L’art du rouman

Prima sesiune  la care particip si eu, una foarte interesanta, care sper sa va placa.  E si joaca si seriozitate, ca tot ne-am amuzat impreuna cu un sondaj pe aceeasi tema de curand.  Desigur c-as fi de acord macar cu 7-8 dintre cei 12 participanti de participanti, va lansez provocarea de a ghici cu care 🙂 Cu mine n-as fi de acord ca e cel mai… insa eram sigura ca va iesi ceva inedit astfel si ca nu ne vom repeta – asa a fost! 🙂  Enjoy!

***

Petru Dumitriu – Cronica de familie

 Bughi

 Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu. Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret… O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism… care se sfarseste brusc prin ’47-’48. Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala… Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.

 ***

 Camil Petrescu – Ultima noapte

 Strelnikov

 un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala “lectie de filozofie” din capitolul 3: “ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda’n pat si pune Nietzsche’n ea in loc sa”. capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.

 ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu’s intotdeauna foarte tari pe existentialism.

 cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care’o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si’n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u’ll enjoy the novel.

 ***

 Mircea Cartarescu – Nostalgia

 Mihaela Ursa

 My all times favourite din proza românească nu există. Pentru că nu am preferinţe atât de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

 Un exerciţiu de amor, înţeleg că asta se aşteaptă de la mine, iar nu o selecţie critică. Or, dintre cărţile pe care le recitesc la un an-doi, răsare azi, mai strălucitoare decât celelalte, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Pentru că o iubesc de când, în ultimul meu an de liceu, am citit-o, albăstrui-verzuie, pe o hârtie păroasă, ca Visul. Pentru că de atunci am recitit-o în ediţia completă din 1993 până s-a ferferniţit şi tipei dandyiote de pe copertă i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

 Ea nu-mi vorbeşte numai despre literatură şi despre Totul-care-nu-încape-niciodată-în-creaţie, deşi creaţia e moartă dacă nu visează la El, ci şi despre nişte fetiţe care refac propriul lor Decameron şi mult mai mult decât atât, cam cum făceam în copilărie în jocurile mele cele mai reuşit voluptuoase, de o voluptate non-erotică, ci pur şi simplu transgresivă, despre arhitectul muzical şi caracatiţos pe care l-am invidiat multă vreme, despre ouăle Orbitorului (pentru că tot Orbitorul aici cuibăreşte), pe care-mi place să le pipăi cu duioşie. Ea-mi vorbeşte şi despre mine şi colegii mei de clasă, care am crescut 18 ani într-o lume, ca să fim azvârliţi într-alta cam pe când citeam prima ediţie a acestei cărţi.

 ***

 Camil Petrescu – Patul lui Procust

 Dragos

 pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.
un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: “dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine”; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine.” and so on.

(imagine din filmul omonim al lui sergiu prodan şi al vioricăi mesina, 2001)

 ***

 Gramatica Academiei

 Diacritica

 Gramatica Academiei e aşa, cam ca o femeie.

 E multă, zdravănă şi rotundă la cotoare.

 Şi e două (Cuvântul şi Enunţul), ca orice femeie adevărată: curvă în pat (că ce-i enunţul, de nu o curvă pe care-o răstălmăceşti după cum îţi pică bine?) şi doamnă în public (că ce-i cuvântul, de nu doamnă căreia nu-i e permis s-apară-n public altfel decât corect aranjată?).
Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau bălaie, iar ea-ţi răspunde-n cei doi peri ai cozii de peşte: e fie aşa, fie invers. Apoi, din senin, din iarbă verde (de obicei taman când îţi vine chefu’ s-o-ntorci pe degete), ridică sprânceana şi-ţi spune verde-n faţă NU. Niciodată noştri cu doi i.

 Iar în caz de discuţiune intelectuală la o cafea, te-abureşte de te-ameţeşte, te plimbă printre infixe, afixe, sufixe şi prefixe, până-ţi zdruncină încrederea în putinţele-ţi diverse şi-ncepi să-ţi zici că nu-i de nasul tău. Şi că dna Ştefania Popescu e mult mai abordabilă – poţi chiar s-o iei cu tine-n pat.

 Când nu te scoate din minţi, Gramatica Academiei e chiar  cool. Genul de femeie cu care poţi să ieşi fără teamă în lume.

 ***

 Gellu Naum – Zenobia

 Oceania

 Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

 O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

 Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

 „Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele – in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

 Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place,  inseamna ca nu imi place indeajuns de mult…

 ***

 Octavian Paler – Viaţa pe un peron

 Dreamingjewel

 Sunt cărţi peste care ai norocul să nimereşti exact la momentul potrivit, iar „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regăsit în eroul principal, “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Un om atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care îl începe – fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale – şi a cărui capacitate de a despica firul în multipli de şaisprezece îl face incapabil să acţioneze într-un sens sau altul. M-am regăsit în nesfârşitele lui frici: frica de a nu acţiona greşit, frica de a nu fi aşteptat prea mult, frica de a nu se dovedi laş în faţa fricii.

 Farmecul cărţii este că, la fel ca viaţa, subminează fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai răspunsuri şi certitudini, dacă porneşti la luptă trebuie să o faci fără ele. Toate revelaţiile pot fi paşi spre înţelepţire sau pretexte pentru resemnare.

 E o carte foarte personală, izvorâtă din frământări reale. Citind-o, simţi că nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus în toată vulnerabilitatea sa. Să descopăr, în momentul în care, ca adult, sunt acut conştientă de propriile mele limitări şi defecte, că şi ceilalţi oameni sunt imperfecţi şi măcinaţi de îndoieli, că ezită, că se tem să nu eşueze, mi se pare cumva încurajator: asta înseamnă că nu sunt slabă sau ratată, ci sunt doar un om ca mulţi alţii. Şi, dacă ei, confruntându-se cu propriile lor îndoieli, au totuşi curajul de a încerca şi, unii, norocul de a reuşi, atunci acest lucru este posibil şi pentru mine.

 ***

 Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

 Klara

 Anunt Publicitar

 Esti adolescent si totusi te simti batrin?
Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?
Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?
Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?
Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?
Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?
Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

 Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

 Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.

 Citeste-l.

 ***

 Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

 Poematike

 Cea  mai bună bucată de proză românească

 În cazul meu, răspunsul se livrează by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru că este, de ex., inimitabilă. De câţi scriitori aţi mai auzit că scriu ”în stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru că este, de ex., intraductibilă. Cine s-ar încumeta, fără să cadă în rizibil, să transpună moleşeala levantină, depravarea bucureşteană, melancolia balcanică? Sunt lucruri pentru care nu există echivalenţă în alte limbi (occidentale, cel puţin).  Stilul e inclasificabil. Ba emfatic  ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante.   Combinaţia paracelsică dintre obscenitate şi aristocraţie este secretul valorii mateine. N-am văzut niciodată în ”Crai” decadenţă sau prolixitate, preţiozitate ori gravitate naivă. Aş putea să spun că-I ceva între paseism şi oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept în putrefacţie, dar aş consuma degeaba cuvinte. Eram în serioase şi stufoase discuţii cu mine dacă să mărturisesc despre ”Crai” sau despre cealaltă parte de proză care mă bântuie. [La mine, locul întâi e întotdeauna un yinyang d’ăsta..]. Cealaltă faţă a monstrului fiind ”Nopţi la Serampore” a lui Eliade. Poate altădată

 ***

 Ion Creanga – Amintiri din copilarie

 Adinab

 — Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblânzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, câteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor!

 ***

 Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

 zum

 o calatorie in timp, in vremea liceului – sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

 sau mai departe – Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

 inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

 poate unul dintre romanele ‘tinerilor prozatori’… da!

 nu faceti ochii mari (sau faceti-i) – romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie… care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

***

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

 capricornk13

 A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever – sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:)  M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre “cel mai”, ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: “Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia.  Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

Vineri e din nou ProspectArt…

…si de data asta cred ca ajung si eu 🙂

c u there!

Scrisoare pierdută…

Apropierea – Marin Mălaicu-Hondrari

Cartea Românească, 2010

Dragă Marin,

Trebuia să-ţi scriu de câteva zile, însă am tot amânat, de teamă să nu fiu prea elogioasă, prea entuziastă sau cine ştie cum. M-am gândit că poate se răcesc emoţiile, se mai risipeşte din farmecul pe care l-ai împrăştiat, vrăjitoreşte, pe fiecare pagină a Apropierii, îmi trece starea de bine.  Sigur că n-a fost aşa, doar ştiai tu ce ştiai când ai aşternut, rând după rând, una dintre cele mai calde şi frumoase cărţi care s-au scris în româneşte. N-am niciun dubiu asupra acestui lucru şi n-are să mă convingă nimeni că nu-i aşa.

Apropierea nu se citeşte, se trăieşte.  Dacă cineva poate trăi fără organul cu care se simte cartea ta, înseamnă că e un om foarte ciudat şi foarte gol, cred că poate să se înscrie pe listele de bolnavi aproape incurabili. Iar dacă, totuşi, există pentru ei şanse de vindecare, numai din lumile  poeziei se poate găsi.  Căci cartea ta e, in acelaşi timp, o poezie şi un vis despre dragoste prin poezie, un dar al unui poet către lume şi reflexia, sublimata prin poezie, a lumii în el.

N-am să-ţi aduc aminte de niciunul dintre minunatele tale personaje, n-o să-ţi spun cât de ireal, de dureros de intense sunt poveştile tale de dragoste, fiindcă sunt convinsă că le-ai trăit mai puternic decât noi, fie pe calea visului, fie pe cea a amintirii, în timp ce le scriai. Am să-ţi recunosc doar că arderea şi pasiunea şi nostalgia şi sensibilitatea se simt, se transmit, te fac să suferi, măcar din dorinţa de a pătrunde într-o astfel de lume, dacă nu din cauză c-ai avut odata acces acolo şi ţi-e teamă c-ai pierdut cheia. 

Mulţumesc pentru momentele în care mi-am pierdut minţile printre paginile tale! 

Cu drag,

Un capricorn 🙂

LE: incredibil! si criticii literari ii trimit scrisori lui Marin! http://nrv.radiocultura.ro/?p=258
Bravo, Cosmin Ciotlos!

Pretexte pentru joacă

Degete mici – Filip Florian

Polirom, 2005

Când a apărut “Zilele regelui” la sfârşitul lui 2008 şi o lăuda toată lumea, eu încă nu apucasem să citesc “Degete mici” şi n-am fost atât de disciplinată încât să mă abţin de la cartea cea nouă pentru a le lua în ordine cronologică.  Nu ştiu nici acum dac-ar fi avut sens s-o fac sau nu, cert este că Zilele regelui mi-a plăcut la nebunie iar apoi a căzut o serie de SF-uri şi diverse peste mine cumva, de am uitat să mă întorc la raft pentru Filip Florian (cartea era cumva ascunsă, nu mi-a sărit în ochi).  Abia acum, la reaşezarea cărţilor la loc după renovări, am decis că e timpul ei.

“Degete mici” mi se pare şi mie, aşa cum a părut mai tuturor, o carte foarte bună pentru un debut – aproape incredibilă atâta dexteritate, firesc al limbajului, precizie în mişcarea între diverse registre narative, şi, mai presus de toate, reuşita închegării într-o poveste coerentă şi atrăgătoare a multor fragmente scrise în atâtea feluri, folosind diverse tehnici.

E o carte pe care o citeşti cu uşurinţă (în sensul bun) şi ale cărei lumi suprapuse te învaţă să priveşti diversele tipuri umane cu înţelegere şi un fel de duioşie.  Într-un orăşel de provincie se descoperă printre ruinele unui castru roman un fel de groapă comună.  Evident, în anii aceia înfriguraţi de după 90 aceasta devine o sursă de senzaţional atât pentru autorităţi, care doresc să-şi demonstreze zelul, cât şi pentru presă şi comunitatea locală.  Lipsa degetelor mici de la mai multe schelete dă o tentă de mister şi provoacă supoziţii despre tortură, iar întregul eveniment este imediat interpretat de mentalul colectiv al vremii ca o probă a nenorocirilor făcute de comunişti.  Apar astfel în oraş oamenii de ştiinţă (cei mai calmi), poliţia care vrea să demonstreze că nu mai e securitate, presa, reprezentanţi ai deţinuţilor politici, militari în termen care să păzească locul.  Nu în ultimul rând, intervine călugărul Onufrie, născut Moţatul, botezat Gherghe, personaj coborât parcă din cărţile lui Marquez, care deţinea un smoc de păr ce creştea incredibil de repede, trebuind tăiat o dată la 4 ore, pentru că altfel se topea şi se transforma într-un fel de substanţă corozivă. Nu în ultimul rând, 5 antropologi argentinieni chemați pentru a dezlega taina, ce au în spate niște incredibile căutări din țara lor bântuită de dictaturi și cadavre.

Filip Florian se joacă foarte frumos – ne spune poveștile personajelor (cu farmec, claritate, poftă) astfel încât să înțelegem perfect modul în care fiecare se raportează la întâmplarea ce trebuie elucidată.  Întâmplare care devine numai un pretext pentru a trezi la viață ceea ce trebuie știut de fapt, aventura doamnei Embury cu soțul său britanic, iubirea dintre nepoata ei, Jojo și arheologul suferind de ulcer, pogorârile Maicii Domnului în viața lui Onufrie, obsesia maiorului pentru falange sau saga dictatorialo-fotbalistică a Argentinei cu ai ei los desaparecidos.  Toate astea sunt expuse magistral, trecând de la arheolog ca narator la un altul din afară, înțelegător și ironic, ce folosește ba o tehnică, ba alta, ba un ton grav, ba unul ludic, ba unul de jurnalist de campionate mondiale de fotbal.

Iar poveștile poartă hramuri diferite – una realism magic, alta istorie sau confesiune lirică, alta reportaj sau saga.  Mie mi s-a părut că nu există niciun cusur, nicio vorbă în plus, nicio prețiozitate, nicio greșeală de ton în această carte.  E de un firesc încântător, pe de o parte și total inedită, pe de altă parte, o reușită greu de egalat.  E foarte ușor de citit, te atrage în mrejele ei, fără să fie deloc facilă.  Și ce e interesant e că e total diferită de Zilele regelui (pe care eu personal, totuși, o prefer) și ca abordare, și ca stil.

Cert este că e un roman care nu se poate rata dacă ești cu adevărat interesat de literatura română contemporană. 

Bookfest – Lista

O zi foarte grea sâmbătă 🙂 Târgul plin, lume bună, întâlniri, bere, căldură.  Mi-am cumpărat cam așa (la Humanitas n-am intrat, pentru că era omor, ca de obicei; rămâne să-i aștept în vizită, cum au promis, sau să comand pe net, aveam o listă și de acolo):

Polirom

Apropierea, Marin Mălaicu-Hondrari (primul autograf după lansare e al meu, da?)

Și Hams și Regretel, Matei Florian

Paralela 45

Sângele celorlalți, Simone de Beauvoir

Matei Iliescu, Radu Petrescu

Frumoasa rusoaică, Victor Erofeev

Cinci fluvii ale vieţii, Victor Erofeev

Ţinuturile sudului, Andra Rotaru

une saison en enfer/un anotimp in infern, Apollinaire

Sebastian im Traum/Sebastian in vis, Georg Trakl

E greu să fii zeu – A&B Strugaţki

Hotelul “La crucea alpinistului”, A&B Strugaţki

A doua invazie a marţienilor, A&B Strugaţki

Tapiserii, Ramon Gomez de la Serna

Alcools/alcooluri, Apollinaire

Millenium

Povestiri fantastice, Michael Haulică

Revista Galileo

Imagini la ora unsprezece, Norman Spinrad

Povestiri de duminică, Mircea Opriţă

Dune: Bătălia Corrinului, Brian Herbert & Kevin J. Anderson

Nemira

Dragonii Heorot, Larry Niven, Jerry Pournelle, Steven Barnes

Blestemul nobilului Foul, Stephen Donaldson

Vinea (courtesy of white noise)

biographia litteraria, Radu Vancu

Păpuşarul, Claudiu Komartin

Ce minunăție!

Dilecta – Octavian Soviany

Cartea Românească, 2006

4 ani. 4 ani am stat ca toanta și mi-am pierdut vremea de-aiurea fără să am habar că există bijuteria asta de carte… Impardonabil!  Îmi vine să va chem pe toți, voi, hoardelor de cititori apatici, să posedați sălbatic Dilecta! Vă conjur! 

Mare mi-e bucuria, îmi recit mie însămi versurile cu glas tare, zâmbind, apoi le mai citesc o dată, și încă o dată, iar viața e muuuuult mai frumoasă.  Cum să nu jubilezi la atâta joacă sofisticată, la acest ritm obsesiv, la atâta virtuozitate?  Pur și simplu nu pot părăsi muzica versurilor, îmi vine să mă înclin și să fac pe menestrelul 🙂 E atâta spirit ludic în cartea asta, încât am senzația că mi-e soră geamănă!

Nu pot să spun mai mult, pentru că nu vreau să las „obiectivitatea” sau „intelectul” să-mi umbrească entuziasmul câtuși de puțin… Vă invit să vă bucurați de poezie, așa cum eu nu mai credeam că se poate.  Ladies and Gentlemen, Octavian Soviany:

din Dilecta desnuda:

(16)

Sunt împăratul

Japoniei.

Dau

poruncă

de pe un scaun de

aur călăului:

-Adu-mi

pe o tavă de

aur

ochii bărbaților care

au privit vreodată

goliciunea Dilectei.

(18)

Mirosul tău

se strecoară în mine

ca o curtezană-n chilia

unui călugăr.

(23)

Caut binele,

adevărul și frumusețea.

În corsajul Dilectei

am găsit

două căprițe.

din „Evantaiul Dilectei”:

(5)-(10)

Dilecta prețuiește cât Franța și Navara.

Picioarele ei albe sunt Sena și Loara.

Te tot privesc, Dilecta, cu ochii mei mongolici:

Azi suntem foarte palizi și foarte melancolici.

Am, ascultat tăcerea torcând a cotoșman

Sunt singur cu Dilecta-n salonul otoman.

Am dobândit, marchize, de-o vreme, ticuri stranii.

Dilecta mea mă face să miaun ca motanii.

Vreau să-ți sărut, Dilecta, a rochiei pulpană,

Căci rochia ta-i verde , ca marea musulmană.

Târziu, la lumânare, ea-mi deslușește slova:

„Te-ador. Și vin la noapte.

Giaccomo Casanova”

(76-81)

Când bem, spre seară, ceaiul, din cești de majolică,

Tu graseiezi, Dilecta, cum toarce o pisică.

Vrăjit peste măsură de trupul tău fosforic,

Ți-am dăruit parfumuri și fructe de la tropic.

Ce ne-a sortit, Dilecta, la lumii arhitect?

Fără amorul nostru aș fi un mort perfect.

Cum îți citeam aseară răvașul de departe,

Am mirosit o roză. Și mirosea a moarte.

Când o s-ajung în raclă merinde pentru vierme

Îmi vei păstra, Dilecta, regrete sempiterne?

Deși îmi spune lumea phirronyan și cinic,

Cu palmele acestea eu vin și te beatific.

As mai scrie (si o sa mai scriu) dar mi-au disparut diacriticele (iar). Imi pare rau ca miercuri, cand l-am ascultat la MTR (unde a fost foarte frumos, btw), desi aveam cartea in geanta, mi-a fost nu stiu cum sa-l rog sa-mi scrie ceva 🙂

din „Grădina din Șiraz”:

(1)

Flori de migdal sub pernă și-n pat sunt presărate.

Precum Khayam ți-aș face, Adora, rubayate,

Când luna se strecoară-n alcov ca o pisică,

Privindu/ți roșcovanul izvor de voluptate.

(10)

Spunându-ne în șoapte povești despre Bagdad.

Bem vin de rodii roșu din cupe mici de jad.

Apoi Adora-și scoate iașmacul de mătase.

Am azvârlit cu sorții și a căzut Jihad.

(11)

Eram emir la Mecca, iar tu erai emiră

Avea seraiul nostru pilaștri de porfiră.

Purtam pe-atunci o pană de ibis la turban

Și-abia dacă trecuse un veac de la hegiră.

(12)

Părea un cort albastru seraiul caravan.

Dezbracă-te, Adora! Deschide-te, Sesam!

 

Oraşul de după

Tainele inimei – Cristian Teodorescu

Cartea Românească, 2005

Romanul lui Cristian Teodorescu a fost reeditat neschimbat faţă de prima sa versiune, cea din 1989, autorul declarând că s-ar fi simţit ca martorii care-şi schimbă declaraţiile după cum bate vântul dac-ar fi umblat în el.  Eu cred c-a făcut foarte bine, pentru că romanul e, astfel, coerent, autentic şi întreg şi nu suferă de niciun defect al romanelor “dinainte”.  Mi-a plăcut legătura cu “Medgidia, oraşul de apoi”, a fost o reală plăcere să-i reîntâlnesc pe Haikis sau pe maiorul Scipion într-o epocă mult mai târzie, iar realităţile oraşului de provincie din comunism, deşi mult mai lipsite de culoare, farmec şi nebunie, sunt redate cu aceeaşi acurateţe şi fineţe a detaliilor.

Ce este important este că poveştile din Tainele inimei, fără să fie amalgamul acela uluitor din Medgidia, sunt legate și bune, iar stilul narativ e atrăgător.  Avem un film din exterior despre viața lui Octavian, un tânăr ai cărui părinți mor într-un accident de mașină în timp ce era student la București, intersectat periodic de intervenția lui ca narator al evenimentelor din final, după ce fugise din oraș și trăia ca un fel vagabond al lumii comuniste, personaj bizar şi oficial inexistent, după cum bine vă amintiţi.  Destrămarea iluziilor, ratarea, încremenirea unui “intelectual” în condiţiile unei lumi gri, oprimante, cu reguli stupide şi zile monotone, aceasta este demonstraţia lui Teodorescu.  Sentimentele umane se pierd, încetul cu încetul, înlocuite de gesturi cotidiene şi un fel de mici ambiţii meschine, singurele posibile în orăşelul de provincie care nu mai are nimic din ineditul şi şarmul Medgidiei din celălalt roman.  Pictorul Poldi, singura pată de culoare din peisaj, e şi el un convenţional semi-ratat, care eşuează până şi să joace rolul de boem.  Indolenta Mona, soţia lui Octavian, se chinuie şi ea să iasă din anonimat şi rutină, ratează şi se scufundă în mlaştina dezumanizării lente. 

O carte ok, cuminte, fără veleităţi de capodoperă, dar scrisă bine.  Probabil fără Medgidia… n-aş fi ajuns niciodată s-o citesc, iar în lipsa ei Tainele inimei nu ar fi acelaşi lucru.

Lună plină

O grămadă de evenimente luna asta!  Astăzi (cum toată lumea ştie) începe Bookfest la Romexpo, cu o invitată specială: Spania.  Găsiţi programul complet aici. Eu n-am cum să merg până sâmbătă, însă atunci sper să nu ratez: la ora 13 la Humanitas lansările lui Mircea Cărtărescu, să trec pe la Nemira între 12 şi 13 când povestesc despre noile apariţii MDP şi Mike, să stau pe la Millenium cu Bebe şi Nicu, alături de Horia, căci între 11 şi 15 au tot felul de evenimente, iar de la 17 la 17:30 să nu mă dezlipesc de Cartea Românească, unde Marin Mălaicu-Hondrari îşi lansează “Apropierea”.

Am aflat de la poiematike (mulţumesc frumos, sper să ajung!) despre o lectură în scop caritabil, care va avea loc astăzi, la ora 20:00, la MŢR.  Detalii pe blogul lui Octavian Soviany aici, vor citi Mircea Cărtărescu, Domnica Drumea, Andrei Gamarţ, Ioana Nicolaie, Claudiu Komartin, Simona Popescu, Octavian Soviany şi Cecilia Ştefănescu “intersectaţi” de muzica Adei Milea.  Am descoperit, între timp, şi afişul evenimentului, pe blogul lui CK:

Luni de la ora 17:30 (cred că fac dinadins, să nu ajung niciodată!!!) avem o nouă şedinţă ProspectArt, la care vor citi Marian Truţă (Cumania, o povestire excelentă, pe care i-am devorat-o pe blog, acum au mai rămas doar fragmente, pentru că urmează publicarea), Silviana Şorop şi Cristian Tamaş (o traducere după Robert Sheckley).

TNCP – ziua 2. Impresii de lectură

Din păcate n-am reuşit să ajung şi în prima zi de TNCP, la lectura doamnelor (Angela Marinescu, Magda Cârneci, Simona Popescu, Ana Dragu, Rita Chirian, Diana Geagăr). Se pare, din spusele celor ce au participat, că a fost extrem de reuşită – sunt convinsă că va povesti white noise îndată ce-şi revine după sejurul bucureştean 🙂  Aşadar, am purces joi seară spre MNLR, unde nu părea să se întâmple mare lucru, însă existau nişte afişe şi, mai ales, panouri /pancarte cu poezii, pe care sper c-au apucat să le citească şi nişte neîmpătimiţi, iar apoi, prin soarele orbitor de Bucureşti, am mers până la colţ, la USR.  În holul de la intrare se aflau vreo 4 sau 5 tarabe mititele şi discrete cu volume de poezii şi nu numai (cea a Paralelei 45 avea de toate, restul erau combinaţii de diverse edituri, una cu ceva cărţi religioase a căror prezenţă n-am priceput-o).  Cam ciudată organizarea şi localizarea, sper să nu se supere nimeni pe mine când spun că avea un aer de sărăcie ce se-ntâmpla pe-acolo…

 Lume, evident, foarte puţină, chiar dacă mai era numai jumătate de oră până la ora 19:00, când era anunţată a doua lectură colectivă din cadrul TNCP.  Pe agendă (în ordine alfabetică) Constantin Acosmei, Stoian G Bogdan, Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia şi Radu Vancu.  Încet-încet s-a mai populat un pic zona, am aflat că se va citi chiar în holul de la parter, cel cu cărţile, şi nu în Sala Oglinzilor, cum era programat (din misterele administratorilor de la USR…).  Din vagile mele cunoştinţe în materie de fizionomii, am putut constata că cel puţin jumătate dintre participanţii la eveniment erau tot scriitori sau, în fine, de prin breaslă (vorbim de un total de maximum 40 de oameni). Ce m-a mirat puţin este că nu era nici urmă de volum al lui Radu Vancu, Marin Mălaicu-Hondrari sau Constantin Acosmei pe-acolo (iar pentru mine ăsta era unul dintre scopurile principale, să şi cumpăr cărţi, mai ales ale celor care urmau să citească).  Se găsea Un anotimp în Berceni al lui Claudiu Komartin, reeditare cu 8 poeme noi, pe care mi l-am şi luat, un volum al lui Stoian G. Bogdan şi unul al lui Ştefan Manasia pe care le aveam.  Am mai achiziţionat “Sora mea de dincolo / My Sister Beyond” a Ilenei Mălăncioiu, “Cerul din burtă” al Ioanei Nicolaie (Paralela 45 ambele) şi “Nimic”-ul lui Cărtărescu (Humanitas).  Evident, nu exista nici picior de EPOS prin zonă, astfel încât alte cel puţin 10 volume pe care le-aş fi vrut au rămas frumuşel pe rafturi din lipsă de cash.  Aviz organizatorilor pentru data viitoare – dacă vrei să vinzi, modalităţile de plată sunt esenţiale…

În fine, să trecem la evenimentul propriu-zis.  Precizez că era prima oară când asistam la o lectură publică de poezie (orice lectură de poezie, mai bine zis, dacă exceptăm momentele când îmi chinui sora sau musafirii cu versuri care-mi plac din volumele pe care le citesc! :D), aşa că nu ştiam la ce să mă aştept.  Ştefan Manasia a lipsit (nu se ştie de ce), ceilalţi cinci au citit în ordinea Hondrari, Komartin, Vancu, SGB, Acosmei, după ce erau fiecare prezentaţi de Cosmin Perţa foarte pe scurt, cu empatie şi drag, simpatic (în special la SGB) şi simplu.  Cu excepţia lui MMH, restul au uitat 🙂 să răspundă la întrebarea lui Cosmin Perţa dacă TNCP este o idee bună sau nu. 

Pe Marin Mălaicu-Hondrari nu-l ştiam decât în calitate de prozator, poeziile citite (3) mi-au plăcut, mi s-au părut texte foarte sensibile şi cumva melancolice, cert mai vreau să citesc – a fost aşa, de gust şi îmi venea greu să urmăresc. E în acelaşi timp mai de impact şi mai dificil să asculţi poezie decât să citeşti.  Avantajele în primul caz sunt personalitatea poetului, care se face simţită în modul de interpretare, precum şi faptul că poţi remarca mai corect, din intonaţie şi alte lucruri, care sunt ideile care-i plac lui cel mai tare :).  Dezavantajul major (pentru mine) este că, în avalanşa de senzaţii trezite de lectură (e foarte emoţionant şi percutant spectacolul, pe alocuri), nu reuşeşti să reţii mai nimic, nu poţi să reiei, să te gândeşti, să înţelegi.

Claudiu Komartin a citit din “Un anotimp în Berceni”, iar poemele pe care le-am ascultat mi-au dat senzaţia (again, e o senzaţie, ceva difuz, imprecis, vezi mai sus) că sunt mai frumoase decât cele din “Circul domestic”.  Foarte puternice şi emoţionante, nici urmă de căutare sau poetizare excesivă, apropo de discuţia mea interminabilă pe tema asta cu alexandru şi zum 🙂  Claudiu are şi avantajul că are o voce absolut minunată, învăluitoare, cu care te “fură” instantaneu.

Radu Vancu ne-a citit cu o naturaleţe de invidiat, e calm şi uşor detaşat-ironic, iar poeziile lui au un soi de sinceritate pe care n-am întâlnit-o în altă parte.  De fapt acesta e motivul din care vroiam de mult să-mi cumpăr un volum întreg şi să-l citesc de la cap la coadă – nici urmă de ele pe la târg, nici urmă pe site-urile editurilor pe care le vizitez eu… Poate am noroc la Bookfest, că tot începe poimâine, am tot citit poemele lui pe bloguri sau prin alte locuri, suficient cât să-mi dau seama că e foarte bun şi că trebuie aprofundat. Lectura de joi m-a convins definitiv, ca şi Radu ca personalitate, absolut încântător.

SGB e o figură. Prezentat ca atare de Cosmin Perţa (cel mai bun, cel mai citit, cel mai cool etc. :D), a respectat convenţia de dur pe care şi-o creează şi întreţine, a citit poezii (noi, ne-a spus) radicale, tăioase, cu un limbaj frust, colorat, însă deloc lipsite de idee şi conţinut.  E mişto, deştept, are cojones, dă de pereţi cu toată lumea care merită, cam asta e ideea.  Genul vreau-să-fiu-în-centrul-atenţiei-şi-pot-să-fac-asta-c-aşa-vor-muşchii-mei, însă nu grobian, ci cu un tupeu inteligent şi conştient de ceea ce face.  Poezia lui mi s-a părut identică cu personajul construit.

Parcă pentru a completa evantaiul personalităţilor şi stilurilor poetice prezente cu un flavour total diferit, Constantin Acosmei a intervenit cu stilul său (complet necunoscut pentru mine) extrem de liniştit, fin-ironic, de un umor devastator.  Dacă aveţi vreun pic de spirit ludic, Constantin Acosmei este un must.  Audienţa a fost complet cucerită, nici colegii săi de lectură n-au rezistat 🙂

Astfel că prima mea participare la un eveniment poetic mi-a făcut mare plăcere.  Poate pentru a compensa micile hibe de organizare, poeţii participanţi au fost mişto, interesanţi, poezia mi s-a părut la un nivel foarte bun, nimeni nu s-a lungit aiurea, nimeni nu a dat-o în prezentări ridicole sau pompozitate de-aia endemică pe la români.  

Când să plec, după ce avusesem o conversaţie de geniu cu MMH (bună, sunt capricorn… ah, da? eu sunt vărsător!…), am cunoscut-o în carne şi oase pe white noise, care m-a cules de pe afară în timp ce luam un autograf de la CK şi m-a luat la cafeaua şi berea de după (se pare că este o datină universală şi obligatorie, ceea ce mi se pare corect).  Acolo s-a tot dezbătut starea poeziei şi nu numai 😀 o vreme îndelungată şi am cunoscut nişte oameni pe care-mi va face plăcere să-i revăd oricând.

Sarcasm trendy în ton delicat

spaţiu privat – Elena Vlădăreanu

Cartea Românească, 2009

Elena Vlădăreanu este un nume destul de cunoscut, ştiu că are o emisiune la radio România Cultural şi că are şi blog (pe care trebuie să-l trec în blogroll, alături de multe altele, c-aş vrea să-l şi citesc).  E şi ea o premieră pentru mine, ca şi ceilalţi poeţi despre care am îndrăznit să scriu în ultima vreme. Ei, până acum nu m-a ucis nimeni, aşa că încerc să merg mai departe 🙂

“spaţiu privat” este un volum care se leagă, are stil.  Ilustrațiile lui Dan Perjovschi (mie nu-mi plac deloc, însă merită menționate), împărțirea pe capitole = camere, unitatea de idei, totul te face să crezi că Elena Vlădăreanu s-a străduit, a avut un gând coerent, a fost consecventă.  Penultimul poem, în care poeta își dă IBAN-ul și cere donații, mi se pare genial!

Și cam atât mi se pare genial. Restul e simpatic. E, practic, transcrierea conversațiilor dintre membrii generației mele pe tema prezentului, societății de consum, tâmpirii prin publicitate, valorilor de negăsit, problemelor de zi cu zi.  Mai bine nuanțate, mai inteligent exprimate, mai liric.  Ironia poetei se leagă de ce trebuie, surprinde toate clișeele esențiale, are sclipiri pe alocuri, te face să înțelegi perfect starea de inutilitate pe care o resimți trăind în lumea asta. E corectă, exact ăsta mi se pare cuvântul potrivit – surprinde fidel preocupările care ne îndepărtează de aspirația spre (orice tip de) absolut.  Poezia e undeva în spate sau, mai bine, undeva într-un cuvânt imprefect traductibil în românește: beyond. Elena Vlădăreanu prezintă viața.  Ca să înțelegi ce amar stă în spatele descrierilor corecte ale situației trebuie să-ți faci singur poezia. 

E sarcastică așa cum e trendy să fii sarcastic, însă nu exagerează cu nimic și nici nu dă soluții – de aici tonul delicat din titlul meu.  Nu ne dă lecții, ne pune niște semne de întrebare. Ce e înviorător este că nu are ipocrizii, adică sunt conversațiile cu prieteni buni de tot 🙂

Pasajele care mi-au plăcut și cred că sunt relevante pentru ceea ce vreau să spun:

„spațiu vital”: nu-mi place poezia/nu fac nimic din ce nu am chef./nu-mi pasă dacă și când te rănesc/nu sprijin programele sociale/nu merg la vot/nu mi-e frică de moarte./nu dau doi bani pe viața aurolacilor./nu dau doi bani pe viața mea./și în general nu-mi place/și nu-mi doresc nimic./doar un spațiu în care să mă aud/cum inspir și expir.atât.

„orgasm”: problema obținerii unui orgasm e la fel de generală precum criza economică.

-un preludiu insuficient de lung

-ca și cum ai fi ultima găină

-limba degetele

ce vor femeile cu adevărat în pat:

-șmecherii

-un somn bun

„fat”: obezitatea contribuie la încălzirea globală/încălzirea globală contribuie la creșterea numărului de calculi renali./lumea nu are nevoie de voi!

„identify myself”: până când voi fi tânără reprezentantă a poeziei române./cât voi continua să scriu poezii oribil de feminine,/să fiu atât de uncool și unsexy./la 35 de ani ce se va scrie după elena vlădăreanu virgulă./unde îmi este umorul cum stau cu networkingul.

imaginea mea nu corespunde./Vine CELULITA, își înfige mâinile în ciuful meu și mă dă cu capul de oglindă.

CELE 5 KILE ÎN PLUS (îmbrâncindu-mă, eu mă lovesc cu spatele de cabina de duș): Meriți un pumn în ficat pentru fiecare cub de ciocolată mâncat în viața ta de căcat!

Cam așa este poezia din volum, sper că v-am dat un flavour, ca să fiu și eu trendy, că ce dracu… Corectă pentru ce-și propune (nu repet aiurea adjectivul, ci intenționat).  E mișto în felul ei, fermecătoare, te face să zâmbești. Acum cred că înțeleg mai bine ce voiau să-mi spună zum și alexandru că ei, poeții, pot face poezie din orice, pe când noi nu, iar ceva care sună „poetic” nu e neapărat așa.  Pe mine nu mă prinde genul ăsta „nepoetic” de poezie prin ricoșeu, dar sunt convinsă că e vina mea.  Adică, cu scuzele de rigoare, deși am citit cu interes, nu m-am plictisit, nu mi s-a părut că n-ar fi literatură, nici nu m-am omorât după carte. E pe-acolo, prin stiva pe care nu regret c-am citit-o.  Desigur că trebuie să continuu să citesc, nu pot judeca exhaustiv după prima lectură și, în fond, Elena Vlădăreanu mi-e mult mai simpatică, datorită lipsei de ipocrizie și preciziei cu care identifică prostia colectivă, decât alții.

Mi se pare o scriitoare cinstită, însă mi-aș dori mai mult pentru a o putea pune, fără ezitare, pe o listă de favoriți

 

« Older entries