Voica – Henriette Yvonne Stahl
Litera, 2010 – cu Jurnalul National
Ştiu că nu mi-am mai făcut deloc datoria în ultima vreme faţă de sărmanul blog, lăsat în părăsire. Cinstit, nici nu prea aveam ce să scriu, fiindcă m-am apucat de nu ştiu câte cărţi, n-am terminat decât trei, dintre care două Harry Potter despre care deja am mai scris o dată pe blog – atunci când vreau să mă bucur nestingherit şi să mă desprind total de lume recitesc Harry Potter. Altă carte finalizată este Thocomerius-Negru Vodă a lui Djuvara, însă nu prea am ce să scriu, poate câteva rânduri. M-am mai apucat de The Book of the New Sun, însă nu mă prindea, aşa că am ascultat-o pe DJ şi am pus-o deoparte pentru vremuri mai liniştite, de Despre dragoste şi întuneric a lui Oz, care m-a doborât complet cu personalităţile, obsessile şi politichiile evreieşti despre care n-am habar şi nu reuşesc să-mi trezească interesul nicicum (unde eşti tu Bashevis-Singer?), şi de nişte poveşti de Hemingway, fiindcă i-am promis lui Dragoş că dau gata un clasic (o fi trecut termenul?) – pe asta o termin diseară, promit.
În concluzie, singura carte de-adevăratelea nouă (de fapt sfert, fiindcă este în volum cu Pontiful, un alt roman al Henriettei-Yvonne, care m-a plictisit teribil) pe care am reuşit s-o termin este Voica. Provenienţa cu totul exotică a acestei fete (autoarea) mi s-a părut întotdeauna interesantă, mai ales că în comunism nu-mi vorbise nimeni de ea nici la şcoală nici aiurea şi că făcea parte din acea generaţie interbelică care exercita o adevărată fascinaţie asupra tuturor. Şi este, într-adevăr, fenomenală realizarea ei de a scrie “Voica” la nici măcar douăzeci de ani (a publicat-o când avea 22, după ani de sertar). Voica este o miniatură de “Ion”, aşa cum a observat toată lumea dealtfel, scrisă cu sensibilitate, intuiţie, talent şi o total neaşteptată pătrundere a instinctului atavic pentru pământ al ţăranilor. Extrem de ciudat cum această fătucă burgheză totalmente urbană, dintr-o familie de francezi, a înţeles cum se petrec lucrurile în satele româneşti. Sincer, dacă n-aş fi citit Ion, Moromeţii şi Desculţ, eu n-aş avea habar despre ce povesteşte ea în Voica.
Voica este un roman scurt, dens, închegat, care urmăreşte un episod din viaţa lui Dumitru şi a nevestei sale Voica. Neputând avea copii, femeia e condamnată să-şi vadă bărbatul aducându-i în bătătură un bastard făcut cu o ţigancă. Dumitru refuză să-i dea, drept compensaţie şi asigurare că nu rămâne pe drumuri dacă micul ţigănuş moşteneşte toată averea, cele două pogoane pe care i le cere. Henriette-Yvonne Stahl relatează toată această poveste prin descrieri de scene şi dialoguri de un naturalism uneori aproape insuportabil. Bătăile şi ocările pe care şi le administrează personajele, violenţa evidentă la fiecare pas, atavismul gândirii ţăranilor, toate creează o imagine extrem de dură, dar clară, reală, a lumii satului pe la o mie nouă sute douăzeci şi ceva. E o lume în care autoarea reuşeşte să te introducă perfect, cu mare economie de mijloace, însă mult talent, în special pentru detalii.
Ştiu că veţi strâmba din nas mulţi dintre voi, cine mai are timp să citească prostii dintr-astea cu care ni s-a împuiat capul la şcoală? 🙂 Mie însă mi-a plăcut mult romanul, e scris cu o incredibilă siguranţă şi intuiţie, iar stângăciile la care ne-am aştepta din pricina vârstei autoarei sunt aproape insesizabile. M-am mirat şi mai tare de calitatea Voicăi dupe vreo 40 de pagini din “Pontiful”, scrisă cu aproape patruzeci de ani mai târziu – e exaltată şi plictisitoare, pe cât e Voica de plastică şi proaspătă. O scriitoare care trebuie să fi avut o viaţă foarte interesantă…
capricornk13 