Angoasă, suferință, puritate

Circul domestic – Claudiu Komartin

Cartea Românească, 2005

Iată-mă, în sfârşit, şi faţă în faţă cu poezia foarte tânără (Komartin e născut în 83, puteţi să spuneţi ce vreţi, că scrie de mult, că e deja consacrat de premiile pe care le-a luat, mie tot teribil de tânăr mi se pare; în fond a debutat în 2002).  Mi-a plăcut foarte mult, mult mai mult decât mă aşteptam!  Mi-era teamă de teribilisme şi stângăcii sau de plictiseală, însă volumul acesta e constant bun, te atinge şi te atrage fiecare pagină.  Iarăşi mă pierduse unul dintre criticii de pe coperta 4 (nu mă las, îi citez până vă conving pe toţi că nu e posibil să se comenteze astfel): “Claudiu Komartin nu se complace în practicarea ingineriei textuale sau în reveria enciclopedică: spaţiul şi limitele limbajului i se impun, nu i se oferă, iar poetul le resimte sub forma unei crize. Experienţa originară a acestei poezii este dubla ruptură – între eu şi Celălalt, dar şi între limbaj şi lume.”.  Staţi aşa, că asta e încă inteligibil. Uitaţi ce urmează: “Traiectul eului liric urmăreşte neîncetat transgresarea rupturii alienante, fie în sensul solidarităţii umane, fie în direcţia aderenţei semnelor la obiect.”

Deci, dragi cititori, vă rog frumos (cu scuze umile către poet, care nu merită aşa ceva) să participați la un concurs: spuneti ce aflăm noi despre poezia lui Claudiu Komartin din textul de mai sus.  Cine mă luminează cel mai tare, primeşte de la mine cadou 5 cărţi.

Revenind la lucruri serioase – căci cartea lui Claudiu (sper că pot să-i spun astfel, sunt o babă pe lângă el! :D) este foarte serioasă, în sensul bun al cuvântului – aș vrea să încep să vă povestesc despre ea prin a cita din poezia mea preferată, “Prag III”:

“Fructe aspre, alungite ca niște țipete

s-au scuturat pe treptele de metal astă noapte

între noi distanța s-a insinuat viermănoasă

adâncind ca printr-o coapsă în rut flama senzuală

a unei

înfricoșate atingeri” …

Nu știu dacă ilustrează cel mai bine sentimentele mele despre volum, însă îmi place atât de tare tabloul fructelor alungite ca niște țipete, încât mă gândesc la el de vreo săptămână!  Mi-am imaginat în detaliu, am văzut niște chestii cărora le-a alungit un țipăt interior un capăt, care se subțiază până se pierde.  Și pe care când le vezi ți-e teamă să le atingi ca să nu se redeștepte vaietul.  După care mi-au trecut prin cap niște țipăte sfâșietoare ale cuiva, care se transformă în obiectele astea alungite, ca și cum s-ar materializa în fața ta și ți-ar fi iar cumva milă și cumva frică să te uiți la ele, că n-ai dreptul.  În fine, știu că aberez, însă chiar am încercat să pun pe hârtie ce mi-au inspirat vorbele astea; efortul e foarte mare, așa că m-am gândit la ce a însemnat efortul invers, de a transforma sentimentele poetului în imaginea respectivă. Hm, să fi fost efort?  Sau lui i-e simplu, așterne sub impulsul inspirației literă după literă? 

După cum sună versurile lui, cred mai degrabă în ultima variantă.  Nu mi se pare nimic studiat, muncit, chinuit  ca să dea bine.  Mi se pare că are o capacitate uluitoare de a dematerializa realitatea, de fapt de a sublima realitatea, pe care dealtfel o descrie și cu care se luptă în fiecare poem; o sublimează în imagini, sentimente, gânduri.  El nu spune o poveste reală într-un fel dur sau cinic sau sensibil sau poetic pentru a obține efectul, senzația de poetry (cum m-am obișnuit să văd în ultima vreme), ci scrie direct în altă cheie, în alt limbaj, care, prin curgere, îți sugerează povestea reală, embrionul imaginilor respective.  Hm, n-am fost prea clară.  Să explic altfel: în timp ce majoritatea scrie un text care poate fi apoi pus pe muzică, el scrie muzica, din care tu îți creezi textul. Câteva exemple care mi-au mai dat senzația asta:

“Te caut tot timpul, cântărind cu capul în pământ înserarea ce se lasă cu precizie peste umerii mei schelălăind de durere. Ești o sabie de foc și funingine înaintând în forma de pucioasă în care am fost turnat.

În trup așteptându-te, precum un zid mișcător la marginea lumii.” (Supradoză. Valse triste – a patra)

“Strâng din dinți. Din stern. Din artere.

Călăresc un pui de ogar jupuit cu dinții de stăpânul său orb.

Îmi jupoi partea dreaptă a corpului, iar pe stânga

i-o las unuia care mă iubește mai mult.” (Prag I)

“…numai șarpele de la piept șarpele orgolios și obscen

cântă

sfâșietor

în nopțile cu lună plină

printre ghirlande de trandafiri albi”… (Ademenire)

Mai este ceva care m-a impresionat la Komartin – are un fel de puritate a versurilor, in sensul in care nu sunt “lucrate”, nu vezi adjective aruncate aiurea, să mai facem o metaforă, ci au sens pentru construcția precisă a imaginii.  E sincer, nu e (sau nu pare) cabotin. 

Impresia generală pe care ți-o lasă cartea, este, însă, una de suferință, de dezolare, tristețe, inutilitate.  Sunt cântece aproape funebre, viața nu e roz, ci teamă și lacrimi.  Nu înțeleg cum de încape atâta tristețe în cineva atât de tânăr (și cu câtă expresivitate expusă…).  M-am speriat, practic nu e nicio rază de optimism acolo, totul colcăie de nefericire.  Știu că nu poate fi un reproș serios, că voi fi acuzată de insensibilitate sau de superficialitate – dragă tu vrei finaluri de Hollywood?  Nu, nu vreau, și versurile sunt frumoase, impresionante, mi-au plăcut la nivel estetic, de emoție artistică.  Însă nu le-aș citi prea des, aș avea senzația că mă amenință pieirea poftei de viață…

Advertisements

Pentru ca nu pot sa ma abțin…

Gooooooooooo Barçaaaaaaaaaaaa!!!

Later edit:

😦

Uau, ce toanta sunt!…

Picnic la marginea drumului – Arkadi&Boris Strugațki

Paralela 45, 2006. Trad. și postfață Valerian Stoicescu

Da, da, da, stiu, penibil.  Marele fan SF care nu-i citise pe fratii Strugatki.  Nu, n-am vazut nici filmul lui Tarkovski (presupun ca asta e si mai penibil).  Dar iertati-ma, astazi m-am trezit la 5 (ora Romaniei, in Austria era 4), am zburat la Bucuresti (stiti ultimul banc? Island, we said send Cash…), zbor pe care l-am utilizat in folosul Picnicului integral, am mers direct la birou (unde am muncit de mi-au sarit capacele), am plecat la 8 si un sfert, iar metroul s-a dovedit propice pentru finalizarea cartii.  Sper ca se pune efortul la iertarea pacatului capital (ca sa nu-i zic tantoshenie pura) de a-i fi evitat pe celebrii frati cu mare grija pana acum.  Nu stiu de ce, citind descrieri ca parabola, alegorie etc. ma asteptam la vreo kestie de-aia cu soparle la adresa comunismului, de care, la drept vorbind, mi se acrise de vreo doua decenii. 

Nici vorba, domnule!  O carte excelenta, pe care nici nu stiu daca trebuie s-o “confiscam” pentru SF, nu de alta, dar sa nu mai speriem pe cineva cu nisa, cum am fost eu speriata de solzii shoparlelor.  Sa va zic ce are, ca are pentru toate gusturile!  Are action, dar action, nu gluma, de cea mai buna calitate.  Are personajul principal exact cum sunt eroii din filmele americane (minus cliseele).  Are creier, gandire, idee, cum vreti sa-i spuneti, cat pentru doua carti bune, o capodopera, 5 eseuri si 37 de sequel-uri.  Nimic nu e facil sau superfluu.  Limbajul este si firesc si de un umor irezistibil.  Nu se poate, pur si simplu nu se poate sa nu-ti placa…

Si ma mai gandesc maine, ca-mi curg lacrimile de somn, Inter are 3-1 contra Barçei, ceea ce ma enerveaza ingrozitor, iar rusii acestia minunati merita mult mai multa atentie din partea mea.

Noapte buna in acest Bucuresti plouat si trist sau wherever you are…

Un zambet pentru azi si o multumire intarziata

In pauza meciului Inter-Barca si a insemnarii despre Picnic la marginea drumului, pe care o termin maine, ca sunt cu ochii impaienjeniti de somn, am zapat ici-colo si am descoperit o surpriza frumoasa aici, pentru care imi face placere sa-i multumesc luizei.

Carne si lupta cu moartea

Probleme personale – Angela Marinescu

Cartea Romaneasca, 2009

Sigur ca mai trebuie sa citesc din opera doamnei Marinescu pentru a avea o opinie cat de cat motivata, volumul de fata contine 30 de poeme si e destul de dificil sa ma pronunt numai pe baza lor.  Am sa incerc sa insailez cateva impresii, fara nicio pretentie de adevar sau…dreptate.  Am simtit nevoia acestui disclaimer datorita unei dispute vechi pe tema dumneaei intre luciat si Emil Brumaru (nu ca eu m-as compara cu vreunul dintre ei, stati linistiti, sunt convinsa ca pe mine nu ma baga nimeni in seama 🙂 si ca nici nu are vreun motiv s-o faca).

In mod cert doamna scrie poezie, asa cum inteleg eu notiunea (apropo de insemnarea de mai deunazi), si, mai mult, o scrie cu un patos nebunesc, se duce pana in panzele albe.  Are imagini metaforice pe care nici macar nu le inteleg, sunt complicate si intortochiate, pe mine ma pierd.  De exemplu, in “Joc de laborator”:

“Intinde-ti mainile in aer ca niste pasari de laborator

si apoi da-le drumul

urmareste cu ochii ingustati

cum se prabusesc ca plumbul

pe mesele lungi si tehnice

si se unesc intre ele, in cadere,

ca un frate si o sora,

incestuosi,

si cu sexul intors pe dos,

ca o manusa soft,

scoasa de pe mana stanga,

a lui Putin.”

Finalul m-a lasat masca…

Pe de alta parte exista o unitate in poemele din volum, le leaga o sondare a carnalitatii, din perspectiva si sexuala, dar si fiziologica, insa nu gratuita, ci cautand intotdeauna legatura cu trairea poeziei, daca ma pot exprima astfel.  Poeta isi expune lupta cu batranetea si cu moartea folosindu-se de o masa de anatomie si de forta poeziei pe care o simte continuu inauntrul ei, pe care o traieste, cum am scris mai sus.  “Cand arzi o floare rosie intre picioare se apropie moartea/te sufoci si vomezi/peste gradini degradate/frica fata de poezia batranetii/o reptila ce-ti taie rasuflarea,/o surprind ca ma epuizeaza cu o grosolanie de o feminitate masculina/batranetea e o carpa pe care o folosesti dupa consumarea/unui act homosexual…” (Nu putem judeca realitatea cu bun simt).  Cred ca suna tare naiv interpretarea mea, dar atat ma pricep.

Din alt registru, un inceput de poezie care mi-a placut foarte mult, din  “Rezistente arse”:

la noi,

scriitorii au devenit rezistenti la scris.

ei au devenit profesionistii rezistentei la scris.

scrisul nu mai are nicio putere asupra lor

si, astfel, au devenit epave infricosatoare, anarhisti,

amorali, atei, histrioni libidinosi, violenti si obsedati.

in loc sa ii apere, scrisul ii apasa,

ca o banchiza de gheata,

o balena obosita si bolnava.”

Mi s-a parut o imagine plina de un adevar crud, pe de o parte si de o frumusete si plasticitate extraordinare, pe de alta parte.

Per total, insa, am avut impresia de exagerare, in special in finalul poeziilor.  Puteam urmari si ideea si imaginea o vreme, iar apoi aveam impresia ca poeta vrea sa socheze, tranteste un finish “metafizic” la care eu n-am acces. De aceea spun ca trebuie sa mai citesc, poate trebuie sa ma obisnuiesc cu stilul si sa ma gandesc mai mult.

O ultima remarca – tare as vrea sa ne revenim (noi, romanii) din mania comentariilor critice ditirambice si pretioase, care reusesc, pe langa faptul ca nu spun nimic, sa cada in ridicol.  Pe coperta 4 a volumului de fata este unul de domeniul fantasticului, nu dau numele celui care l-a scris, nu asta e ideea, ci continutul: “Extazul negru al Angelei Marinescu nu e decat implozia tragicului la limita absoluta a suportabilitatii, iar beatitudinea sa – o crispare spasmodica.”   Hai, pe bune?!  Nu-i face niciun serviciu poetei, dupa parerea mea…

Dobrogene servite cu nostalgie

Medgidia, orasul de apoi – Cristian Teodorescu

Cartea Romaneasca – 2009

Ce placere sa treci prin acest roman tesut de Cristian Teodorescu din 103 povesti!  Istorii ale fiecarui personaj interesant din orasul dobrogean incepand de prin ’40 pana dupa razboi, trecute prin vremea Capitanului, a Maresalului si a ocupatiei rusesti si colorate de tipicurile, traditiile, apucaturile si convingerile tuturor natiilor, ocupatiilor si castelor ce coexistau mai mult sau mai putin pasnic in mini-universul Medgidia.  Drumurile carciumarului Fanica Teodorescu dupa vin pe la podgoreni mi-au readus in memorie imaginile dealurilor Tulcei, un peisaj complet diferit de tot ce vazusem in Romania pana atunci, casute albe sau albastre, cu garduri mici, totul ca de turta dulce, cate o cotiga trasa de vreun magarus, o capra ici-colo, totul scaldat intr-o lumina care nu exista nicaieri in alta parte.

Dar nu va imaginati ca romanul lui Cristian Teodorescu e descriptiv si liric, iti lasa doar gust de poezie ca intreg, prin calitatea povestilor de a forma o lume intreaga, vie, rotunda si completa.  Fiecare fragment evoca o mica intamplare din viata protagonistilor si fiecare este de o expresivitate si densitate care iti fixeaza in fata ochilor si personalitatea oamenilor si sperantele lor. Sunt, parca, momente capitale in evolutia destinelor personajelor, mascate in evenimente de zi cu zi, povestite cu har, umor si simpatie.

Orasul are cateva centre de interes, in jurul carora graviteaza vietile tuturor: gara cu carciuma CFR a lui Fanica, biserica, moscheea, cazarma maiorului Scipion, bordelul din deal de la Chelu.  Personajele provin din toate mediile sociale si etnice posibile, iar trasaturile acestora sunt admirabil surprinse, cu condei rapid si sigur.  Preocuparile eterne ale femeilor si barbatilor sunt conditionate de micul targ de provincie, insa si ei, prin personalitatile lor proaspete si diverse scriu istoria orasului in egala masura. 

O carte de care nu te poti desprinde, care te lasa cu gustul unei mini-Romanii cu personalitate si zvac, cu posibilitati nelimitate, cu energii pierdute, o lume plina de farmec, mai autentica atunci decat ar mai putea deveni vreodata.  O comunitate in adevaratul sens al cuvantului, dusa pentru totdeauna.

Luni e cenaclu

Pe agenda:

Mihnea Columbeanu va citi fragmente din “Pitbull Projection”

Silvana Sorop va citi “Prolog”

Cristian Tamas isi va citi traducerea la “Cazul Rautavaara” de Philip K. Dick

Cristina Ghidoveanu isi va citi fragmente din traducerea “Jurnale din anii molimei” de Norman Spinrad.

Nu stiu daca reusesc sa ajung (in primul rand e devreme, de la 17:15, in al doilea rand nu stiu daca reusesc sa zbor de aici pana atunci!)

Fuga de cenusa

Am reusit sa decolez ieri, probabil cu unul dintre ultimele zboruri spre Viena, inainte sa se inchida si Schwechat-ul.  Otopeniul era plin de lume ca niciodata, cozi imense la ghiseele KLM si Air France – se inchisesera deja Heathrow, Schipol, CDG, in fine, toate aeroporturile din nordul Europei, din cauza norului de cenusa provenit de la activitatea vulcanica din Islanda.  Gluma se ingroasa, fiindc-ar trebui sa vin maine la pranz inapoi, iar in acest moment stiu ca Schwechat-ul e inchis toata ziua de azi.  Daca nu se schimba vantul, e posibil sa raman suspendata pe-aici – nu ca mie personal nu mi-ar placea la nebunie, insa am o gramada de treaba la birou si s-ar putea ca sefii mei sa nu se amuze foarte tare 😀

Am inceput in avion “Medgidia, orasul de apoi”, pe care a fugarit-o sora mea prin librarii pentru mine, si am constatat ca recomandarile lui c.sirb si dragos erau extrem de justificate, imi place tare de tot.  Insa n-am reusit sa-i dau inca de capat – aseara ne-am adunat, gasca clasica de romani (plus inca putina coloratura estica, alti colegi sarbi, bulgari si un rus) si am descins la Bodega Marques, un local spaniol excelent, pe…Parisergasse (logic sa fie pe strada Paris din Viena, nu? 🙂 care strada mai este si aproape de…Judenplatz).  Mancarea este delicioasa, nu-l ocoliti daca aveti ocazia; am luat sau degustat de pe la altii tot felul de minunatii – celebrele aceitunas (masline marinate), Chorizo a la Riojana (carnatii traditionali in sos de vin rosu), Jamon serrano con pan y tomatas (jambon uscat adus cu felii de paine prajita peste care era un sos de rosii si usturoi), Patatas bravas (cartofi la cuptor tavaliti intr-o crusta de mirodenii printre care boiaua avea rolul principal), Calamari al Ajillo (calamar cu usturoi), Dorada rosa con polenta y hongos (dorada cu mamaliga si ciuperci). A fost o surpriza foarte placuta pentru mine, care nu ma omor in general dupa mancarea spaniola din pricina omniprezentelor fructe de mare – le detest, cu exceptia calamarilor cu consistenta lor usor elastica, pentru ca, gatiti bine, isi pierd orice urma de gust de mare. 

Astazi o sa merg la plimbare, e soare, frumos, mai am doua prietene de revazut, de refacut rezerva strategica de capsule Nespresso (daca va place cafeaua trebuie sa va luati un aparat, e delicioasa, nu minte Clooney!), de vazut expozitia Cars a lui Andy Warhol la Albertina si neaparat de mancat o Vanillieschnitte sau Mozarttorte la o terasa prin Hofburg sau Museumsquartier.  Aici, unde stau, cladirea are o curte interioara mica, in care creste o magnolie uriasa, acum in floare, la care nu ma pot satura sa ma uit – este aproape ireal de frumoasa!  In clipa asta au inceput sa sune clopotele catedralei din apropiere, iar printre crengile magnoliei s-au aciuit niste pasarele (niciodata nu pot identifica specii) care comunica de zor…

Stiu ca ucid lumea cu nesfarsitele mele tirade admirative despre Viena, insa nu ma pot abtine.  Ah, v-am spus vreodata ca, desi absolut toate magazinele sunt inchise incepand de sambata de la ora 6 seara pana luni dimineata, librariile Thalia sunt deschise si sambata si duminica pana la ora 10 seara? Si ca sunt intotdeauna pline?  Inclusiv de oameni care stau asezati pe fotoliile si canapelele puse ici-colo si citesc?  Nu-i intreaba nimeni de sanatate, nu-i alunga, nu le spune ca trebuie sa-si cumpere cartile, evident…

Stări contradictorii

Am început să citesc din La lilieci a lui Sorescu târziu, în seara în care scriam.  Și m-am enervat destul de repede.  Suficient de tare încât să caut definiții ale poeziei – din păcate nu prea am cărți de teorie literară pe-acasă, așa că am recurs la DEX și la Larousse.  Nu de alta, însă ce citeam eu nu avea nicio imagine poetică în sensul în care percep eu noțiunea.  Poate e vina mea, citadină înrăită, că nesfârșitele idealizări ale vieții satului românesc și profundele sensuri și înțelesuri ale atitudinii țăranului român (sau elvețian, senegalez, whatever!) mă lasă, aproape de fiecare dată, rece.  Am constatat, dealtfel, că am greșit, presupun că “lirica” din poemele citite se înscrie în definiții, doar că nu-mi trezește mie emoții.  Păcat, îmi plăcuseră poemele lui de tinerețe. N-am de gând să-mi cumpăr și partea a doua a ciclului, care apare astăzi la Jurnal fiindcă, cinic vorbind, nu trebuie să mănânc toată prăjitura pentru a constata că e acră.

Inspirată de zum, m-am gândit, totuși, să scriu puțin și despre “Amintirile unui Chelbasan” a Anei Maria Sandu, pe care am citit-o în 2009, când mi-am cumpărat-o.  Inițial am avut aceeași senzație de înșiruire epică, povești din copilărie fără niciun merit deosebit, însă, avansând în micul volum, am constatat că autoarea construiește o imagine foarte adevărată și emoționantă a senzațiilor ascunse, intime, ale vârstei respective la genul feminin.  M-am regăsit în multe dintre sentimentele ei, le evocă fără teamă și fără false pudori, dar și fără obsesia aceea a exhibiționismului care m-a disperat la generația 2000.  E o cărticică intimă, dar plăcută, sensibilă și… curajoasă, trebuie s-o fi costat pe Ana Maria să fie atât de sinceră cu ea însăși. 

De joi citesc pasionat, febril, “Viața unui om singur” a lui Adrian Marino.  Este un document excepțional.  Nu pentru deja celebrele expuneri și denigrări ale confraților (pe care nici nu-i consideră astfel), ci pentru valoarea multora dintre ideile expuse, pe de o parte, singularitatea destinului său, pe de altă parte și, nu în utimul rând, pentru că profesează ceea ce crede: un stil simplu, fără valențele estetice ori de punere în valoare a propriei persoane pe care le detesta atât.  Am ales să scriu acum, aici, despre carte și să vă încurajez s-o citiți pentru că nu voi scrie niciodată o însemnare despre ea.  Cred că dl. Marino s-ar întoarce în mormânt dac-aș face-o.  Dumnealui deplângea lipsa de receptare sau receptarea greșită a sa de către mari personalități ale culturii române și europene.  Nici în coșmarurile sale oribile nu cred că intra discuția la o cafeluță, bârfa mică pe un blog despre memoriile sale.  Atâta respect mă simt datoare să-i arăt.  Însă este o lectură obligatorie.

România mea literară

În sfârșit mi-am luat inima-n dinți și am făcut comanda pe care mi-o doream de multă vreme la Cartea Românească.  Conform legilor lui Murphy, cartea pe care mi-o doream cel mai tare, Medgidia orașul de apoi, era epuizată – c-așa e-n tenis. Bravo mie că mă tooot codesc de luni de zile, c-acum o s-o caut probabil în van pe cine știe unde.  Sau poate se milostivesc și-o reeditează… Am achiziționat o grămadă de poezie, pe care o aștept cu nerăbdare – mi-am propus să alternez un volum de poezie cu unul de proză, să vedem dacă-mi și iese.  Evident că mă enervează foarte tare că nu poți să combini comenzile de pe Cartea Românească cu cele de pe Polirom, deși sunt fain-frumușel același lucru.  Acum trebuie să mai fac o comandă (tot uriașă probabil) și acolo, fiindcă țin cu tot dinadinsul să-mi iau memoriile lui Marino.  Dar să vă zic ce-am luat, că tot sunt pe drum dragele de ele și mai am câteva zile de așteptare, în care e ridicol să sper că dau gata măcar două din teancul acela știți voi care, cel jenant.  Vă mărturisesc, la mine sunt de fapt teancuri și sunt pe birou, căci rafturile s-au epuizat de mult 🙂

Asediul Vienei – Horia Ursu

Amantul colivăresei – Radu Aldulescu

Circul domestic – Claudiu Komartin

Cartea tuturor intențiilor – Marin Mălaicu-Hondrari

Foxtrot XX – Răzvan Petrescu

Cinci nori colorați pe cerul de răsărit – Florina Iliș

Coborârea de pe cruce – Florina Iliș

Cruciada copiilor – Florina Iliș

Cutia cu bătrâni – Andrei Oișteanu

Nașterea dorințelor lichide – Ruxandra Cesereanu

Tainele inimei – Cristian Teodorescu

spațiu privat – Elena Vlădăreanu

Probleme personale – Angela Marinescu

Floarea de menghină – Svetlana Cârstean

cartea micilor invazii – Ștefan Manasia

Lucrări în verde – Simona Popescu

Centura de castitate – Nichita Danilov

corpuri romanești – Răzvan Țupa

Dilecta – Octavian Soviany

europa. zece cântece funerare – Elena Vlădăreanu

nicolina blues – Ovidiu Nimigean

Pauza dintre vene – Miruna Vlada

(Poemul din carton). urme de distrugere pe Marte – Bogdan Ghiu

Rimelări – Șerban Foarță

Ruj pe icoane – Livia Roșca

Submarinul erotic – Emil Brumaru

Acum vă rog să mă ghidați și pe mine printre stele, că, oricum, de mulți poeți știu de la voi.  Ca să-mi redeschid apetitul, azi am luat primul La lilieci al lui Sorescu de la Jurnal (se țin bine băieții ăștia, au scos super cărți!) și intenționez să citesc măcar câteva poeme înainte de culcare.

« Older entries