Primul rus contemporan

Compromisul – Serghei Dovlatov

Humanitas, 2009. Trad. Margareta Şipoş

Pe care îl citesc eu (da, sunteţi liberi să huiduiţi).  Cumva, pur şi simplu, nu mi-au ieşit în cale, deşi îmi doream de mult.  Nu se poate ca harul povestitorilor ruşi să fi dispărut, nu-i aşa?  M-a impulsionat şi dragoş c într-o însemnare de-a lui, în fine.  Mai am acasă un Iuri Mamleev, care, după prezentare, sună al naibii de interesant.  Voi continua.

“Compromisul” este un mini-roman (am citit că Dovlatov a scris 12 romane în 12 ani după ce a emigrat în State – apoi a murit, în 1990) scris inteligent, cu mult simţ al umorului, pe tema societăţii sovietice (din Estonia) multilateral dezvoltate din anii 70.  Are ingredientele necesare reuşitei: personajul principal (clar autobiografic) e un ziarist care-şi cam bate joc de comunişti şi le trânteşte adevăruri profunde sub formă de miştocăreală; avem umor de situaţie gârlă, prin şedinţe de partid, la întruniri tovărăşeşti, în acţiuni pe teren; îi avem pe eternii beţivi haioşi; există marii nebuni neîncadraţi în sistem, frumoşi, ciudaţi etc. 

Şi gata, tocmai asta e. E o reţetă.  Reuşită, dar tot reţetă e.  Nicio surpriză, nicio schimbare de ton, niciun fior sau vreun aha!  E o carte bună, nu-mi pare rău c-am citit-o, dar de aici până la a-l declara “unul dintre cei mai enigmatici şi mai inteligenţi scriitori ruşi” mi se pare cale lungă.  Desigur, judec subiectiv după numai un roman citit şi e clar că omul e talentat, însă mai că nu prea-mi vine să mă apuc de următorul – poate e vina mea, mă plictisesc teribil toate cărţile de care mă apuc de vreo lună incoace.

Aşa că voi citiţi-l pe Dovlatov, e clar muuuult mai bun decât alţi estici mult lăudaţi (Veteranyi, Stanisic, ucrainianca aia cu tractoarele, din ce am citit eu) şi nu bagaţi în seamă cârcotelile mele! 🙂

La spartul târgului

Vin şi eu să zic, deşi nu mai sunt decât 6 zile de votare, că prietenii de la cititor SF vă invită să vă daţi cu părerea despre lucrările voastre preferate din domeniul SF-ului în România anului 2009. Să-i onorăm, dară!

2009-2

ProspectArt – Mâine!

 

SRSFF ne aşteaptă mâine la Clubul Calderon – Str. J.L. Calderon 39 – (din aprilie vom avea câte două cenacluri pe lună, unul în vechiul loc, la Observator, unul aici la Club, uraaaaa!) de la ora 17:00.  Pentru acei fericiţi care pot ajunge la ora aceea (din păcate eu sunt încă la muncă, sper să ajung pe la 18:00), se anunţă un program foarte interesant.  Este invitat dl. Prof. Dr. Florin Manolescu, care ne va citi povestirea “Califat”. Pentru cei care nu-şi amintesc, dl. Manolescu a obţinut premiul pentru cel mai bun autor de la SRSFF în 2009.

În continuare domnul Preşedinte, să trăiţi, Dănuţ (Ungureanu) va citi comunicarea Modelarea externă a viitorului şi principiul non-acţiunii, mă ia durerea de cap numai citind titlul cu voce tare… 🙂 Mă pregătesc de ceva bun, ca de obicei când acţionează (fără non, că nu se poate!) Dănuţ 🙂

Apoi Cristian Lăzărescu va prezenta un portret bio-bibliografic James Tiptree Jr. și va citi traducerea povestirii ”The last flight of Dr.Ain” de James Tiptree Jr. Eu personal mă bucur foarte tare că nu va mai trebui sa adun cioburile sufletului nimănui după ce trece prin furcile caudine ale criticii lui Cristi :D, deci poate veniţi mai mulţi să-i facem şi lui zile grele, să vadă cum e!

Dacă doriţi autografe de la dl. Florin Manolescu, le puteţi obţine la sfârşitul întâlnirii.  See U there! 🙂

Copiii copilăriei

Un joc foarte frumos de la zum, pe care îl preiau teribil de târziu, sper să mai întărât pe cineva după atâta vreme 🙂 Poate pe adina?  Care sunt eroii tăi preferaţi, copii, din cărţile copilăriei?  O să-mi fie greu fiindcă şi eu, ca şi zum, preferam adulţii de pe-acolo…

1. Huck Finn

2. Tom Sawyer

3. Tic

4. Ursu (şi urmează toţi Cireşarii cu excepţia lui Ionel, bineînţeles)

9. Olguţa din La Medeleni

10. Copiii căpitanului Grant

După cum vedeţi dau dovadă de foarte puţină imaginaţie, motivul fiind că, de fapt, am citit extrem de puţine cărţi pentru copii în copilărie şi, oricum, eram înnebunită după Pardaillan, Fausta, D”Artagnan, chinezul din Steaua Sudului şi alţii care nu prea îndeplinesc criteriile setate de zum 🙂

Un fenomen

Voica – Henriette Yvonne Stahl

Litera, 2010 – cu Jurnalul National

Ştiu că nu mi-am mai făcut deloc datoria în ultima vreme faţă de sărmanul blog, lăsat în părăsire. Cinstit, nici nu prea aveam ce să scriu, fiindcă m-am apucat de nu ştiu câte cărţi, n-am terminat decât trei, dintre care două Harry Potter despre care deja am mai scris o dată pe blog – atunci când vreau să mă bucur nestingherit şi să mă desprind total de lume recitesc Harry Potter.  Altă carte finalizată este Thocomerius-Negru Vodă a lui Djuvara, însă nu prea am ce să scriu, poate câteva rânduri.  M-am mai apucat de The Book of the New Sun, însă nu mă prindea, aşa că am ascultat-o pe DJ şi am pus-o deoparte pentru vremuri mai liniştite, de Despre dragoste şi întuneric a lui Oz, care m-a doborât complet cu personalităţile, obsessile şi politichiile evreieşti despre care n-am habar şi nu reuşesc să-mi trezească interesul nicicum (unde eşti tu Bashevis-Singer?), şi de nişte poveşti de Hemingway, fiindcă i-am promis lui Dragoş că dau gata un clasic (o fi trecut termenul?) – pe asta o termin diseară, promit. 

În concluzie, singura carte de-adevăratelea nouă (de fapt sfert, fiindcă este în volum cu Pontiful, un alt roman al Henriettei-Yvonne, care m-a plictisit teribil) pe care am reuşit s-o termin este Voica.  Provenienţa cu totul exotică a acestei fete (autoarea) mi s-a părut întotdeauna interesantă, mai ales că în comunism nu-mi vorbise nimeni de ea nici la şcoală nici aiurea şi că făcea parte din acea generaţie interbelică care exercita o adevărată fascinaţie asupra tuturor.  Şi este, într-adevăr, fenomenală realizarea ei de a scrie “Voica” la nici măcar douăzeci de ani (a publicat-o când avea 22, după ani de sertar).  Voica este o miniatură de “Ion”, aşa cum a observat toată lumea dealtfel, scrisă cu sensibilitate, intuiţie, talent şi o total neaşteptată pătrundere a instinctului atavic pentru pământ al ţăranilor.  Extrem de ciudat cum această fătucă burgheză totalmente urbană, dintr-o familie de francezi, a înţeles cum se petrec lucrurile în satele româneşti.  Sincer, dacă n-aş fi citit Ion, Moromeţii şi Desculţ, eu n-aş avea habar despre ce povesteşte ea în Voica.

Voica este un roman scurt, dens, închegat, care urmăreşte un episod din viaţa lui Dumitru şi a nevestei sale Voica.  Neputând avea copii, femeia e condamnată să-şi vadă bărbatul aducându-i în bătătură un bastard făcut cu o ţigancă.  Dumitru refuză să-i dea, drept compensaţie şi asigurare că nu rămâne pe drumuri dacă micul ţigănuş moşteneşte toată averea, cele două pogoane pe care i le cere.  Henriette-Yvonne Stahl relatează toată această poveste prin descrieri de scene şi dialoguri de un naturalism uneori aproape insuportabil.  Bătăile şi ocările pe care şi le administrează personajele, violenţa evidentă la fiecare pas, atavismul gândirii ţăranilor, toate creează o imagine extrem de dură, dar clară, reală, a lumii satului pe la o mie nouă sute douăzeci şi ceva.  E o lume în care autoarea reuşeşte să te introducă perfect, cu mare economie de mijloace, însă mult talent, în special pentru detalii.

Ştiu că veţi strâmba din nas mulţi dintre voi, cine mai are timp să citească prostii dintr-astea cu care ni s-a împuiat capul la şcoală? 🙂  Mie însă mi-a plăcut mult romanul, e scris cu o incredibilă siguranţă şi intuiţie, iar stângăciile la care ne-am aştepta din pricina vârstei autoarei sunt aproape insesizabile.  M-am mirat şi mai tare de calitatea Voicăi dupe vreo 40 de pagini din “Pontiful”, scrisă cu aproape patruzeci de ani mai târziu – e exaltată şi plictisitoare, pe cât e Voica de plastică şi proaspătă.  O scriitoare care trebuie să fi avut o viaţă foarte interesantă…

Timp!

M-am lenevit de tot în ultima vreme, nu mai scriu aproape nimic pe blog, dar mai rău este că nici n-am mai terminat nimic. Citesc “The Book of the New Sun” a lui Wolfe şi mi se pare foarte grea.  Nu mă prinde, mi se pare foarte pretenţioasă, bine scrisă, profundă, însă nu e o carte de citit în metrou – şi numai în metrou şi în avion mai apuc. În schimb cumpăr… a venit Humanitas (care face 20 de ani, să trăiască) la noi la birou cu un stand de cărţi şi mi-am luat cadou vreo 12 de 8 martie, aşa.  În două tranşe, ieri şi astăzi, că tot zbor azi din nou la Viena şi n-o să am timp de nimic.  Şi nici în weekend, când revin, că iar am musafiri şi nu pot să stau cuminte… Data trecută mi-am cumpărat primele 4 sezoane din “Dr. House”, singurul motiv pentru care deschideam TV-ul în România.  Aşa că de miercuri îmi petrec serile libere lipită de ecranul laptop-ului (DVD-playerul mi-a clacat) şi-l iubesc pe House.  Patetic, ştiu 🙂

Ce cărţi am achiziţionat:

1. Thocomerius – Negru-Vodă – Neagu Djuvara

2. Între Orient şi Occident – Neagu Djuvara

3. Există istorie adevărată? – Neagu Djuvara

4. Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane – Neagu Djuvara

5. Dragostea, şi moartea, şi valurile – Yasushi Inoue

6. Cutremur de timp – Kurt Vonnegut

7. Puşcăriaşul – Kurt Vonnegut

8. Mal di pietre – Milena Agus

9. Viaţa începe vineri – Ioana Pârvulescu

10. Poveste despre dragoste şi întuneric – Amos Oz

11. Băieţii şi alte povestiri – Mario Vargas Llosa

12. Compromisul – Serghei Dovlatov

Acum mă rog numai să mă potolesc cu plecările, să mai las laptop-ul să se răcească şi să nu mai plec la 7 seara de la birou, ca să încep măcar să întrevăd o şansă de a citi mai mult de 10% din cărţile pe care nu încetez să le cumpăr.  Cred că am ajuns să am un stoc de 1 an de necitite numai din ultimele runde.  Nu mai vorbim de cele hăt, cumpărate prin 2008…