Radiografii sentimentale

The Ballad of the Sad Cafe – Carson McCullers

Penguin Books, 2005

 

Într-adevăr, o revelaţie această scriitoare americană ce mi-a trezit curiozitatea datorită teroristei, care a făcut în 2007 o recenzie la “Răsfrângeri într-un ochi de aur”.  Mi-am adus aminte la momentul respectiv c-aveam pe-acasă pe la ai mei o carte de-a ei numită “Inima e un vânător singuratic”, însă de fiecare dată când am fost acolo am uitat complet s-o caut.  Aşa că mi-am cumpărat acum singurul volum pe care l-am găsit la Thalia aceea uriaşă de la Landstrasse.  The Ballad… este o colecţie de povestiri – prima poartă chiar titlul volumului, e extraordinară şi are cele mai mari dimensiuni, urmează alte 6 ceva mai slabe (ceea ce înseamnă foarte bune!).

The Ballad of the Sad Cafe (ce titlu formidabil! nu vi se pare? sună fantastic în toate limbile în care mi l-am închipuit tradus! ca şi “The Heart Is a Lonely Hunter”) e o poveste cu un aer ireal, dintr-un orăşel american anonim de pe undeva din Sud. Perioada în care se plasează este cumva fără identitate şi fără importanţă, iar personajele centrale rămân, în ciuda descrierilor destul de detaliate, pline de mister, cu porniri ciudate, le-aş spune crude în sens de…netrecute prin filtrul civilizaţiei, neatinse de glazura societăţii, neinfluenţate de actul convieţuirii, atavice.  E o lectură care-ţi provoacă fiori, iar uneori te loveşte ca un pumn într-o mănuşă de fier.  Relaţiile bolnave dintre cei trei protagonişti, o femeie aprigă şi masculină, un cocoşat hidos în toate sensurile şi un macho sudist brutal se construiesc pe instinct, dar aici McCullers este genială, pentru că instinctele fundamentale, cel sexual şi cel de autoconservare, nu sunt manifeste, le bănuieşti acţionând de sub ceea ce ea numeşte dragoste.  Aici aş introduce un citat fundamental pentru înţelegerea poveştii, dar şi a credinţei autoarei:

“First of all, love is a joint experience between two persons – but the fact that it is a joint experience does not mean that it is a similar experience to the two people involved.  There are the lover and the beloved, but these two come from different countries.  Often the beloved is only a stimulus for all the stored-up love which was lain quiet within the lover for a long time hitherto.  And somehow every lover knows this.  He feels in his soul that love is a very solitary thing.  He comes to know a new, strange loneliness and it is this knowledge which makes him suffer.  So there is only one thing for the lover to do.  He must house his love within himself as best he can; he must create for himself a whole new inward world – a world intense and strange, complete in himself.  Let it be added here that this lover about whom we speak need not necessarily be a young man saving for a wedding ring – this lover can be a man, woman, child, or indeed any human creature on this earth.

Now, the beloved can also be of any description.  The most outlandish people can be the stimulus for love. A man may be a doddering great-grandfather and still love only a strange girl he saw in the streets of Cheehaw one afternoon two decades past.  The preacher may love a fallen woman.  The beloved may be a treacherous, greasy-headed, and given to evil habits.  Yes, and the lover may see this as clearly as anyone else – but that does not affect the evolution of his love one whit.  A most mediocre person can be the object of love which is wild, extravagant, and beautiful as the poison lilies of the swamp.  A good man may be the stimulus for a love both violent and debased, or a jabbering madman may bring about in the soul of someone a tender and simple idyll.  Therefore, the value and quality of love is determined solely by the lover himself.

It is for this reason that most of us would rather love than be loved.  Almost everyone wants to be the lover.  And the curt truth is that, in a deep secret way, the state of being beloved is intolerable to many.  The beloved fears and hates the lover, and with the best of reasons.  For the lover is forever trying to strip bare his beloved.  The lover craves any possible relation with the beloved, even if this experience can cause him only pain.”

Îmi cer scuze pentru lungimea citatului, însă merită citit de câteva ori cu mare atenţie.  Este unul dintre cele mai adevărate şi relevante pasaje pe care le-am găsit vreodată într-o carte.  Îmi aduce aminte de o nuvelă a lui Isaac Bashevis-Singer, al cărei nume l-am uitat, care se încheie cu o frază cu care mă lupt de 11 ani, refuzând prosteşte să cred în adevărul ei, dar constatându-l amar de fiecare dată: “Omul nu trăieşte după legile raţiunii”…

Uitaţi-vă cât adevăr există în ultima frază a citatului.  Îndrăzneşte cineva să-l nege?  Singura mea îndoială este asupra afirmaţiei “everyone wants to be the lover” – nu toată lumea, aş spune eu, ci femeile (sau persoanele cu instincte feminine).  E psihologie feminină, avea dreptate bătrâna mătuşă din Dangerous Liaisons: “women enjoy the hapiness they give, men enjoy the hapiness they receive”. ..

Balada este un must-read, o recomand cu toată responsabilitatea.  Nu se poate să nu te atingă frumuseţea ei stranie, simplitatea şi intuiţia cu care McCullers îşi construieşte lumea.

“Wunderkind”, următoarea povestire, este un poem al cedării sufletului unei adolescente sub presiunea de a fi un copil-minune al muzicii.  Tensiune şi zbatere interioară, din nou instinct neînţeles, luptă cu tine însuţi.

“The Jockey” este drama unui jocheu care se pierde datorită accidentului unui prieten (sau amant? McCullers este extrem de subtilă şi on the edge cu descrierile ei, totul păstrează o umbră, rămân mistere nedesluşite).  Nu este atât de impresionantă ca celelalte, însă detaliile şi lucrurile nespuse o fac atrăgătoare.

“Madame Zilensky and the King of Finland” este povestea unei alte alienate, o mincinoasă patologică ce nu poate fi scoasă din lumea ei inventată decât cu riscul de a muri – aşa te face autoarea să simţi.  Deşi foarte scurtă, povestirea este extrem de percutantă, jucându-se din nou cu lumini şi umbre, câteva tuşe expuse, restul de ghicit.

“The Sojourner” vorbeşte despre iubire şi nostalgia unei relaţii pierdute, despre cât de stupid şi inutil te simţi când ţi-ai pierdut busola şi tot ceea ce faci are parfumul pervers al irelevanţei. Iubirea e la McCullers un fel de punct de cotitură în funcţie de care câştigi sau pierzi propria viaţă, este cartea pe care îţi joci destinul, e periculoasă şi te târăşte pe un traseu ireversibil.

“A Domestic Dilemma” taie şi ea în carne vie – soţul unei alcoolice o urăşte pentru răul pe care-l aduce în familie şi o iubeşte disperat pentru ea însăşi, pentru ceea ce era, pentru imaginea ei când doarme, nealienată de drogul zdrobitor.  Şi această poveste e un poem, de o frumuseţe grea, profundă.

Ultima nuveletă, “A Tree, A Rock, A Cloud”, este balada unei alte iubiri pierdute şi soluţia inedită pe care o găseşte un om trecut, înfrânt de povestea care i-a schimbat viaţa.  Nu trebuie sa începem prin a iubi o femeie, e greşit.  Trebuie să învăţăm să iubim mai întâi tot ceea ce ne înconjoară – copacul, piatra, norul – ca atunci când suntem părăsiţi să rămânem cu ceva, să nu ne pierdem sufletul.  Stranie şi ea, frumoasă până la vibraţie, de o sensibilitate ce transpare abia după ce închizi cartea.

Sper că reiese din cele de mai sus cât de mult mi-a plăcut această primă întâlnire cu Carson McCullers, a fost dragoste la prima vedere.  Sper să nu mă lase urmările atât de goală şi debusolată pe cât demonstrează autoarea că te lasă o iubire devastatoare…

 

Advertisements

10 Comments

  1. Oana said,

    28/01/2010 at 11:13 am

    Superb scrie femeia asta, de ce n-am descoperit-o până acum oare? După citatul ăasta, mă mănâncă vârfurile degetelor s-o traduc… dar se pare că s-a tradus deja.

  2. octavian said,

    28/01/2010 at 12:02 pm

    Eu am o poveste de dragoste cu dna McCullers de prin ’96… dar mult mai tarziu am descoperit-o in propria limba (fara sa imi amintesc calitatea traducerilor in romana din prima lectura, tot ce pot sa spun este ca daca m-a fascinat in romana, inseamna ca trebuie sa fi fost tradusa optim) si am devorat titlu cu titlu si ‘The Ballad of the Sad Cafe’ si ‘Clock without Hands’, si apoi ‘The Heart Is a Lonely Hunter’ si ‘The Member of the Wedding’ si ‘Reflections in a Golden Eye’. Carson McCullers stie, dupa parerea mea, sa te faca sa te simti incomod. Si nu cred ca reusea asta daca nu pastra ceva conventionalism narativ, facandu-te formal sa te astepti la ceva obisnuit, apoi inundandu-te de efectul pervers al prejudecatilor sau al capcanelor de pe fundul prapastiei dintre generatii.’Wunderkind’ si ‘Madam Zilensky and the King of Finland’ cred ca ar trebui predate la orice curs de fictiune 🙂 All in all, ma bucur ca ti-a placut!

  3. capricornk13 said,

    28/01/2010 at 12:37 pm

    @oana: da, sunt convinsa ca ti-ar placea s-o traduci, scrie cu un fel de simplitate profunda, ca altfel nu stiu cum sa-i zic! s-au tradus sigur Balada, Inima si Rasfrangerile, sa ne uitam de restul, vezi la Octavian mai sus 🙂
    cred ca n-ai descoperit-o din acelasi motiv din care n-am descoperit-o nici eu – nu prea vorbeste nimeni de ea… pacat!
    @octavian: mon cher, dar esti doctor in McCullers constat! cinste tie ca te-ai atasat de ea atat de tare! ai perfecta dreptate cu conventionalismul narativ, ai descris mult mai elocvent in cele ce urmeaza ceea ce vroiam eu sa-i spun Oanei cu simplitatea profunda, multumesc!

  4. 28/01/2010 at 2:07 pm

    Şi mie citatul ăla mi s-a părut cea mai realistă descriere a iubirii (arată ce o face atât de înfricoşătoare, surprinde foarte bine curenţii din adâncuri). Iar “Un copac, o stâncă, un nor” (na, eu am citit-o în română) m-a dat gata pentru că mi se pare: a. adevărat şi b. imposibil (după cum constată şi personajele). Pentru că omul începe prin a iubi lucrurile simple ca să înveţe să iubească şi apoi, pregătit, ştiind cum să iubească, să treacă la “punctul culminant”, cum îl numeşte, acela de a iubi o femeie. Numai că, după cum ni se sugerează, a rămas blocat undeva pe traseu, aşa că această reţetă care ni se pare atât de frumoasă (are McCullers grijă de asta) este de fapt o fundătură.

  5. capricornk13 said,

    28/01/2010 at 2:58 pm

    @dj: da, e o fundătură, dar ce idee! ce e fenomenal la McCullers e că descrie viaţa ca pe un eşec, o tragedie chiar, însă prin calitatea la care se ridică scriitura te face, totuşi, s-o iubeşti! să te laşi dus de val…

  6. feeria said,

    31/01/2010 at 8:10 pm

    “nu prea vorbeste nimeni de ea… pacat!”- eu n-am auzit pe nimeni vorbind/scriind despre ea… Am ales cartea cu ochii inchisi- ca pe multe altele- si ma bucur ca inca o data instinctul de vanator de carti nu m-a tradat.
    McCullers e si pentru mine in mod cert o revelatie, si slava domnului ca s-au tradus ceva carti de ea in romaneste.

  7. capricornk13 said,

    02/02/2010 at 9:47 am

    @feeria: pai da, noroc cu luciat 🙂
    acum c-am inceput in engleza nu stiu daca as mai trece s-o citesc in romaneste, parca mi-e teama sa nu ma dezamageasca…

  8. Cantor said,

    06/02/2010 at 2:45 am

    … o scurta biografie vizuala a autoarei:
    http://kclibrary.lonestar.edu/sad_cafe.htm

    p.s. mie mi-a placut si fundalul sonor 🙂

  9. capricornk13 said,

    17/02/2010 at 9:13 pm

    multumesc, eu n-am prins fundalul sonor:)

  10. 20/08/2011 at 11:41 am

    […] cu această a doua carte pe care i-o citesc, după The Ballad of the Sad Cafe, despre care am scris aici.  Romanul de faţă a fost scris în anul 1940, când scriitoarea avea vârsta incredibilă de 23 […]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: