În sfârşit!

Frumoasele străine – Mircea Cărtărescu

Humanitas, 2010

Of, ce dor mi-era de starea pe care mi-a dat-o cartea asta!  Ce fericită (nu exagerez!) sunt când mă cuprinde o carte cu totul, mă desprinde de realitate, mă face să mă simt ca un copil în faţa bradului de Crăciun!  Iar în cazul de faţă mă mai determină şi să izbucnesc în hohote de râs incontrolabile, să-mi dea lacrimile de emoţie sau tristeţe, să mi se facă un dor teribil de scriitor, de parcă mi-ar fi iubitul pierdut peste mări şi ţări.  Ei, şi ce dacă nu l-am cunoscut? E doar un fel de a privi lucrurile, eu îndrăznesc să cred (să sper?) că-l cunosc mai bine pe domnul Cărtărescu decât alţii, pentru că i-am citit Jurnalele din pasiune, cu acribie, şi nu ca să caut subiecte de bârfă, pentru că i-am citit cărţile la început cum primeşte însetatul apa iar pe parcurs cum savurează cunoscătorul vinul şi pentru că REM e cel mai frumos lucru pe care l-am citit vreodată.

Mi-am cumpărat cartea ieri în pauza de prânz şi m-a deprimat teribil faptul că nu puteam să m-apuc de ea pe loc, am stat ca pe ace până la sfârşitul programului şi am deschis-o deja în drumul spre metrou.  Acasă am primit-o în vizită pe prietena mea cea mai bună, aşa că am întrerupt lectura pe la jumătate spre trei sferturi din carte. Am terminat-o de la 1 la 2 şi 10, astfel că azi-dimineaţă eram cu ochii cârpiţi, însă cu un zâmbet ca al lui Cheshire Cat.

Cartea cuprinde trei povestiri cu un umor fenomenal, întâmplări desigur reale, însă înfrumuseţate pe ici-colo, duse spre gag sau spre grotesc şi apocaliptic.  O confruntare cu Poliţia română anti-tero (!), excursia la Paris (Les Belles Etrangeres) în calitate de scriitor … de duzină 🙂 şi o Bacoviană sau băcăoană sau boacănă ce a generat zguduirea patului şi trezirea vecinilor mei de bloc mai sensibili.  Mircea Cărtărescu se zugrăveşte pe el însuşi cu un ochi autoironic special, iar pe cei din jur cu un amestec de gingăşie şi înţelegere, chiar dacă sunt obiectul sarcasmului.  Satira sa este universală, atinge tot ce mișcă, însă comicul rezultat e natural, atrăgător, zglobiu, nu e vehemență șfichiuitoare și mizantropie, ci un îndemn sincer la râsul sănătos de tine și de lume. Cartea îți devine dragă imediat, se împrietenește cu tine.  E un ton diferit de celelalte scrieri ale sale, însă condeiul e ușor recognoscibil, iar omul/personajul Mircea Cărtărescu e același, cu aceleași întrebări, sensibilități, înfrigurări și atitudini.  Mie îmi place în toate ipostazele.

Trebuie să vă dau câteva “inside information” – traduceți citate – poate unii dintre voi le știți, pentru că povestirile au fost publicate în foileton în Șapte Seri (ooof, ce-aș mai fi citit revista dacă știam!). Nicio descriere sau pledoarie de-a mea nu poate fi atât de reușită încât să redea savoarea cărții:

„Fug de interviuri și de camere de filmare ca dracul de tămâie.  De obicei, totul începe printr-un telefon pe mobil, o voce senzuală, irezistibilă, de tipă tânjitoare care visează la tine încă din copilărie: “Alo, domnul Mircea Cărtărescu?” “Da…” răspund cu sentimentul că-i vorbesc lui Marilyn Monroe.  Urmează un potop de cuvinte îndrăgostite.  Mi se propune un tete-a-tete într-o atmosferă languroasă, “când și unde doriți dumneavoastră”.  Vocea sună de parcă interviul, pentru cine știe ce pagină de cultură a unui ziar, n-ar fi decât un pretext pentru o după-amiază ravisantă.  “Bine”, zic, păcălit încă o dată, “atunci mâine, la mine acasă”.  Chiar în clipa în care accept știu ce se va-ntâmpla a doua zi, căci așa se întâmplă întotdeauna: mă trezesc la ușă, în loc de o domnișoară emoționată, cu un individ păros, descheiat la cămașă până la buric, plictisit de moarte, care stă doar cât să mă-ntrebe ce-l interesează pe el din toată ființa mea literară: cât m-au plătit pentru De ce iubim femeile, ce marcă de mașină posed, dacă mă tem de numărul 13 și dacă prefer bucătăria italiană celei grecești.”

„Acum câțiva ani m-am dus la o conferință ce se ținea la New Europe College.  Vorbise un invitat din Franța și discuția care a urmat s-a purtat, firește, în franceză.  Lângă mine, o fătucă posesoare de carnețel și creion mă tot întreba, la fiecare frază: „ce zice? ce zice?”, iar eu, suflet caritabil, îi mai traduceam din când în când. „Da cine-i tipu-ăla care stă lângă francez?” mă întreabă la un moment dat.  Mă uit, într-o parte a conferențiarului era Pleșu, în cealaltă un sociolog al cărui nume i-l spun fetei.  „Nu, pe ăla îl știu de la televizor.  Ăstălalt, cu figură de pitic din Albă-ca-Zăpada…” Am rămas blocat, apoi m-a apucat un râs atât de spontan și de puternic, că era să fiu scos din sală… Am întrebat-o pe fată cu ce se ocupă: „Sunt absolventă de Litere și redactor la pagina de cultură a ziarului X”, mi-a răspuns cu multă demnitate…”

„Șoferul care mă aștepta s-a mirat, firește, că am ajuns fără niciun bagaj, dar s-o fi gândit că românii sunt niște ființe mai deosebite, care n-au nevoie să se primenească așa, la numai două săptămâni.”

„Îmi aduc aminte cât m-am războit cu un corector necunoscut când am folosit într-un roman, în mijlocul unei „elucubrații” poetice, cuvântul „vitelus” (dragă corector al acestei cărți, te rog să-l lași așa cum l-am scris eu!).  La prima corectură, cuvântul meu, nobil și psihanalitic în intenție, a devenit „vițeluș”.  Am tăiat, amuzat, și am scris iar, pe deasupra, „vitelus”, dar la a doua corectură aceeași persoană necunoscută a pus iar „vițeluș”.  Am tăiat furios de data asta și am subliniat viguros „vitelus”, ba am scris alături și explicația cuvântului: „vitelus=substanța cu care se hrănește embrionul în ou” și totuși, dacă nu dădeam fuga la editură ca să corectez în calc cu mâna mea, mă pomeneam cu ditai vițelușul în miezul tenebroasei mele metafore existențiale, de mai mare dragul.”

M-am văzut în carte și pe mine 🙂 Am avut revelația, alunecând instantaneu de pe canapea pe jos de râs, când autorul i se adresează cititoarei sale ceva de genul “Stiu că acum mă citești plictisită la o cafea, cu telefonul pe masă – un Nokia N96, nu-i așa? cât te invidiez…”  Eu am (doar) un Nokia N95 și beam cafea :D, daca eram la o terasa si nu in propriul apartament, as fi fost copia fidela a imaginii sale.

Si parca vad ca voi incepe in curand sa citesc prin diverse locuri despre cartea asta ca e comerciala, ca iar a facut compromisuri, ca har ca mar.  Ma amuza teribil, pentru ca descrie tot acest proces de denigrare, resorturile sale, cuvant cu cuvant chiar inauntrul ei :).  Voi nu va lasati prostiti de urmele verzui ale invidiei, ci purcedeti cu incredere intru a va regala cu o dupa-amiaza sau seara de neegalat. 

Chapeau, monsieur l’Ecrivain et merci beaucoup!

Advertisements

19 Comments

  1. 07/05/2010 at 11:15 pm

    mi-am inchipuit eu ca-i faina!

  2. zum said,

    07/05/2010 at 11:25 pm

    mama ce ma enervati! io mai am o groaza de asteptat… 😦

  3. capricornk13 said,

    07/05/2010 at 11:33 pm

    @dragos: este!
    @zum: de ce? nu se gaseste niciun concetatean amabil care sa vina in vizita la berlin? 🙂

  4. zum said,

    08/05/2010 at 12:06 am

    @ capricornk13: pai nu prea curand 😦 (si nici nu le recomand – 7 grade si ploaie marunta, nici eu n-as sta aici daca as avea de ales)

  5. răvăşita' said,

    08/05/2010 at 1:49 pm

    …vleau şi eu, vleau şi eu..tanti capricorn, mi-o cumperi!..te roooog(sau mă rog,un schimb avantajos pentru amîndouă…ha,ha,ha…haz de necaz)

  6. capricornk13 said,

    09/05/2010 at 12:55 pm

    @zum: hm, aici e mai cald, da’ n-avem Unter den Linden 🙂
    @ravasita: daca-mi spui unde sa ti-o trimit, ti-o cumpar 🙂

  7. răvăşita' said,

    10/05/2010 at 7:23 pm

    ..aş mai vrea si Orbitor(toate trei)…obrazu’ prea gros?

  8. capricornk13 said,

    10/05/2010 at 8:18 pm

    @ravasita: nu, e ok; zi ce si cum 🙂

  9. jeje said,

    10/05/2010 at 9:07 pm

    Chiar ma gandeam ca povestirile din Sapte Seri se vor risipi aiurea. Uite ca nu. Desi nu cred ca le-a publicat pe toate in volum.

  10. capricornk13 said,

    10/05/2010 at 9:39 pm

    @jeje: Sunt 3 povestiri aici, cea din mijloc da si titlul cartii si este destul de lunga

  11. Cinabru said,

    11/05/2010 at 11:50 am

    Pe mine m-a dezamagit, cu exceptia ultimei povestiri (Bacoviana). Ma asteptam la mult mai mult de la urmatorul Cartarescu, e adevarat ca nici nu il urmarisem in Sapte seri. S-ar putea sa fiu prea marcat de Nostalgia si scrierile mai vechi pentru a fi obiectiv.

    Mi se pare un nou De ce iubim femeile, doar ca de data asta in registru umoristic si parodic. Nu foarte reusit, insa. Carte de vacanta sau de weekend, mai curand.

  12. capricornk13 said,

    11/05/2010 at 3:28 pm

    @cinabru: Cartea are cu totul alta miza decat Nostalgia, Levantul sau Orbitor. In registrul in care este scrisa, e excelenta. Comparabila oricand cu Pliculetul Minervei al lui Eco, de exemplu, sau cu Bill Bryson.

  13. Vlad P. said,

    12/05/2010 at 10:34 am

    Mai, nu e invidie, e pur si simplu la un nivel mult mai jos. Si vinde o gramada si face o gramada de bani din cartile astea, deci e comerciala. N-am nimic cu asta, dar comerciala e, sa nu ne prostim acuma.

  14. capricornk13 said,

    12/05/2010 at 6:16 pm

    @vlad: nu e deloc la un nivel mai jos, ca nu putem compara mere cu pere! cum sa compari asta cu orbitorul, ce legatura are?! si nu e comerciala deloc, e comerciala pentru ca vorbim de Cartarescu; daca scria cartea asta (la acest nivel pe care il numesti jos) oricine altcineva, nu era considerata comerciala, ci geniala; cumva Arghezi e considerat comercial in pamflete? sau Damian Stanoiu e un scriitor comercial? ca nu pricep…
    a, vrei sa spui ca intentia e comerciala? se poate sa ai dreptate, dar tare-as vrea sa pot sa produc si eu la nivelul asta dac-as vrea sa vand ceva…

  15. Vlad P. said,

    14/05/2010 at 10:11 am

    “a, vrei sa spui ca intentia e comerciala? se poate sa ai dreptate, dar tare-as vrea sa pot sa produc si eu la nivelul asta dac-as vrea sa vand ceva…”

    idem 😀

  16. capricornk13 said,

    14/05/2010 at 12:34 pm

    🙂

  17. Ana said,

    02/07/2010 at 9:28 pm

    Cu adevarat amuzanta ; si eu am citit-o foarte rapid, desi eram intr-o sesiune de mai mare dragul. Dar pur si simplu se lipea de mana oriunde mergeam prin casa si n-am putut-o refuza. E o lectura foarte placuta si umorul…spumos…maica-mea a citit-o prima si de multa vreme nu am mai auzit-o povestind o carte si razand cu lacrimi la episoadele din “Bacoviana”. Si totusi REM este preferata mea, in alt registru, a lui Cartarescu, care a facut ceea ce numai “Un veac de singuratate” reusise sa faca pentru mine: sa imi dea senzatia ca magicul este chiar printre noi.

  18. capricornk13 said,

    03/07/2010 at 1:12 am

    REM este si preferata mea, cred dealtfel ca este proza mea romaneasca preferata ever…

  19. ralucasd said,

    18/11/2011 at 4:08 pm

    Eu am citit-o in vara asta,cand maica-mea a ajuns la mine cu valiza plina de carti;mi-a placut tare mult,am regasit acelasi simt al umorului pe care-l afiseaza in unele din interviurile sale;am ras cu tot sufletul.O carte bine scrisa,care te prinde imediat….


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: