capricornk13

Circul domestic – Claudiu Komartin

Cartea Românească, 2005

Iată-mă, în sfârşit, şi faţă în faţă cu poezia foarte tânără (Komartin e născut în 83, puteţi să spuneţi ce vreţi, că scrie de mult, că e deja consacrat de premiile pe care le-a luat, mie tot teribil de tânăr mi se pare; în fond a debutat în 2002).  Mi-a plăcut foarte mult, mult mai mult decât mă aşteptam!  Mi-era teamă de teribilisme şi stângăcii sau de plictiseală, însă volumul acesta e constant bun, te atinge şi te atrage fiecare pagină.  Iarăşi mă pierduse unul dintre criticii de pe coperta 4 (nu mă las, îi citez până vă conving pe toţi că nu e posibil să se comenteze astfel): “Claudiu Komartin nu se complace în practicarea ingineriei textuale sau în reveria enciclopedică: spaţiul şi limitele limbajului i se impun, nu i se oferă, iar poetul le resimte sub forma unei crize. Experienţa originară a acestei poezii este dubla ruptură – între eu şi Celălalt, dar şi între limbaj şi lume.”.  Staţi aşa, că asta e încă inteligibil. Uitaţi ce urmează: “Traiectul eului liric urmăreşte neîncetat transgresarea rupturii alienante, fie în sensul solidarităţii umane, fie în direcţia aderenţei semnelor la obiect.”

Deci, dragi cititori, vă rog frumos (cu scuze umile către poet, care nu merită aşa ceva) să participați la un concurs: spuneti ce aflăm noi despre poezia lui Claudiu Komartin din textul de mai sus.  Cine mă luminează cel mai tare, primeşte de la mine cadou 5 cărţi.

Revenind la lucruri serioase – căci cartea lui Claudiu (sper că pot să-i spun astfel, sunt o babă pe lângă el! :D) este foarte serioasă, în sensul bun al cuvântului – aș vrea să încep să vă povestesc despre ea prin a cita din poezia mea preferată, “Prag III”:

“Fructe aspre, alungite ca niște țipete

s-au scuturat pe treptele de metal astă noapte

între noi distanța s-a insinuat viermănoasă

adâncind ca printr-o coapsă în rut flama senzuală

a unei

înfricoșate atingeri” …

Nu știu dacă ilustrează cel mai bine sentimentele mele despre volum, însă îmi place atât de tare tabloul fructelor alungite ca niște țipete, încât mă gândesc la el de vreo săptămână!  Mi-am imaginat în detaliu, am văzut niște chestii cărora le-a alungit un țipăt interior un capăt, care se subțiază până se pierde.  Și pe care când le vezi ți-e teamă să le atingi ca să nu se redeștepte vaietul.  După care mi-au trecut prin cap niște țipăte sfâșietoare ale cuiva, care se transformă în obiectele astea alungite, ca și cum s-ar materializa în fața ta și ți-ar fi iar cumva milă și cumva frică să te uiți la ele, că n-ai dreptul.  În fine, știu că aberez, însă chiar am încercat să pun pe hârtie ce mi-au inspirat vorbele astea; efortul e foarte mare, așa că m-am gândit la ce a însemnat efortul invers, de a transforma sentimentele poetului în imaginea respectivă. Hm, să fi fost efort?  Sau lui i-e simplu, așterne sub impulsul inspirației literă după literă? 

După cum sună versurile lui, cred mai degrabă în ultima variantă.  Nu mi se pare nimic studiat, muncit, chinuit  ca să dea bine.  Mi se pare că are o capacitate uluitoare de a dematerializa realitatea, de fapt de a sublima realitatea, pe care dealtfel o descrie și cu care se luptă în fiecare poem; o sublimează în imagini, sentimente, gânduri.  El nu spune o poveste reală într-un fel dur sau cinic sau sensibil sau poetic pentru a obține efectul, senzația de poetry (cum m-am obișnuit să văd în ultima vreme), ci scrie direct în altă cheie, în alt limbaj, care, prin curgere, îți sugerează povestea reală, embrionul imaginilor respective.  Hm, n-am fost prea clară.  Să explic altfel: în timp ce majoritatea scrie un text care poate fi apoi pus pe muzică, el scrie muzica, din care tu îți creezi textul. Câteva exemple care mi-au mai dat senzația asta:

“Te caut tot timpul, cântărind cu capul în pământ înserarea ce se lasă cu precizie peste umerii mei schelălăind de durere. Ești o sabie de foc și funingine înaintând în forma de pucioasă în care am fost turnat.

În trup așteptându-te, precum un zid mișcător la marginea lumii.” (Supradoză. Valse triste – a patra)

“Strâng din dinți. Din stern. Din artere.

Călăresc un pui de ogar jupuit cu dinții de stăpânul său orb.

Îmi jupoi partea dreaptă a corpului, iar pe stânga

i-o las unuia care mă iubește mai mult.” (Prag I)

“…numai șarpele de la piept șarpele orgolios și obscen

cântă

sfâșietor

în nopțile cu lună plină

printre ghirlande de trandafiri albi”… (Ademenire)

Mai este ceva care m-a impresionat la Komartin – are un fel de puritate a versurilor, in sensul in care nu sunt “lucrate”, nu vezi adjective aruncate aiurea, să mai facem o metaforă, ci au sens pentru construcția precisă a imaginii.  E sincer, nu e (sau nu pare) cabotin. 

Impresia generală pe care ți-o lasă cartea, este, însă, una de suferință, de dezolare, tristețe, inutilitate.  Sunt cântece aproape funebre, viața nu e roz, ci teamă și lacrimi.  Nu înțeleg cum de încape atâta tristețe în cineva atât de tânăr (și cu câtă expresivitate expusă…).  M-am speriat, practic nu e nicio rază de optimism acolo, totul colcăie de nefericire.  Știu că nu poate fi un reproș serios, că voi fi acuzată de insensibilitate sau de superficialitate – dragă tu vrei finaluri de Hollywood?  Nu, nu vreau, și versurile sunt frumoase, impresionante, mi-au plăcut la nivel estetic, de emoție artistică.  Însă nu le-aș citi prea des, aș avea senzația că mă amenință pieirea poftei de viață…

Probleme personale – Angela Marinescu

Cartea Romaneasca, 2009

Sigur ca mai trebuie sa citesc din opera doamnei Marinescu pentru a avea o opinie cat de cat motivata, volumul de fata contine 30 de poeme si e destul de dificil sa ma pronunt numai pe baza lor.  Am sa incerc sa insailez cateva impresii, fara nicio pretentie de adevar sau…dreptate.  Am simtit nevoia acestui disclaimer datorita unei dispute vechi pe tema dumneaei intre luciat si Emil Brumaru (nu ca eu m-as compara cu vreunul dintre ei, stati linistiti, sunt convinsa ca pe mine nu ma baga nimeni in seama 🙂 si ca nici nu are vreun motiv s-o faca).

In mod cert doamna scrie poezie, asa cum inteleg eu notiunea (apropo de insemnarea de mai deunazi), si, mai mult, o scrie cu un patos nebunesc, se duce pana in panzele albe.  Are imagini metaforice pe care nici macar nu le inteleg, sunt complicate si intortochiate, pe mine ma pierd.  De exemplu, in “Joc de laborator”:

“Intinde-ti mainile in aer ca niste pasari de laborator

si apoi da-le drumul

urmareste cu ochii ingustati

cum se prabusesc ca plumbul

pe mesele lungi si tehnice

si se unesc intre ele, in cadere,

ca un frate si o sora,

incestuosi,

si cu sexul intors pe dos,

ca o manusa soft,

scoasa de pe mana stanga,

a lui Putin.”

Finalul m-a lasat masca…

Pe de alta parte exista o unitate in poemele din volum, le leaga o sondare a carnalitatii, din perspectiva si sexuala, dar si fiziologica, insa nu gratuita, ci cautand intotdeauna legatura cu trairea poeziei, daca ma pot exprima astfel.  Poeta isi expune lupta cu batranetea si cu moartea folosindu-se de o masa de anatomie si de forta poeziei pe care o simte continuu inauntrul ei, pe care o traieste, cum am scris mai sus.  “Cand arzi o floare rosie intre picioare se apropie moartea/te sufoci si vomezi/peste gradini degradate/frica fata de poezia batranetii/o reptila ce-ti taie rasuflarea,/o surprind ca ma epuizeaza cu o grosolanie de o feminitate masculina/batranetea e o carpa pe care o folosesti dupa consumarea/unui act homosexual…” (Nu putem judeca realitatea cu bun simt).  Cred ca suna tare naiv interpretarea mea, dar atat ma pricep.

Din alt registru, un inceput de poezie care mi-a placut foarte mult, din  “Rezistente arse”:

la noi,

scriitorii au devenit rezistenti la scris.

ei au devenit profesionistii rezistentei la scris.

scrisul nu mai are nicio putere asupra lor

si, astfel, au devenit epave infricosatoare, anarhisti,

amorali, atei, histrioni libidinosi, violenti si obsedati.

in loc sa ii apere, scrisul ii apasa,

ca o banchiza de gheata,

o balena obosita si bolnava.”

Mi s-a parut o imagine plina de un adevar crud, pe de o parte si de o frumusete si plasticitate extraordinare, pe de alta parte.

Per total, insa, am avut impresia de exagerare, in special in finalul poeziilor.  Puteam urmari si ideea si imaginea o vreme, iar apoi aveam impresia ca poeta vrea sa socheze, tranteste un finish “metafizic” la care eu n-am acces. De aceea spun ca trebuie sa mai citesc, poate trebuie sa ma obisnuiesc cu stilul si sa ma gandesc mai mult.

O ultima remarca – tare as vrea sa ne revenim (noi, romanii) din mania comentariilor critice ditirambice si pretioase, care reusesc, pe langa faptul ca nu spun nimic, sa cada in ridicol.  Pe coperta 4 a volumului de fata este unul de domeniul fantasticului, nu dau numele celui care l-a scris, nu asta e ideea, ci continutul: “Extazul negru al Angelei Marinescu nu e decat implozia tragicului la limita absoluta a suportabilitatii, iar beatitudinea sa – o crispare spasmodica.”   Hai, pe bune?!  Nu-i face niciun serviciu poetei, dupa parerea mea…