acasă, pe hârtie, pentru comparaţie).  Mi-a plăcut foarte mult şi am apreciat în mod deosebit efortul pe care trebuie să-l fi făcut Cristian pentru a se documenta în privinţa lumii şi a jargonului financiar-contabile, pe care le utilizează impecabil şi cu extrem de mult umor.  Merge pe o idee care, aşa cum remarca Dreaming Jewel, îi este foarte dragă autorului: o lume condusă de femei şi aberaţiile care iau naştere din acest motiv.  Satira este rafinată, subiectul e bun, calitatea literară mai bună decât în alte povestiri ale sale (remarcam într-o însemnare despre cartea sa de proză scurtă apărută la Bastion că pentru CMT e mai importantă ideea decât expunerea ei, în general, şi, din acest motiv, unele scrieri sunt relativ seci).  Verdictul rămâne pozitiv… 🙂

Switch – George Lazăr.  Mi se pare aproape incredibil că cineva a putut strâmba din nas prea tare la povestioara asta!  E absolut delicioasă!  Sigur, probabil are mai mare impact la generaţiile sub 20 de ani, e scrisă cu multă empatie pentru adolescentul slăbuţ, urâţel şi inteligent care dă peste super-puteri şi devine eroul fetei pe care o iubeşte, pare copilăroasă pe alocuri.  Dar e adevărată, e spumoasă, e atrăgătoare!  N-o să fie niciodată selecţionată pentru un premiu de către vreun juriu de profil, cu asta sunt de acord – nu e vreo realizare literară de anvergură, însă este plăcută, iar ideea cu super-puterile şi combinarea lor nu e rea deloc.

Restricţia – Balin Feri.  Trebuie să spun de la început că sunt de acord cu opinia deja exprimată de colegii de la cititor SF că Ari şi Restricţia nu trebuiau puse în aceeaşi antologie.  E izbitoare similitudinea temei şi părerea mea e că asta nu foloseşte niciunuia dintre cei doi autori. Dar mie mi-a plăcut textul (poate sunt subiectivă? mi-e Feri prea simpatic? 🙂 )  poate tocmai pentru că, fiind avertizată din start, am încercat să fac abstracţie de asemănările cu celălalt.  Ba mi-a plăcut foarte tare şi personajul lui Einstein şi explicaţia pentru geniul lui, mi-a plăcut mai tare decât personajul principal, cam didactic şi monoton pentru gusturile mele.  Puţin cam lungă, e adevărat, prima parte, până Adam este arestat.  După aceea au fost interesante toate episoadele şi n-am renunţat la nicio pagină, chiar m-a prins acţiunea, iar finalul mi-a plăcut, deşi este previzibil din cauza numelor personajelor.  E clar că Feri mai are de lucrat la structură, la chestii de fineţe, dar e o poveste mai bună decât ce am mai ascultat / citit eu de-al lui.

A doua venire – Marian Truţă.  Fără să exagerez nicio fărâmă, este cea mai bună povestire SF pe care am citit-o de când îmi aduc aminte.  Îmbinare impecabilă între idee şi fir narativ, între elemente fantastice (istorie alternativă) şi tehnică literară.  Aş pune-o într-o carte cu cele mai bune texte româneşti din ultimii ani, alături de pasaje din Teodosie cel Mic sau de REM-ul lui Cărtărescu.  Nu vreau să dau niciun spoiler, pentru că e păcat să nu citeşti fiecare frază din ea cu atenţia pe care o merită. Spun doar că vreau să citesc tot, dar tot ce a scris Marian până acum şi ce va scrie în continuare.  Dacă este la acelaşi nivel literar, probabil că avem de-a face cu unul dintre cei mai talentaţi scriitori români actuali, indiferent de genul pe care-l abordează.

Ultimul mesaj e veşnicia – Dănuţ Ungureanu.  O povestire foarte bună, marca Dănuţ, pe care oricum îl admir foarte mult şi al cărui umor genial nu se dezminte nici de această dată.  Probabil că dac-aş fi citit ceva de Alexandru Ungureanu (mea culpa) aş fi fost şi mai aproape de ea, însă şi aşa ritmul, întorsă turile de situaţie, personajele, totul este construit fără greş şi nu te lasă să ieşi din poveste.  Lirică pe alocuri, cinică atunci când trebuie, o desfăşurare într-un univers dificil (realităţi virtuale, cyber-world) care transmite valori profund umane.  

Cred că se vede din ceea ce am scris că, în ciuda iritării iniţiale, antologia SRSFF a fost mai pe placul meu decât aş fi crezut din opiniile exprimate până acum despre ea.  Ca să fiu în ton cu lumea, o să incerc să fac şi eu un top al textelor: 1. A doua venire (aici ar trebui 5 locuri goale) 2. Ultimul mesaj e veşnicia 3. A şaptea zi a vânătorului 4. Big-Bing Larissa 5. Switch 6-7. Restricţia&Ari (nu ştiu care e mai ok, sorry!) 8. Moartea domnului Teodorescu 9. Titanic. 

Aşadar,  puneţi mâna dragi SRSFF-işti , treceţi la treabă şi să vedem şi antologia de anul ăsta! 🙂  Şi e clar că trebuie să dau o raită pe la Bebe să mă rog de el să-mi furnizeze tot ce are de Maian Truţă… Sau să-l rog pe el însuşi să treacă pe-aici în vizită şi să-mi facă o listă 🙂 Mr. Kvala, please!