Vremea incercarilor (1)

Vremea renuntarii – Marian Truta

Editura Bastion, 2008

Incercarile din titlu sunt incercarile prin care am trecut eu, testele pe care nu stiu daca le-am absolvit 🙂 din textele lui Marian.  Am terminat colectia de povestiri de mai bine de trei saptamani, am reluat-o pentru a scrie despre ea, dar m-am tot lungit, iar acum indraznesc, in speranta ca nu sunt chiar atat de toanta pe cat m-a facut cartea asta sa ma simt.

Marian Truta scrie extrem de bine, mi s-a confirmat 100% impresia data de povestirea din “Alte Tarmuri”.  Mai spun o data, altfel: daca nu s-ar fi dedicat unei literaturi de “nisa”, cum este considerat SF-ul in Romania de catre establishment, probabil ca talentul sau remarcabil l-ar fi facut mult mai cunoscut decat este in momentul de fata.  O spun cu regret pentru Marian, insa cu bucurie pentru mine si fanii SF-ului, sa fie clar.

In “Vremea renuntarii”, care cuprinde 10 texte, nu exista povestiri slabe sau asa-si-asa.  Ceea ce este din capul locului de invidiat.  Ce le reprosez eu, si va aparea probabil atunci cand voi scrie despre fiecare, este, de fapt, ce imi reprosez mie si, cu scuzele de rigoare, altor cititori “comozi” de secol XXI: sunt foarte dificil de inteles si de interpretat, majoritatea au finaluri deschise, care iti cer un efort de imaginatie considerabil.  Cu riscul de a ma face de ras, imi voi mentine aceasta pozitie indiferent de argumentele contrare pe care, probabil, le voi primi de la mai abitir cunoscatorii de SF.

“Pamant alternativ” e inceputul cartii si una dintre povestile necesare pentru a o intelege pe ultima, “Vremea renuntarii”.  O caracteristica a volumului este, dealtfel, legatura dintre povesti, fie din perspectiva subiectului, fie a personajelor care le populeaza.  Rudi Kvala (pseudonimul lui Marian pe net) e, de exemplu, un personaj recurent, aruncat in diverse lumi, povesti, imaginat in ipostaze diferite, probabil un alter-ego al scriitorului, care viseaza astfel sa fie protagonistul creatiei sale indiferent de lumea pe care o imagineaza.  Nu e prezent in “Pamant alternativ”, insa am preferat sa-l prezint aici fiindca-l vom intalni adesea, e un motiv, alaturi de rescrierea celui de-al doilea razboi mondial.  Revenind la povestire, “Pamant alternativ” este o joaca de-a ipotezele propusa de “ei” – zeii, creatorii nostri sau cine-or fi. Un savant german le vinde liderilor SS in al doilea razboi mondial teoria ca pamantul este de fapt o cavitate in interiorul unei sfere de piatra si pleaca impreuna cu asistentul sau la una dintre cele mai puternice baterii de radare ca sa gaseasca, pe baza teoriei, flota britanica.  Povestea e spusa din perspectiva asistentului, cu o ironie irezistibila: Willy Bender, savantul, ii marturiseste ca vor esua – teoria i-a fost dezvaluita de zei, care insa isi rad de noi, marionetele (ca proba le ceruse sa-l aduca pe Hitler la putere, insa cum i-au spus adevarul).  La finalul scurtei povestiri, asistentul, ajuns pe front la Kursk, asa cum banuia dupa circul cu sfera, preia rolul de receptor de revelatii al zeilor si, dupa ce scapa, se distreaza teribil intalnidu-se cu “unul, Alan Turing” caruia ii expune o “teorie a automatelor finite”.  Va las placerea sa cautati singuri talcul, in cazul in care nu stiti cine a fost Turing si ce a facut in timpul razboiului – eu stiam destul de vag, asa c-am mai cautat putin sa-mi reimprospatez memoria.  Si iata chiar de la inceput intrebarile, finalurile deschise care te trimit la ele, cum spuneam mai sus.  Suntem intr-adevar marionete si tot ceea ce facem iesit din comun e inspirat intr-un fel sau altul de creatori? Cine sunt creatorii, fiinte divine sau o alta civilizatie care comunica din cand in cand cu cine crede de cuviinta?  Care este scopul – e unul bun pentru umanitate, ca aici?  Sau realitatea e aceea ca mintea noastra e puntul de pornire a tot ceea ce exista (creatorii ii spun asistentului ca se joaca si ne lasa sa-i creem noi pe ei), deci zeii suntem noi?  Sau scriitorul ne propune pur si simplu un joc al inteligentei gen ce-ar fi daca, a vrut sa se amuze si nu crede nimic din toate astea?

“Vanatoare de cartite” e un text pe care l-as expune pe doua coordonate: incriptare si poezie.  Poezia e aparenta, nu e in continut, ci in structura – prin alternarea timpurilor verbelor si inversari de topica, o tehnica pe care n-am mai vazut-o de mult si aproape deloc in proza.  Se sugereaza un decor post-apocaliptic in care personajul Rudi revine intr-un loc ce fusese acasa si-l gaseste sub stapanirea unui alt barbat, Kevin.  Cartitele sunt sursa de hrana a tuturor, iar Rudi afla pe propria piele cum sunt acestea vanate – impuscate atunci cand navalesc peste el, legat de un copac. Reuseste sa scape ucigandu-l pe Kevin.  Ultima fraza e ca un vers celebrand supravietuirea, insa de aici pornesc iar intrebari, motiv din care am invocat aspectul criptic: nu stiu care e sensul, sacrificarea unei specii in favoarea alteia?  Cruzimea inerenta generata de lipsa?  Rudi va face acelasi lucru pentru a hrani cele doua “popoare”, cartite si oameni, ii va sacrifica pe unii pentru altii? 

“Noapte buna, Tereza” este cea mai stranie povestire din carte si, poate, cea mai frumoasa, desi nu e preferata mea.  Tereza e o femeie creata (crede el) sau invocata dintr-un alt univers (crede ea) de Clais, un om ce pare trimis pe o planeta pentru a o terraforma – autorul sugereaza asta intr-un mod splendid.  Pentru ca ea este atat de aproape de perfectiune, pe de o parte, si pentru ca lumea creata de Clais este atat de frumoasa, pe de alta parte, el intrerupe contactul cu cei de acasa si ii ofera “paradisul” – and they live happily together forever after.  Textul e dureros de frumos, un poem care desface, din nou, nenumarate carari ale gandului – sacrificarea unui vis al omenirii in numele dragostei?  Pentru ce, o fiinta pe care nici macar n-o intelegi?  Este Clais manipulat de o inteligenta/putere superioara?  E slab sau puternic? 

Am ajuns la povestirea mea favorita, “De ce cad ingerii”.  Decor medieval, undeva in Italia.  Cosimo e un satean obisnuit, cu un destin banal, pana cand in curtea lui cade un inger – in adevarul caruia nu prea crede, evident.  Imediat e luat, impreuna cu ingerul, si dus la un fel de “judecata” in fata seniorului local cam bandit si a abatelui manastirii locale.  Acuzatia este de impostura pentru inger si de complicitate pentru Cosimo – motivul este ca ingerii nu cad.  Apararea ingerului este o demonstratie de virtuozitate intelectuala, nu teologica, iar apelul la credinta lui Cosimo, pentru a se putea inalta si a-si dovedi apartenenta celesta, este coplesitor.  Splendida imaginea credintei renascute a omului simplu, care se inalta si se salveaza odata cu zborul ingerului, urmata de aparitia atat de umanei indoieli, determinand caderea si fuga.  Cosimo rataceste prin coridoarele intonecate ale castelului (sau ale sufletului sau) pana cand se prezinta la adevarata (?) judecata, dincolo de rau… Styx? 

Va urma…

Advertisements

Confirmarea

The Blindfold – Siri Hustvedt

Hodder&Staughton, 1993

“The Blindfold” – chiar, concurs de traducere, că mot-a-mot nu se poate, aveţi imaginaţie? 🙂 – este romanul de debut al doamnei Hustvedt.  Pentru că le-am citit consecutiv, a intervenit tentatia de a o compara cu The Sorrows – sunt foarte diferite si, desi sunt constienta ce ciudat suna, The Blindfold e in acelasi timp mai buna si mai proasta decat cealalta.

Mi se pare foarte ambitioasa ca debut. Parca scriitoarea a vrut sa demonstreze tot ce poate dintr-o rasuflare (ca dimensiune este cam jumatate din Sorrows): intamplarile sunt palpitante pana la limita credibilitatii, personajul Iris-Klaus este fascinant, adancimile psihologice si alienarile pe care le sondeaza sunt de natura sa te tina lipit de pagini.  Una dintre caracterizarile de pe coperta suna asa: “a dark, mesmerizing debut” – mi se pare foarte potrivita.

De ce e mai buna decat The Sorrows: pentru ca povestea e mai legata, nu te rasuceste atat de tare prin meandrele trecutului, e mai simpla, mai directa si mai puternica.  Iris este o tanara de 20 de ani cu probleme de identitate, a carei inteligenta lucreaza cumva impotriva ei, nereusind s-o ajute in situatiile intunecate, coplesitoare prin care trece. Trebuie sa le faca fata emotional si nu reuseste, o ia razna fie la propriu, medical, migrene care o aduc in spital, fie ca personalitate, scindandu-se cu ajutorul unei costumatii masculine, inventandu-l pe alter-ego-ul Klaus.  Scriitura e mai curgatoare, mai fina, mai putin didactica, asa cum bine a observat lilanda, decat in The Sorrows.

De ce e mai slaba: exact pentru ca vrea prea mult.  Toate personajele din jurul lui Iris ii devin dusmani, tocmai pentru ca le iubeste.  Toti sunt in acelasi timp extraordinar de inteligenti, dar cu grave probleme psihologice, fara echilibru, si nu fac altceva decat sa ceara, s-o macine interior, s-o ostracizeze emotional.  Devine necredibila atmosfera, pana si pentru New York! 🙂  De parca Siri Hustvedt nu s-a miscat toata viata decat printre personaje exceptionale, la ea in carte nu e loc pentru oameni normali!  Sau, in fine, ceea ce intelegem in mod conventional prin oameni normali.  Ai senzatia ca manipuleaza prea tare realitatea, ca se indeparteaza, constient si intentionat, e adevarat, de ea, de dragul demonstratiilor ei de natura psihanalitica.  Nu mai “tine” de la un moment incolo, pur si simplu obosesti de atata complexitate emotionalo-psihologico-intelectuala.  In plus, daca in Sorrows Davidsen si Sonia reusesc sa te emotioneze, sa te atraga de partea lor, pe Iris nu reusesti s-o iubesti – Hustvedt e mai indragostita de psihanaliza decat de literatura si aici se vede clar ca-i lipseste caldura in descrierea povestii lui Iris.

Insa, in ciuda carcotelii mele de mai sus, The Blindfold este un debut remarcabil, o carte care te marcheaza, pe care n-o poti ignora.  Daca mi se permite (ce sa fac, nu ma pot abtine) o comparatie cu niste scriitoare debutante mult laudate din Romania, diferenta este cam de zece clase si la nivel de subiect si la nivel de tehnica literara si la nivel de maturitate si inteligenta.  Ca tot sunt acuzata ca iau apararea anglo-saxonilor aiurea!  Sa se vada cat de biased sunt.

Urmeaza sa-mi cumpar si What I Loved, care inteleg ca este mai frumoasa decat cele doua pe care le-am parcurs pana acum, si sa ma apropii si de Paul Auster, pentru reintregirea familiei 🙂

Talentul unei sotii

The Sorrows of an American – Siri Hustvedt

Hodder&Stoughton Ltd., 2008

Nu stiam absolut nimic despre Siri Hustvedt, am aflat de curand ca este sotia lui Paul Auster, pe care insa nu l-am citit.  Nu mai tin minte unde si ce am citit despre ea de mi-a trezit curiozitatea si i-am cumparat doua romane (a scris 4, l-am mai luat pe primul, The Blindfold, cel de fata este al 4-lea). Vreau sa va spun ca intentionez sa citesc rapid si ceva de Paul Auster, fiindca daca omul nu se simte amenintat de o nevasta care scrie atat de bine si este atat de inteligenta, inseamna ca e ceva de capul lui :).

The Sorrows of an American pare sa fie cel putin partial autobiografica. Este saga unei familii de imigranti norvegieni in America, accentul fiind pus pe doua personaje centrale, el si ea, frati.  Inga este casatorita cu un scriitor evreu-american celebru (Paul Auster e evreu-american), au impreuna o fata (ca si in viata reala), e nascuta in Minessota, a facut Columbia University, e fiica unui profesor de engleza.  Toate aceste detalii sunt identice in carte si realitate, singura diferenta mare fiind ca Paul Auster e inca viu, iar in roman Inga e traumatizata de moartea personajului Max Blaustein.

Cartea este scrisa la persoana intai, prin ochii psihiatrului Davidsen, si se desfasoara intr-un an pe care sora lui, Inga, il numeste la inceput “anul secretelor” – pe parcursul caruia se dezvaluie fapte din trecut care afecteaza extrem de puternic psihicul si emotiile protagonistilor.  Scrisul lui Siri Hustvedt este o imbinare foarte interesanta intre literatura si psihanaliza; sau poate e prea pretentios psihanaliza, sa-i spunem analiza psihologica de detaliu.  Fiecare eveniment prin care trec personajele este dublat, pe de o parte, de intense interpretari si explicatii ale emotiilor pe care le provoaca, iar pe de alta parte de amintiri din trecutul familiei lor – jurnalul tatalui, profesor de literatura, este un “personaj” permanent pe parcursul cartii.  Intamplarile trecutului se revarsa continuu, natural in prezent, prin intermediul mintii (complicate) a psihiatrului si a surorii sale, ce le duc ba ca pe o povara, ba ca pe un mister care trebuie elucidat, ba ca pe o comoara de senzatii si sentimente determinante pentru personalitatile lor.  Povestea devine astfel extrem de complexa nu neaparat prin bogatia de intamplari – acestea sunt relativ simple, desi bizare si puternice – cat prin legaturile mereu, mereu mai adanci si mai intortochiate pe care le face psihicul personajelor intre trecut si ceea ce le elibereaza energiile in prezent.

Fiecare protagonist are de suportat un soc: pe Davidsen l-a parasit sotia (se simte vinovat pentru asta, crede ca se datoreaza nesfarsitelor sale afundari in literatura de specialitate), se indragosteste de femeia care se muta cu chirie la el in casa impreuna cu fiica ei, insa aceasta frumusete jamaicana misterioasa nu-i intoarce afectiunea, fiind bantuita, la randu-i de propriul trecut. Mai mult, fostul iubit si tatal fetitei devine stalker-ul psihiatrului, e un fotograf obsedat si nevrotic, labil si agresiv, ce reuseste sa raneasca tot ce atinge.  Sotul Ingai, pe care ea il iubea neconditionat moare, fiica ei adolescenta este martora de la cateva cladiri distanta la tragedia de pe 11 septembrie, socul o urmareste din subconstient, iar lovitura de gratie o primesc afland de povestea de dragoste dintre marele scriitor mort si o actrita dintr-una din piesele scrise si regizate de el.  Exista scrisori, pe care femeia respectiva vrea sa le vanda, exista o jurnalista umilita in tinerete de frumusetea si inteligenta Ingai, care vrea s-o raneasca cu orice pret, si, mai ales, exista un baiat nascut din legatura ilicita.  Loviturile nu inceteaza sa le zdruncine echilibrul celor doi frati, si in fiecare se dezvolta, cresc psihoze ce existau in sambure din copilarie; e descris minutios modul in care-si construiesc iesiri, mecanisme de aparare, precum si modul in care acestea esueaza incontrolabil.  E uluitor cum acesti doi oameni frumosi, inteligenti, puternici, prototipuri ale invingatorului, sunt invinsi de interiorul lor, de acele mici ceasornice indestructibile ale subconstientului. 

Hustvedt este magistrala in constatarile de natura psihologica si foarte inteligenta in constructia narativa, creeaza personaje credibile, complete, incastreaza perfect radacinile celor doi, povestea generatiilor de imigranti norvegieni din Minessota.  Figura tatalui lor, Lars, este centrala pentru intelegerea povestii – si cred ca el il reprezinta pe americanul din titlu.  Paginile din scrisorile sale de pe front si din jurnal sunt sensibile si elocvente, portretul e extrem de reusit – vertical, demn, muncitor, hotarat, ar fi fost un erou livresc si necredibil fara evadarile sale, la propriu, din casa noaptea si din realitate.  Fiecare personaj poarta, la Hustvedt, povara unui soc (in cazul lui Lars ororile razboiului) iar acesta lucreaza incet, prin intermediul subconstientului, determinand comportamente alienate, insa mai ales suferinta si  dezordine interioara.  Suntem rezultatele loviturilor pe care le primim, iar scriitoarea face o demonstratie impecabila a acestei idei, pentru ca nu vine cu psihanalize luate de-a gata, ci spune o poveste realista si credibila, din care reies elegant si subtil tarele mentionate. 

Siri Hustvedt este a doua mea mare incantare recenta in materie de scriitoare americane, dupa CarsonMcCullers.  Am terminat aseara si romanul ei de debut, The Blindfold, si mi-am consolidat opinia – este foarte talentata.

Respect, şi nu în şoaptă

Cartea şoaptelor – Varujan Vosganian

Polirom, 2009

Respect pentru un om pe care nu l-am intuit, imaginat, niciodată în afara calităţii sale de politician (remarcabil de decent şi articulat, adevărat), căruia nu i-aş fi bănuit un talent scriitoricesc atât de mare, pe care îmi doresc să-l cunosc măcar pentru a-i strânge, emoţionată, mâna, fiindcă n-aş îndrăzni, probabil, să-i îngaim decât două-trei vorbe fără sens.  Am o amintire frumoasă legată de domnia sa, de acum peste zece ani, singura dată când l-am văzut “live”.  Eram într-un local destul de comun, undeva lângă Piaţa Sf. Gheorghe (probabil nu mai există) să luăm masa cu câţiva prieteni.  Era, presupun, împreună cu familia, la o masă alături de noi, şi, în ciuda grupului mare care includea si copii, toată lumea discuta şi se comporta cu o eleganţă şi o discreţie desăvârşite.  Nici urmă de aroganţă, suficienţă  sau, în fine, atitudinea aceea de “doamne cine mi-s io, uitaţi-vă şi vă minunaţi” cu care ne-am obişnuit la figurile publice din România (ştiţi voi, cei care fac pe şefii cu chelnerii şi vorbesc tare, să se afle că sunt pe-acolo).

Cartea şoaptelor este o carte care pe mine m-a impresionat profund, atât din perspectiva subiectului abordat, cât şi a stilului în care este scrisă.  O cronică excepţională la acest mare (da, îndrăznesc să mă cert cu oricine în apărarea acestei afirmaţii) roman româno-armenesc sau armeano-român găsiţi pe Bookblog aici – e scrisă de Cristian Sîrb, care dealtfel m-a şi convins să-mi cumpăr cartea.  Ce mult aş fi pierdut, ce mult mă bucur de această întâlnire, ce surpriză de proporţii…şi ce greu mi-e să scriu ceva inteligibil pe lângă cele observate cu atâta precizie şi descrise cu atâta claritate şi eleganţă de C. Sîrb…

Şoaptele lui Vosganian sunt şoaptele bătrânilor armeni ai copilăriei sale, trăiţi la umbra destinului tragic al poporului lor şi bântuiţi de coşmarurile dramelor personale sau ale familiilor lor.  A vorbi în şoaptă a devenit un reflex impus de urechile veşnic pânditoare ale călăilor, fie ei otomani, turnători sau securişti; dar şi de dorinţa de a proteja urechile copiilor lor, în speranţa că tragedia nu se va perpetua.  Poveştile fiecărui personaj se înscriu firesc şi copleşitor de trist, ficare la locul său în frescă, în povestea uriaşă pe care o mărturiseşte Cartea şoaptelor – Golgota poporului armean.  Nu ştiam, spre ruşinea mea, aproape nimic despre această pagină oribilă a istoriei, spre deosebire de mult disecatul Holocaust.  Evreii au “beneficiat” de un PR mai bun, au stârnit compasiune pretutindeni, au făcut călăul să-şi asume vinovăţia şi să plătească, măcar dacă într-o prea mică măsură, pentru monstruozităţile comise.  Evreii au avut un Nurnberg, armenii nu.  Mărturiile lor au stat în sufletele bătrânilor și în șoaptele lor, nu au devenit niciodată o problemă de interes global.  Mi se pare înspăimântător de trist pentru ei și pentru noi ca umanitate – nu putem tăcea, i-am ucide încă o dată pe morții lor rămași nenumărați, așa cum splendid spune Varujan Vosganian.  Acest roman ar trebui să fie o senzație de proporții, ar trebui tradus în toate limbile Pământului și răspândit fără șoapte, cu demnitate și tărie, pentru că, pe lângă faptul că ne pune în fața unor adevăruri teribile, o face și extrem de frumos, într-o limbă românească pe care puțini români o știu mânui așa.  Elocvent, elegant și de o expresivitate rar întâlnită, scrisul domnului Vosganian te cucerește și te lasă mut în primă instanță, iar apoi te îndeamnă să dai de știre tuturor ce ai descoperit…

Personajele, în frunte cu bunicul Garabet, ce se încuia uneori să jelească, să trăiască vaietul monoton, sfâșietor și unic, născut de acest popor ca răspuns la furtuna care l-a dezrădăcinat și zdrobit, sunt creionate impecabil, expuse în nuanta sepia din fotografiile pe care și le făceau cu disperare, ca să mai rămână o urmă a trecerii lor.  Sunt luminate pe jumătate, restul ființei lor rămâne în umbră, fiindcă misterul supraviețuirii după atât de atroce suferință este și poate trebuie să rămână acolo, o ultimă redută în calea dușmanilor pe care, sub povara istoriei, armenii încă îi presimt.  În ciuda caracterelor extrem de diferite, pe acești oameni îi unește sentimentul pierderii, așteptarea, teama și o anume perplexitate generată de ororile prin care au trecut datorită unor oameni ca și ei, și care generează un fel de pasivitate în fața sorții, sau de reacție continuu defensiva.

Un must read, cea mai buna carte pe care am citit-o de multa vreme.