Romane SF cu poveste şi stil

Scarabeul în muşuroi. Valurile liniştesc vântul – A&B Strugaţki

Paralela 45, 2008.  Trad. şi note, Valerian Stoicescu

Le-am terminat de citit de mult, de fapt am mai citit vreo trei cărţi de atunci, în ciuda peregrinărilor mele ca ţiganul cu cortul pe teme de renovări. Două romane excelente (îmi pare rău că nu l-am avut şi pe primul din această serie a Progresorilor/Pelerinilor, Insula locuită, însă pot fi citite distinct fără probleme) pe tema întâlnirii omenirii cu o civilizaţie net superioară.  De fapt cuvântul “întâlnire” nu este potrivit, pentru că umanitatea simte prezenţa, vede urmele, citeşte semnele (ca şi în picnic) trecerii acestei civilizaţii, însă nu are niciun contact cu ea.  Plasate într-un viitor foarte îndepărtat, romanele descriu o societate umană mult avansată, care a colonizat deja nenumărate planete, a întâlnit cel puţin 3 alte specii extraterestre dotate cu inteligenţă, şi este preocupată de cu totul şi cu totul alte lucruri decât în prezent.  Există un Consiliu planetar care guvernează totul, cu un fel de unitate de elită cvasi-militară, COMCON-ul, care conduce misiunile de colonizare a altor planete, coordonează contactele cu extratereştrii şi, mai ales, creează şi execută strategia de apărare a pământului şi locuitorilor săi împotriva oricăror neprevăzute.  Personajele principale ale romanelor fac toate parte fie din acest COMCON, fie dintre guvernatorii planetei, iar acţiunea fiecărei cărţi este în deplină concordanţă: intrigă de roman poliţist sau de spionaj, oameni extrem de inteligenţi şi curajoşi, adevăraţi eroi, fir narativ impecabil, cu suspans, deznodământ total neaşteptat, dezvăluiri crescând în intensitate.  Pe lângă aceste trăsături extrem de agreabile ale romanului de aventură, care sunt executate impecabil de fraţii Strugaţki, romanele au un sens profund, pun întrebări fundamentale, expun situaţii limită şi reacţiile aferente, sunt populate de personaje extrem de credibile şi de ataşante, au dialoguri de o naturaleţe, umor şi expresivitate de invidiat. 

Mai pe scurt cred că sunt destul de avansate pe drumul către perfecţiunea unei scrieri epice – te şi captivează, te pun şi pe gânduri, sunt trepidante şi interesante dar în acelaşi timp tratează teme serioase şi profunde, au personaje cu trăsături eroice, dar umane şi calde, nu dezbat despre lumi imposibile, nu plictisesc nicio secundă, iar limbajul în care sunt scrise este unul extraordinar de expresiv, în ciuda perfectei sale normalităţi şi lipse de emfază.  E extrem de interesant să constaţi la un moment dat că băieţii ăştia doi care scriu sunt cu mult mai savanţi şi mai deştepţi ca tine, dar sunt dintre acei rari deţinători de mega-creier care ştiu să se adreseze celorlalţi pe limba lor fără a face compromisuri calitative sau a ocoli lucrurile complicate, profunde, filozofice – pur şi simplu au talentul, dorinţa şi capacitatea de a se face înţeleşi. 

Îmi place foarte mult stilul lor de literatură, mi se pare un adevărat brand şi am de gând să citesc tot ce au scris.  Ideile lor sunt inovatoare şi mereu proaspete, dar ceea ce frapează cel mai tare, pe lângă cele descrise de mine mai sus, care duc scrierile lor al naibii de aproape de perfecţiune, este dexteritatea cu care jonglează cu elementele psihologiei umane şi pentru a construi intriga (jucându-se, deci, cu creierii noştri, ai cititorilor) şi pentru a-şi crea personajele (jucându-se cu creierii lor).

Advertisements

Oameni care n-au treabă

Ieri au venit niște nenea, când eram la birou, să-mi schimbe tâmplăria la două balcoane plus o cameră. Vă dați seama ce înseamnă, jde fiare tăiate cu flexul (alea de pe un balcon, care avea un fel de zăbrele în partea de jos), tâmplărie de când s-a făcut blocul+geamurile aferente de scos din casă etc. Ergo, zgomot și mizerie.  Soră-mea, șefă de șantier, a reușit să negocieze cu un mic reprezentant al etniei rome care era interesat de fierul vechi ca, în schimbul lui, să care tâmplăria de la un balcon și s-o ducă unde-o ști. Problema este că astfel a fost rezolvată o infimă parte a problemei, fiindcă au rămas o grămadă de lemne, cadre, geamuri. Desigur, vom închiria un tomberon de-ăla mare de la primărie (pe care trebuie să-l păzești tot timpul, altfel ți-l umplu imediat binevoitorii cu ce nu le trebuie lor prin casă) ca să le scoatem. Până când reușim să ducem la capăt această intnție civilizată, sunt depozitate lângă ușa noastră, la etajul 6. Țin să precizez că ieri soră-mea a fost să-i avertizeze pe vecinii maneliști de jos, care mă trezesc în fiecare sîmbătă și duminică între orele 8 și 9 cu muzica lor cretină la maximum, că vor avea de suportat zgomot.  N-au protestat (sunt obișnuiți). Atenție, resturile nu împiedică trecerea, nu sunt lângă alte uși, datorită dispunerii apartamentelor.

Ei bine, ieri au venit nu mai puțin de 4 vecini (necunoscuți pentru soră-mea, care s-a mutat acum 3 ani în bloc, iar ei nu salută) să răcnească la ea că… e mizerie pe scară. Evident că s-a făcut mizerie, țigănușul căra fiare și geamuri, sigur că n-a spălat după el la fiecare drum!  Dar soră-mea îl aștepta să termine, ca să poată mătura după el la 6 și în scara blocului la sfârșit!  Spuneti-mi si mie: cum e posibil asa ceva? Adica ce fac astia? Vad mizerie prin scara si se apuca de umblat din etaj in etaj sa vada cine e vinovatul?!  Cum poti sa te duci la administrator sa te plangi la nici 3 ore dupa ce a inceput toata povestea?!  Cum de ai tu, idiot fara preocupari, timp sa vezi ca e mizerie, sa depistezi infractorul (desigur, ei nu si-au renovat cu totii, n-au facut exact acelasi lucru…) si sa mergi sa te plangi intre 10 dimineata si 1 ziua?!  Si de ce mama ma-tii de plangi?  De cateva fire de moloz scapate prin scara? Cu ce te deranjeaza?!  Si nu de-aia platesti femeie de serviciu?!  Si, mai ales, de ce nu-l lasi pe ala macar pana la sfarsitul zilei sa vezi daca a strans dupa el sau nu?!  Voua v-a dat prin cap vreodata sa megeti la cineva la usa?!  Va intereseaza ce fac vecinii de bloc?!  Iar daca mergi la aia la usa, ca un bou patentat ruda cu Dabija, si vezi ca-ti deschide o femeie singura de 1,59 si 50 kg in viu, o pui sa care o tona de lemne si fiare?!!! Faci pe justitiarul?!  Ce animale…

Cred ca am nevoie de Rhetta Marx… 😀

Un fel de raport :)

O leapşă venită din două flancuri, de la adina b şi cinabru – n-am cum să mă mai ascund. Să încercăm:

Câte cărţi ai citit până acum în 2010?

32 (incluzând recitirile)

Câte cărţi de ficţiune şi câte de non-ficţiune?

31 de fictiune, 1 de non-fictiune.

Care e proporţia de scriitori bărbaţi vs. femei?

Cred că aproximativ 2 la 1

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

Picnic la marginea drumului, A&B Strugaţki, Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian şi The Ballad of the Sad Cafe, Carson McCullers

Care e cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin până acum în 2010?

Horia Ursu, Asediul Vienei, mă chinui cu ea de vreo două săptămâni…

Ai început vreo carte şi n-ai putut să o termini?

Da, Poveste despre dragoste şi întuneric, Amos Oz – am renunţat pe la jumătate. Şi The Book of the New Sun a lui Gene Wolfe, insă nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că e prea frumoasă şi complicată în engleză pentru cât timp am eu, aşa că m-am hotărât să citesc numai când am stare şi timp pentru ea.

Care e cea mai veche carte citită?

Cred că Nimic nou pe frontul de vest.

Dar cea mai nouă?

Păi nu ştiu ce să zic, după data apariţiei Frumoasele străine.

Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

O după-amiază cu bere şi zâne si, respectiv, Voica.

Cea mai lungă şi cea mai scurtă carte?

Cea mai lungă cred că Viaţa unui om singur, Adrian Marino. Cea mai scurtă cred că spaţiu privat, Elena Vlădăreanu.

Câte cărţi împrumutate şi /sau de la bibliotecă?

Zero.

Câte cărţi citite sunt traduceri?

15 cărţi româneşti (uau! must be a record!), 7 traduceri şi 10 în original (engleză).

Care e cel mai citit autor anul acesta?

A&B Strugaţki, am terminat între timp şi Scarabeul în muşuroi şi Valurile liniştesc vântul. Ca autor nou, că altfel iese JK Rowling, am recitit toate cele 7 HP.

Ai recitit vreo carte?

Vezi mai sus, plus LOTR.

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Maiorul Scipion din Medgidia, oraşul de apoi. Mack Sim şi Toivo Glumov din Scarabeu… şi Valuri… Tot aşa, dacă vorbim de cărţi noi, altfel Harry Potter, Hermione, Aragorn şi Gandalf 😀

Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?

Offff, păi Anglia, Israel, România, diverse neprecizate fantastice, SUA… Am uitat în rest

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?

E foarte greu de răspuns, practic toate mi-au fost recomandate, într-un fel sau altul, cu excepţia Frumoaselor străine şi a Zăpezilor de pe Kilimanjaro, fiindcă eu cumpăr Cărtărescu şi Hemingway fără să mi-i recomande nimeni! 🙂

Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeşti mai mult?

Carson McCullers, Siri Hustvedt, Cristian Teodorescu, Angela Marinescu, Claudiu Komartin, A&B Strugaţki, Marian Truţă.

E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?

Să explic: aseară mi-am pus toate cărţile în cutii de carton sau valize (se va zugrăvi…).  Cărţile necitite stau pe birou (nu mai au loc de mult în bibliotecă, la renovarea asta vor primi şi rafturi). Am umplut cu ele un geamantan de mărime medie (nu de cabină, de cală, ok? :), o cutie de 75x75x75 cm  şi am lăsat vreo 20 afară, ca să am ce citi în cele 2-3 săptămâni.  De ele îmi pare rău 🙂

Leapşa asta merge mai departe, cu voia lor, desigur, la zum şi la alexandru, că tot ne-am conversat mult lately 🙂

Originalitate întoarsă în trecut

Floarea de menghină – Svetlana Cârstean

Cartea Românească, 2008

M-a deconcertat puțin poezia Svetlanei Cârstean și, după primele poeme din acest volum, sincer,  mă întrebam cum de a plăcut atât de mult tuturor (Mircea Cărtărescu și Simona Popescu au comentarii elogioase pe coperta 4, teroristei i-a plăcut mult, zum mi-a recomandat-o cu căldură). De fapt mint, primul, „Insomnia”, mi-a plăcut, are imagini foarte puternice și o sensibiltate ieșită din comun: „…Visul m-a scuipat afară/ cu putere/ cu ură/ ca pe un sâmbure/ ca pe un copil nedorit” sau „Între ziua de ieri și cea de mâine e un spațiu îngust/ ca între dulap și perete”.  Dar urmează „Ora 6 dimineața” cu mai multe instanțe. Primele mi s-au părut complet plate, o întâmpinare a muncitorilor care-și încep ziua, apoi o banală poveste despre colegii de școală și una cu instructorii din armata de fete, proză fără nimic special, vorbind un pic de absurditatea și constrângerile societății comuniste multilateral dezvoltate – însă mie nu mi-au trezit nici nostalgie nici revoltă.

Când ajunge însă la „prințul pe care-l visează orice fată”, lucrurile se schimbă brusc, poezia devine poezie, iar imaginația Svetlanei Cârstean (de atunci sau de acum) este ciudată de-a binelea, total diferită de mintea mea de la vârstele acelea; prințul ei e japonez, îl cheamă Akihito și îi oferă un tort uriaș, pe care biata fată se simte obligată să-l termine.  Te sperie teribil această imagine – fetița nu e fericită nici în imaginație, bărbatul ideal îi dă teste, o supune încercărilor, se simte intimidată în fața lui. Brrrrr… Urmează un alt scurt poem sarcastic despre muncitorii care-i țin pe burghezii oblomoviști, iar finalul Orei 6 e o întrebare timorată despre cum va fi capabilă fata să treacă prin lume, „să spintece aerul”, fără sprijin.

„Visul” și tot ce mai rămâne din prima parte a volumului numită “Cartea muncitorului sau Floarea de menghina” e o combinatie interesanta intre lumea reala, materiala in care traieste poeta, cu muncitori la bancul lor de lucru, colegii cu figuri memorabile, frumoasa Roxana, un fel de prom queen, si ignoratul Chiributa, baiatul sensibil si timorat si simbolurile pe care imaginatia ei le arunca asupra acestei lumi. Menghina, simbolul constrangerii, e transformata in floarea de menghina in speranta ca te poate salva, insa petalele ei devin o alta inchisoare din care nu poti evada.  “Toti vor afla noul si adevaratul chip al patriei./Chipul florii de menghina.”

“Cartea parintilor sau Sunt cuminte, promit”, urmatorul capitol al volumului, mi-a placut mai tare.  O incursiune in tainele trezirii corpului si feminitatii, pe de o parte, si a relatiei cu mama, putin maniaca, pe care o poarta in brate in vis, si cu tatal, care o protejeaza si cu care face prima vizita la ginecolog, pe de alta parte. Eterna cumintenie ceruta fetelor, un imperativ pe care fata il respecta, nici urma de revolta, numai plictiseala si sentimentul constrangerii surd – chiar si casa lor e prea cuminte.  Senzatia ca acest mod de viata n-a invatat-o, de fapt, nimic, n-a pregatit-o pentru lume deloc: “Ma uit la barbati si ma intreb cine sunt eu”; “Lucrurile sunt toate la locul lor. Cifrele, literele se aduna in caietele tale, semnul de carte e acolo unde ai ramas cu cititul, periuta de dinti e in paharul unde ai lasat-o in baie, iar dulceturile in camara”.

“Cartea iubirii sau Akihito” dezvolta povestea cu printul, desprinzand-o insa de el, legand-o de cofetarie ca lumea fantasmelor fetei, care vrea sa fie “O cofetarie ca tine”. Apare “Marele cofetar”, personaj misterios, un fel de father figure care o pregateste sa-i ia locul, dar care nu mai stie de mult gustul propriilor prajituri.  Iubirea nu e prezenta deloc aici manifest, e transformata in gesturi si ganduri despre prajituri, probabil cel mai frumos lucru din copilaria si adolescenta fetei atat de normale, traind intr-o lume atat de stearsa, de gri, de uniforma.  Iti ramane o senzatie de adanca tristete, o viata gri, intr-o lume gri, incercand sa iasa din comun prin eforturile imaginatiei, dar eşuând şi acolo…

Finalul, “Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo” cuprinde probabil cele mai impresionante trei poeme din carte.  “Balada ghetelor de lac” cu povestea lui Alice si Beatrice, mâinile poetei, care nu se înţeleg şi tristeţea generată de căparea ghetelor de lac la care ţinea atât de mult – probabil un simbol al unei relaţii sfărâmate; apoi “Operaţiunea Inbox gol”, un strigăt de singurătate pierdut printre pixeli, şi, mai ales, epilogul, unde pune faţă în faţă floarea cu menghina, întreabă cine a fost mai întâi, constată că n-a mai rămas nimic din simbol şi se lasă copleşită de un somn “care spune cel mai mult despre tine” pentru că devine lumea în care e posibilă fericirea.

Svetlana Cârstean scrie, probabil, aşa cum spune Simona Popescu, o pledoarie pentru libertate individuală, însă mie mi se pare c-o scrie (poate inconştient) tocmai pentru că ea însăşi nu e liberă deloc.  Nu e încă liberă de trecut, e nefericită, şi transcrie această nefericire în combinaţia de lirism şi sarcasm pe care o observă aceeaşi Simona Popescu.  Şi pentru că e o fată cuminte, pentru că poartă, încă, în cârcă, acele constrângeri ale mediului în care a crescut, cartea nu e foarte curajoasă. E originală ca formă, nimic de zis, însă nu mi se pare un început de drum, nu cred că poate continua aşa; a povestit ce era de povestit, prea prozaic după gusturile mele uneori, a epuizat filonul. 

Un “exotism”?

Am ramas perplexa dupa ce am citit a doua concluzie din acest articol al lui Andrei Plesu…

Evident ca nu trebuie sa ma bage pe mine in seama, insa apropo de rugamintea dumnealui din ultima fraza, atitudinea cuiva care-l admira (cum as fi eu) nu prea poate fi de suparare, ci de stupefactie… Inca mai sper ca e o gluma, ca e o figura de stil… Macar dac-ar face clara treaba aia cu “uneori”, ca se intelege ca uneori credinciosul se exprima mai ok decat o face necredinciosul intotdeauna… Or la asta nu m-as supara, m-ar busi rasul… Ateismul nu “renteaza”?  Adica nu da bine la televizor, in ochii lumii sau cum?!  Pentru cine nu “renteaza”?!  Credinta/lipsa ei trebuie sa “renteze”? Uau…

În sfârşit!

Frumoasele străine – Mircea Cărtărescu

Humanitas, 2010

Of, ce dor mi-era de starea pe care mi-a dat-o cartea asta!  Ce fericită (nu exagerez!) sunt când mă cuprinde o carte cu totul, mă desprinde de realitate, mă face să mă simt ca un copil în faţa bradului de Crăciun!  Iar în cazul de faţă mă mai determină şi să izbucnesc în hohote de râs incontrolabile, să-mi dea lacrimile de emoţie sau tristeţe, să mi se facă un dor teribil de scriitor, de parcă mi-ar fi iubitul pierdut peste mări şi ţări.  Ei, şi ce dacă nu l-am cunoscut? E doar un fel de a privi lucrurile, eu îndrăznesc să cred (să sper?) că-l cunosc mai bine pe domnul Cărtărescu decât alţii, pentru că i-am citit Jurnalele din pasiune, cu acribie, şi nu ca să caut subiecte de bârfă, pentru că i-am citit cărţile la început cum primeşte însetatul apa iar pe parcurs cum savurează cunoscătorul vinul şi pentru că REM e cel mai frumos lucru pe care l-am citit vreodată.

Mi-am cumpărat cartea ieri în pauza de prânz şi m-a deprimat teribil faptul că nu puteam să m-apuc de ea pe loc, am stat ca pe ace până la sfârşitul programului şi am deschis-o deja în drumul spre metrou.  Acasă am primit-o în vizită pe prietena mea cea mai bună, aşa că am întrerupt lectura pe la jumătate spre trei sferturi din carte. Am terminat-o de la 1 la 2 şi 10, astfel că azi-dimineaţă eram cu ochii cârpiţi, însă cu un zâmbet ca al lui Cheshire Cat.

Cartea cuprinde trei povestiri cu un umor fenomenal, întâmplări desigur reale, însă înfrumuseţate pe ici-colo, duse spre gag sau spre grotesc şi apocaliptic.  O confruntare cu Poliţia română anti-tero (!), excursia la Paris (Les Belles Etrangeres) în calitate de scriitor … de duzină 🙂 şi o Bacoviană sau băcăoană sau boacănă ce a generat zguduirea patului şi trezirea vecinilor mei de bloc mai sensibili.  Mircea Cărtărescu se zugrăveşte pe el însuşi cu un ochi autoironic special, iar pe cei din jur cu un amestec de gingăşie şi înţelegere, chiar dacă sunt obiectul sarcasmului.  Satira sa este universală, atinge tot ce mișcă, însă comicul rezultat e natural, atrăgător, zglobiu, nu e vehemență șfichiuitoare și mizantropie, ci un îndemn sincer la râsul sănătos de tine și de lume. Cartea îți devine dragă imediat, se împrietenește cu tine.  E un ton diferit de celelalte scrieri ale sale, însă condeiul e ușor recognoscibil, iar omul/personajul Mircea Cărtărescu e același, cu aceleași întrebări, sensibilități, înfrigurări și atitudini.  Mie îmi place în toate ipostazele.

Trebuie să vă dau câteva “inside information” – traduceți citate – poate unii dintre voi le știți, pentru că povestirile au fost publicate în foileton în Șapte Seri (ooof, ce-aș mai fi citit revista dacă știam!). Nicio descriere sau pledoarie de-a mea nu poate fi atât de reușită încât să redea savoarea cărții:

„Fug de interviuri și de camere de filmare ca dracul de tămâie.  De obicei, totul începe printr-un telefon pe mobil, o voce senzuală, irezistibilă, de tipă tânjitoare care visează la tine încă din copilărie: “Alo, domnul Mircea Cărtărescu?” “Da…” răspund cu sentimentul că-i vorbesc lui Marilyn Monroe.  Urmează un potop de cuvinte îndrăgostite.  Mi se propune un tete-a-tete într-o atmosferă languroasă, “când și unde doriți dumneavoastră”.  Vocea sună de parcă interviul, pentru cine știe ce pagină de cultură a unui ziar, n-ar fi decât un pretext pentru o după-amiază ravisantă.  “Bine”, zic, păcălit încă o dată, “atunci mâine, la mine acasă”.  Chiar în clipa în care accept știu ce se va-ntâmpla a doua zi, căci așa se întâmplă întotdeauna: mă trezesc la ușă, în loc de o domnișoară emoționată, cu un individ păros, descheiat la cămașă până la buric, plictisit de moarte, care stă doar cât să mă-ntrebe ce-l interesează pe el din toată ființa mea literară: cât m-au plătit pentru De ce iubim femeile, ce marcă de mașină posed, dacă mă tem de numărul 13 și dacă prefer bucătăria italiană celei grecești.”

„Acum câțiva ani m-am dus la o conferință ce se ținea la New Europe College.  Vorbise un invitat din Franța și discuția care a urmat s-a purtat, firește, în franceză.  Lângă mine, o fătucă posesoare de carnețel și creion mă tot întreba, la fiecare frază: „ce zice? ce zice?”, iar eu, suflet caritabil, îi mai traduceam din când în când. „Da cine-i tipu-ăla care stă lângă francez?” mă întreabă la un moment dat.  Mă uit, într-o parte a conferențiarului era Pleșu, în cealaltă un sociolog al cărui nume i-l spun fetei.  „Nu, pe ăla îl știu de la televizor.  Ăstălalt, cu figură de pitic din Albă-ca-Zăpada…” Am rămas blocat, apoi m-a apucat un râs atât de spontan și de puternic, că era să fiu scos din sală… Am întrebat-o pe fată cu ce se ocupă: „Sunt absolventă de Litere și redactor la pagina de cultură a ziarului X”, mi-a răspuns cu multă demnitate…”

„Șoferul care mă aștepta s-a mirat, firește, că am ajuns fără niciun bagaj, dar s-o fi gândit că românii sunt niște ființe mai deosebite, care n-au nevoie să se primenească așa, la numai două săptămâni.”

„Îmi aduc aminte cât m-am războit cu un corector necunoscut când am folosit într-un roman, în mijlocul unei „elucubrații” poetice, cuvântul „vitelus” (dragă corector al acestei cărți, te rog să-l lași așa cum l-am scris eu!).  La prima corectură, cuvântul meu, nobil și psihanalitic în intenție, a devenit „vițeluș”.  Am tăiat, amuzat, și am scris iar, pe deasupra, „vitelus”, dar la a doua corectură aceeași persoană necunoscută a pus iar „vițeluș”.  Am tăiat furios de data asta și am subliniat viguros „vitelus”, ba am scris alături și explicația cuvântului: „vitelus=substanța cu care se hrănește embrionul în ou” și totuși, dacă nu dădeam fuga la editură ca să corectez în calc cu mâna mea, mă pomeneam cu ditai vițelușul în miezul tenebroasei mele metafore existențiale, de mai mare dragul.”

M-am văzut în carte și pe mine 🙂 Am avut revelația, alunecând instantaneu de pe canapea pe jos de râs, când autorul i se adresează cititoarei sale ceva de genul “Stiu că acum mă citești plictisită la o cafea, cu telefonul pe masă – un Nokia N96, nu-i așa? cât te invidiez…”  Eu am (doar) un Nokia N95 și beam cafea :D, daca eram la o terasa si nu in propriul apartament, as fi fost copia fidela a imaginii sale.

Si parca vad ca voi incepe in curand sa citesc prin diverse locuri despre cartea asta ca e comerciala, ca iar a facut compromisuri, ca har ca mar.  Ma amuza teribil, pentru ca descrie tot acest proces de denigrare, resorturile sale, cuvant cu cuvant chiar inauntrul ei :).  Voi nu va lasati prostiti de urmele verzui ale invidiei, ci purcedeti cu incredere intru a va regala cu o dupa-amiaza sau seara de neegalat. 

Chapeau, monsieur l’Ecrivain et merci beaucoup!

Urmarea postului de ieri

Voiam oricum să nuanţez puţin însemnarea de ieri, m-a ajutat cristian sîrb – aveţi aici schimbul nostru de replici 🙂

cristian sirb a zis,

1. Susţin în continuare diacriticele pe internet! E o prostie să crezi că limba română este română fără diacriticele care-i dau caracter. Ca să o “parafrazez” pe gazdă: nu vă place, emigraţi într-o limbă fără diacritice, dar nu siluiţi şi mai abitir româneasca!

2. Iar la punctul principal: dragă gazdă, nu mă aşteptam să intri şi tu în corul organizat al celor care văd în mod cu totul facil critica lucrurilor care realmente NU merg bine în România drept lamentaţie. Am impresia că am mai şi spus aici: eu fac tot ce dai tu drept reţetă: muncesc responsabil, iau hârtia care-mi stă în cale, pe caldarâm, nu arunc PET-uri, plătesc la timp dările, nu am restanţe. Şi? Zi-mi dumneata, rogu-te, mai departe ce ar trebui să fac, că am înţeles că dacă critic (pardon, mă lamentez) ceea ce funcţionează prost este egal cu a mă plânge. Nu vrei să ştii ce cred eu despre cei (români simpli sau din Administraţie) care nu suportă decât cu ajutorul medicamentelor semnalarea nefuncţionalităţilor (şi nu mă refer la inexactităţile care apar în blogosferă, ci la cele care implică calitatea vieţii tuturor) din “ţărişoară”.

Cum să-mi ţin gura? Mărturisesc că sunt profund şocat. După ce că sunt un bun contribuabil, cu simţ civic, bun slujbaş în corporaţia mea (chiar dacă-mi verific mailul pe net) să-mi mai şi ţin gura atunci când remarc cum îmi dispar banii în găurile negre ale guvernărilor?! Să-şi ţină gura cel care nu-şi face datoria de bun cetăţean şi se lamentează cât e ziulica în faţa blocului că nu are bani, dar nu face nimic ca să-şi pună mintea la contribuţie, sau trupul…

Sau, poate, nu am înţeles eu bine. Că dacă am înţeles, Doamne feri, postarea frizează fascismul (să-şi ţină gura, să emigreze dracului, etc). Nu că nu am trăi într-o ţară liberă, deschisă tuturor formelor de expresie.

Dacă nu aş avea posibilitatea să critic, să amendez prin vot sau într-o discuţie (dezbatere, articol) relele care se întâmplă, lucrurile care şchioapătă (unele ţinând clar de trăsături proaste pe care le afişează seminţia noastră şi nu de conspiraţia altor popoare), în timp ce mi se cere (şi mă achit) să-mi îndeplinesc obligaţiile întocmai… ce-mi mai rămâne?

  • capricornk13 a zis,

    @cristian: 1. Subiectul cu diacriticele mă lasă rece, şi tu şi jen aveţi dreptatea voastră, nu sunt partizana niciuneia dintre păreri, pentru că mi se pare un non-issue (vă rog să mă iertaţi)

  • 2. Chiar vroiam să scriu astăzi o continuare la însemnarea de ieri, pentru a clarifica, a delimita mai exact ceea ce vreau să spun; mă bucur că mi-ai dat tu această ocazie, deşi poate ar fi bine să şi postez explicaţia poziţiei mele.

    În primul rând, te rog frumos să remarci că eu mă refer la mail-urile în lanţ primite la corporaţie, şi în special la cel postat de mine. Nu am generalizat la toţi oamenii care se plâng, ci la cei care se plâng în acest mod, vrând să-i mobilizeze şi pe alţii, pe banii corporaţiilor despre care susţin că sunt ceva apocaliptic. Probabil este modalitatea lor de a recupera câte ceva de la securiştii care le conduc, mai ştii?
    În al doilea rând, există extrem de multe lucruri care mă deranjează şi pe mine în România. Dar consider că un Mircea Badea este suficient şi că, în cazul în care mai vrem vehemenţă, justiţiari şi piepturi bombate, îl putem adăuga şi pe CTP. Să mă adaug acestui cor de bocitoare mi s-ar părea umilitor pentru mine (nu sunt de talia lor) şi total inutil pentru ceilalţi. Mai presus de toate, este total inutil pentru România. Nu criticile mele vor duce la creşterea producţiei economice, nu ele vor contribui la crearea unei societăţi civile cu o reală conştiinţă civică, nu ele vor schimba imaginea ţării. Numai faptele mele pot contribui, într-o mică măsură, pentru că sunt egoistă şi individualistă şi prefer să mă aplec asupra interiorului meu. Aceste fapte încerc să le materializez. Dar tac. Nu e nimic de laudă să-ţi faci datoria în faţa propriei conştiinţe, e un lucru intim, cu eşecul eventual al căruia trebuie să te confrunţi în oglindă.

    În al treilea rând, nu acuz nediscriminatoriu pe cei care se plâng – e firesc să fii frustrat, e firesc chiar să te lamentezi, e firesc să suferi de ţara ta. E firesc şi să critici, ar fi o prostie să tăcem toţi din gură în timp ce lucrurile merg prost. Ceea ce mă deranjează, însă, Cristian, în cel mai înalt grad, este poziţia de pe care se fac aceste critici şi argumentele care se aduc. Să le luăm pe rând, poziţia. Mi-aş dori să văd critici constructive, scrise de pe poziţia specialistului într-un anumit domeniu, nu de pe poziţia eternului român cârcotaş care se pricepe la toate. Mi-aş dori ca aceste critici să vină cu soluţii măcar la unele dintre problemele pe care le ridică. Mi-aş dori ca ele să reflecte preocuparea pentru binele public mai degrabă decât frustrarea unui individ sau dorinţa de a ieşi în evidenţă prin replicile cele mai spirituale. Mi-aş dori să discut aceste lucruri cu un om care are atitudinea unui Mihai Răzvan Ungureanu, unui Emil Hurezeanu, unui Nicolae Manolescu, unui Mugur Isărescu (am încercat să acopăr întregul spectru…). Nu umori, băşcălie şi infoierea penelor de păun, ci echilibru, bun-simţ, argumente raţionale, discurs coerent, rafinat, civilizat, specializare şi competenţă.
    Să continuăm cu argumentele. Mă voi referi la mesajul postat de mine. Argumentele tip sa ne intoarcem la pamânt, familie si credinţă (care nu sunt nici argumente, nici solutii de fapt) ma îngreţoşează profund. Pământul nu este o soluţie pentru nimic în sec. XXI, el reprezintă o problemă (din punct de vedere ecologic) pe care trebuie să o gestionăm cu inteligenţă, inventivitate, în mod raţional şi ştiinţific. De asemenea este o utopie să vorbeşti despre valoarea pământului unei societăţi care s-a născut în proporţie de 50% la oraş, iar restul de 50% nu ştie cum să scape mai repede de la ţară. Cei care vor reîntoarcerea la iarbă verde şi pomi în curte o fac de pe poziţiile high middle class, care îşi permite acest lux. Mă îndoiesc foarte tare că aceşti oameni vor face agricultură – poate terenuri de golf.
    Despre celelalte două, familia şi credinţa, nici măcar nu merită să argumentez, atât mi-e de silă. Acestea sunt două subiecte fundamental intime, ţin de cele mai profunde resorturi sufleteşti. Ajungem să vorbim despre ele ca la piaţă? Când a fost credinţa o soluţie pentru o naţiune sau o societate?! Este o opţiune şi, mai ales, un sentiment a cărui valoare (îndrăznesc să spun chiar existenţă) nu poate fi decât individuală!

    De aceea am scris ceea ce am scris. Oamenii care trimit astfel de scrisori şi cei care cred în ele nu sunt în stare să gândească actual, raţional, pe baze sănătoase. Nu acuz critica. Acuz o astfel de critică – fără argumente, fără soluţii, fără orizont.
    Dacă asta mă face fascistă, atunci sunt fascistă. Da, vreau să am de-a face şi să conversez cu, să trăiesc, să mă mişc printre oameni ca cei pe care i-am dat exemplu mai sus. Sau ca cei printre care am trăit la Viena. Cei care îmi exaltă glasul pământului şi ortodoxia lamentându-se în secolul XXI, cei cărora totul le pute, cei care nu ştiu să laude niciodată pe nimeni, sunt liberi să emigreze din partea mea.

    Kestii mai vechi şi mai noi

    Ha! Avem un târg de poezie între 2 şi 5 iunie la Bucureşti!  Două locuri fine, Muzeul Literaturii şi Uniunea Scriitorilor. Pentru mai multe detalii, go here people: http://targuldepoezie.wordpress.com/

    A apărut primul număr revista HeliONline (varianta electronică a revistei SF Helion). O puteţi citi aici: http://www.helionsf.ro/

    Precum şi numărul de mai al mai vechiului prieten Nautilus: http://www.nautilus.nemira.ro/

    Iar eu am petrecut bine de 1 mai, fără cărţi, fără grătare la iarbă verde, fără să merg la Vama Veche (thanks Darwin, maaaaaamă ce era acolo!) însă tot n-am scăpat de două ore vineri seara între Bucureşti şi centura Ploieştiului…

    Mă enervează rău, dar rău de tot toate e-mail-urile pe care le primesc în ultima vreme la corporaţie pe tema cât s-a săturat cineva de România.  Ultima oară era un scriitor ceva.  Nişte tâmpenii mustind de şovinism, ortodoxie cretină, preaslăvirea satului şi a naturii, anti-globalizare, boii care ne conduc, târfele românce, cerşetorii din Italia etc.  Toate astea de la unii care fac pariu că n-au şezut în viaţa lor nici măcar trei luni consecutive în altă ţară…

    Bă, ştiţi ceva?  Ia duceţi-vă dracului şi plecaţi din ţara asta dacă e aşa nasoală!  Că eu nu vă mai suport.  N-am primit niciodată un e-mail de la vreun d-ăsta care să vină cu o soluţie la o problemă simplă, cu o iniţiativă pornită de el să rezolve vreunul dintre vaiete… Nu ştim altceva decât să ne lamentăăăăăm ca nişte babe.  De ce nu pleacă toţi nemulţumiţii ăştia vă întreb eu, că sunt graniţele libere!  Mi-e şi jenă să le dau răspunsul pe care-l merită: pentru că într-o altă societate n-ar avea nicio şansă şi ei ştiu asta foarte bine.  Puneţi mâna, munciţi, vedeţi-vă de voi înşivă, ridicaţi hârtiile de pe jos pe stradă o zi pe an, plantaţi un copac, mergeţi cu metroul în loc de maşină la birou şi ţineţi-vă gura în ceea ce-i priveşte pe alţii, să vedeţi ce frumoasă e viaţa.  Şi nu mai trimiteţi e-mail-uri imbecile, vă rog eu.

    Vă ataşez o mostră de circulară în lanţ, ca să înţelegeţi de ce m-am enervat! Scuze de diacritice, dar nu stau să-l corectez, şi-aşa mi-e silă de atâta platitudine şi atitudine de dat lecţii. 

    Când te desparþi din vina ta, încerci o vreme sã te lupþi cu ireversibilul, îþi dai seama cã n-are sens, te lamentezi de formã ºi renunþi. Când te desparþi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadã de timp ca sã înþelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capãt, pas cu pas ºi te chinui sã pricepi ce n-a fost bine ºi unde ar fi trebuit ca lucrurile sã apuce pe alt drum. 

    La fel se întâmplã ºi atunci când te desparþi de þara ta. Dezamãgit, înºelat, mânios, îndurerat. Nu þi-e uºor s-o laºi. Þara ºi mama nu þi le alegi. Te aºezi pe celãlalt mal al lumii ºi cauþi rãspunsul: ce s-a întâmplat cu þara mea de-am fost nevoit s-o pãrãsesc.

    României i-a dispãrut rostul. E o þarã fãrã rost, în orice sens vreþi voi. O þarã cu oameni fãrã rost, cu oraºe fãrã rost, cu drumuri fãrã rost, cu bani, muzicã, maºini ºi þoale fãrã rost, cu relaþii ºi discuþii fãrã rost, cu minciuni ºi înºelãtorii care nu duc nicãieri.

    Existã trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pãmântul ºi credinþa.

    Bãtrânii. România îi batjocoreºte cu sadism de 20 de ani. Îi þine în foame ºi în frig. Sunt umiliþi, bruscaþi de funcþionari, uitaþi de copii, cãlcaþi de maºini pe trecerea de pietoni. Sunt scoºi la vot, ca vitele, momiþi cu un kil de ulei sau de mãlai de care, dinadins, au fost privaþi prin pensii de rahat. Vite slabe, flãmânde ºi bãtute, asta au ajuns bãtrânii noºtri. Câini þinuþi afarã iarna, fãrã mãcar o mânã de paie sub ciolane.

    Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiþi. O fonotecã vie de experienþã ºi înþelepciune a unei generaþii care a trãit atâtea grozãvii e ºtearsã de pe bandã, ca sã tragem manele peste. Fãrã bãtrâni nu existã familie. Fãrã bãtrâni nu existã viitor.

    Pãmântul. Care pãmânt? Cine mai e legat de pãmânt în þara aia? Cine-l mai are ºi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susþine un program care se intituleazã “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaþi sã creascã pe lângã case tot ce le trebuie: un fruct, o legumã, o gãinã, un purcel. Foarte inteligent. Dacã se întâmplã vreo crizã globalã de alimente, thailandezii vor supravieþui fãrã ajutoare de la þãrile “prietene”.

    La noi chestia asta se numeºte “agriculturã de subzistenþã” ºi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca þãranii sã-ºi cumpere roºiile ºi ºoriciul de la hypermarketuri franþuzeºti ºi germane, cã de-aia avem UE. Cântatul cocoºilor dimineaþa, lãtratul vesel al lui Grivei, grohãitul lui Ghiþã pânã de Ignat, corcoduºele furate de la vecini ºi iazul cu sãlcii ºi broaºte sunt imagini pe care castraþii de la Bruxelles nu le-au trãit, nu le pot înþelege ºi, prin urmare, le calificã drept niºte arhaisme barbare. Sã disparã!

    Din beþivii, leneºii ºi nebunii satului se trag ãºtia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pãmânt, ca nu erau în stare sã-l munceascã. Nu ºtiu ce înseamnã pãmântul, câtã liniºte ºi câtã putere îþi dã, ce poveºti îþi spune ºi cât sens aduce fiecãrei dimineþi ºi fiecãrei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaþa ºi plecau la câmp cu ciorba în sufertaº. Pe toþi gângavii ºi pe toþi puturoºii ãºtia i-au fãcut comuniºtii primari, secretari de partid, ºefi de puºcãrii sau de cãmine culturale. Pe toþi ãºtia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milã, de silã, creºtineºte.

    Credinþa. O mai poartã doar bãtrânii ºi þãranii, câþi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrãcat, greu de dat jos, care trebuie împãturit într-un fel anume ºi pus la loc în lada de zestre împreunã cu busuioc, smirnã ºi flori de câmp. Pus bine, cã poate îl va mai purta cineva. Când or sã moarã oamenii ãºtia, o sã-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

    Avem, în schimb, o variantã modernã de credinþã, cu fermoar ºi arici, prin care þi se vâd ºi þâþele ºi portofelul burduºit. Se poartã la nunþi, botezuri ºi înmormântãri, la alegeri, la inundaþii, la sfinþiri de sedii ºi aghesmuiri de maºini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluþiei. Se accesorizeazã cu cruci fãcute în grabã ºi cu un “Tatãl nostru” spus pe jumãtate, cã trebuie sã rãspunzi la mobil. Scuze, domnu pãrinte, e urgent.

    Fugim de ceva ca sã ajungem nicãieri. Ne vindem pãmântul sã facã ãºtia depozite ºi vile de neam prost pe el. Ne sunãm bunicii doar de ziua lor, dacã au mai prins-o. Bisericile se înmulþesc, credincioºii se împuþineazã, sfinþii de pe pereþi se gândesc serios sã aplice pentru viza de Canada.

    Fetele noastre se prostitueazã pânã gãsesc un italian bãtrân ºi cu bani, cu care se mãritã. Bãieþii noºtri furã bancomate, joacã la pokere ºi beau de sting pentru cã ºtiu de la televizor cã fetele noastre vor bani, altfel se prostitueazã pânã gãsesc un italian bãtrân cu care se mãritã. Pãrinþii noºtri pleacã sã culeagã cãpºuni ºi sã-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct ºi cancer pentru multinaþionalele lor, conduse de securiºtii noºtri.

    Sunã-þi bunicii, pune o sãmânþã într-un ghiveci ºi aprinde o lumânare pentru vii ºi pentru morþi.

    Sã trãieºti.”

     

     

    Aceşti fascinanţi sinucigaşi

    Cartea tuturor intenţiilor – Marin Mălaicu-Hondrari

    Cartea Românească, 2008

    Iată o carte minunată ce povesteşte, printre altele, cum nu se poate scrie o carte într-o noapte, în ciuda obsesiei de a făptui asta sau cum poţi deveni obsedat în paralel de soarta celor pe care calitatea de a scrie senzaţional nu i-a împiedicat, ci poate chiar i-a împins spre gestul ultim.  Gestul acela pentru care popii nu binevoiesc să ţină slujbă, acel curaj incredibil de a te împăca mai tare cu moartea decât cu propriul eu.  Cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari e proaspătă, e inedită, e ceva care nu e tocmai roman, ci o combinaţie de genuri şi stiluri care te aiureşte, dar nu-ţi pasă, fiindcă gâfâi pe urmele personajului principal, încercând să afli dacă e un normal sau un ciudat, dacă povestea e adevărată sau nu, dacă reuşeşte să scrie sau se lasă furat de vârtejul iluştrilor scriitori sinucigaşi care-l bântuie.

    Cartea tuturor intenţiilor e foarte greu de descris, fiindcă e fluidă, nu e neapărat o poveste sau nu e neapărat despre ceva, chiar dacă umbra sinuciderii şi poezia ei sunt prezente peste tot.  E uluitor să constaţi că a fost scrisă chiar în Andaluzia pe care o străbate eroul într-un Lexus, în căutarea inspiraţiei, romanul scrierii cărţii are şi el un loc al lui şi aventurile paralele se confundă la un moment dat.  Nu ştii dacă rulota în care a scris Marin Mălaicu-Hondrari romanul nu avea cumva acelaşi farmec ca al conacului portughez de unde scriitorul ghinionist e salvat de logodnica Iris.  Sau dacă obsesia cu cartea scrisă într-o noapte aparţine ficţiunii sau realităţii.  Oricum în roman se întrepătrund în permanenţă lumile marilor personaje ce s-au sinucis (cu o grămadă de detalii formidabile de care habar n-aveam) cu acţiunea, fac parte din viaţa personajului atât de adânc, încât ajung să-l locuiască. 

    Până la urmă ce e important şi ce rămâne e această angoasă a creaţiei, care poate tulbura, chinui, exalta şi extazia în atât de multe feluri; tema pare comună, însă descrierea scriitorului nu e deloc, pentru că, spre deosebire de alte prelucrări ale ei, aici personajul nu e vreun geniu închis în castelul de fildeş sau în vreo lume interioară de neînţeles, nu e “nemuritor şi rece” – e un om ca mine şi ca tine, chiar simpatic sau caraghios.  Nici nu se vede astfel, el e de acord să fie banal, însă are o mică problemă cu personalităţile sinucigaşilor care nu-i dau pace! 

    E foarte interesant de desluşit titlul – eu cred că formularea “Cartea tuturor intenţiilor” expune tocmai bine situaţia în care sunt şi eroul şi scriitorul 🙂  Amândoi cred că locul lor în viaţă (ca să nu zic sensul, că e prea pretenţios) ţine de a scrie ceva – un roman într-o noapte, de exemplu – însă nu ştiu exact cum se va naşte Capodopera, aşa că-şi urmează instinctele, îşi văd de viaţă şi se bucură de sau se bat cu fantomele care-i urmăresc, sub orice formă ar fi – de idei, amintiri, personaje, obsesii.  Aşa că ce iese nu are o intenţie anume, fiindcă e chiar descrierea procesului vital şi mental prin care tocmai au trecut, iar asta presupune o grămadă de intenţii 🙂

    Nu ştiu exact de ce mi-a plăcut cartea, sigur are legătură cu noutatea ei, cum spuneam şi mai sus – nu se poate încadra în niciun fel de -ism, sunt sigură – dar şi cu sinceritatea şi lipsa de aroganţă a abordării.  Mi-a dat senzaţia că scriitorul e autoironic şi cel mult înduioşat de el însuşi, nu face deloc pe marele Creator, e onest şi realist, dar asta nu-l opreşte să-şi urmărească visul. 

    Nimic nou…

    Nimic nou pe frontul de vest – Erich Maria Remarque

    Editura Adevărul Holding, Colecțiile Adevărul, 2010. Trad. și note Ilinca Pandele

    Prin clasa a XI-a mi-am cumpărat de la nu știu ce edituri obscure (de pe tarabele de la Universitate, remember the 90s?) Arcul de triumf  si Obeliscul negru ale lui Remarque si le-am devorat imediat.  M-am indragostit de ambele, le-am recitit de cateva ori – firesc, probabil pentru varsta respectiva.  Arcul de triumf imi aduce si acum fiori pe sira spinarii, iar din cauza lui, una dintre primele chestii pe care le-am cautat la Paris a fost sa beau calvados (era bautura preferata a lui Ravic, inlocuita de iubita lui cu bautura preferata a urmatorului, un infect lichior de menta…:) – reprezenta pentru mine Parisul interbelic.

    Desi am reusit sa duc romanul pana la capat, mi s-a parut slab, fără inspirație și zvâc, o poveste banală de război.  Presupun că sunt de vină nenumăratele cărți pe care le-am citit pe tema celor două războaie mondiale, mi s-a tocit sensibilitatea.  Sau poate m-am molipsit de modernism, postmodernism și alte isme în asemenea hal, încât nu mai pot aprecia dulcele stil clasic al lui Remarque. Ei, nu cred să fie cazul, Tolstoi încă îmi place 🙂

    A, eu n-am văzut celebrul film făcut după carte, e unul dintre clasicele hollywood-iene care mi-au scăpat.  Înțeleg că filmul e foarte bun, deși cred că înnebunești de atâtea atacuri și saloane de spital.  În fine… Pentru cine nu știe, Paul e unul dintre soldații germani care pierd războiul prin Franța în anii 1917-18, iar toată povestea e a lui și a camarazilor săi.  Foarte tineri, veniti direct de pe bancile scolii, se maturizează în linia întâi într-un mod pe care n-ar trebui să-l tr-iască nimeni.  Nu e o carte scrisă ca o scuză pentru nemți, nu are pic de politică, ci o pledoarie impresionantă și convingătoare împotriva războiului.

    Probabil a fost o piatră de hotar în perioada în care a apărut și probabil aș fi fost mult mai impresionată și mai expansivă pe tema ei dacă o citeam la momentul potrivit.  Așa o voi bifa, un pic nedrept, ca una dintre cărțile de referință la activ – una care nu e ușor de uitat, însă.