Carne si lupta cu moartea

19/04/2010 at 12:05 pm (Poezie)

Probleme personale – Angela Marinescu

Cartea Romaneasca, 2009

Sigur ca mai trebuie sa citesc din opera doamnei Marinescu pentru a avea o opinie cat de cat motivata, volumul de fata contine 30 de poeme si e destul de dificil sa ma pronunt numai pe baza lor.  Am sa incerc sa insailez cateva impresii, fara nicio pretentie de adevar sau…dreptate.  Am simtit nevoia acestui disclaimer datorita unei dispute vechi pe tema dumneaei intre luciat si Emil Brumaru (nu ca eu m-as compara cu vreunul dintre ei, stati linistiti, sunt convinsa ca pe mine nu ma baga nimeni in seama 🙂 si ca nici nu are vreun motiv s-o faca).

In mod cert doamna scrie poezie, asa cum inteleg eu notiunea (apropo de insemnarea de mai deunazi), si, mai mult, o scrie cu un patos nebunesc, se duce pana in panzele albe.  Are imagini metaforice pe care nici macar nu le inteleg, sunt complicate si intortochiate, pe mine ma pierd.  De exemplu, in “Joc de laborator”:

“Intinde-ti mainile in aer ca niste pasari de laborator

si apoi da-le drumul

urmareste cu ochii ingustati

cum se prabusesc ca plumbul

pe mesele lungi si tehnice

si se unesc intre ele, in cadere,

ca un frate si o sora,

incestuosi,

si cu sexul intors pe dos,

ca o manusa soft,

scoasa de pe mana stanga,

a lui Putin.”

Finalul m-a lasat masca…

Pe de alta parte exista o unitate in poemele din volum, le leaga o sondare a carnalitatii, din perspectiva si sexuala, dar si fiziologica, insa nu gratuita, ci cautand intotdeauna legatura cu trairea poeziei, daca ma pot exprima astfel.  Poeta isi expune lupta cu batranetea si cu moartea folosindu-se de o masa de anatomie si de forta poeziei pe care o simte continuu inauntrul ei, pe care o traieste, cum am scris mai sus.  “Cand arzi o floare rosie intre picioare se apropie moartea/te sufoci si vomezi/peste gradini degradate/frica fata de poezia batranetii/o reptila ce-ti taie rasuflarea,/o surprind ca ma epuizeaza cu o grosolanie de o feminitate masculina/batranetea e o carpa pe care o folosesti dupa consumarea/unui act homosexual…” (Nu putem judeca realitatea cu bun simt).  Cred ca suna tare naiv interpretarea mea, dar atat ma pricep.

Din alt registru, un inceput de poezie care mi-a placut foarte mult, din  “Rezistente arse”:

la noi,

scriitorii au devenit rezistenti la scris.

ei au devenit profesionistii rezistentei la scris.

scrisul nu mai are nicio putere asupra lor

si, astfel, au devenit epave infricosatoare, anarhisti,

amorali, atei, histrioni libidinosi, violenti si obsedati.

in loc sa ii apere, scrisul ii apasa,

ca o banchiza de gheata,

o balena obosita si bolnava.”

Mi s-a parut o imagine plina de un adevar crud, pe de o parte si de o frumusete si plasticitate extraordinare, pe de alta parte.

Per total, insa, am avut impresia de exagerare, in special in finalul poeziilor.  Puteam urmari si ideea si imaginea o vreme, iar apoi aveam impresia ca poeta vrea sa socheze, tranteste un finish “metafizic” la care eu n-am acces. De aceea spun ca trebuie sa mai citesc, poate trebuie sa ma obisnuiesc cu stilul si sa ma gandesc mai mult.

O ultima remarca – tare as vrea sa ne revenim (noi, romanii) din mania comentariilor critice ditirambice si pretioase, care reusesc, pe langa faptul ca nu spun nimic, sa cada in ridicol.  Pe coperta 4 a volumului de fata este unul de domeniul fantasticului, nu dau numele celui care l-a scris, nu asta e ideea, ci continutul: “Extazul negru al Angelei Marinescu nu e decat implozia tragicului la limita absoluta a suportabilitatii, iar beatitudinea sa – o crispare spasmodica.”   Hai, pe bune?!  Nu-i face niciun serviciu poetei, dupa parerea mea…

Advertisement