Pretexte pentru joacă

17/06/2010 at 8:43 am (Roman)

Degete mici – Filip Florian

Polirom, 2005

Când a apărut “Zilele regelui” la sfârşitul lui 2008 şi o lăuda toată lumea, eu încă nu apucasem să citesc “Degete mici” şi n-am fost atât de disciplinată încât să mă abţin de la cartea cea nouă pentru a le lua în ordine cronologică.  Nu ştiu nici acum dac-ar fi avut sens s-o fac sau nu, cert este că Zilele regelui mi-a plăcut la nebunie iar apoi a căzut o serie de SF-uri şi diverse peste mine cumva, de am uitat să mă întorc la raft pentru Filip Florian (cartea era cumva ascunsă, nu mi-a sărit în ochi).  Abia acum, la reaşezarea cărţilor la loc după renovări, am decis că e timpul ei.

“Degete mici” mi se pare şi mie, aşa cum a părut mai tuturor, o carte foarte bună pentru un debut – aproape incredibilă atâta dexteritate, firesc al limbajului, precizie în mişcarea între diverse registre narative, şi, mai presus de toate, reuşita închegării într-o poveste coerentă şi atrăgătoare a multor fragmente scrise în atâtea feluri, folosind diverse tehnici.

E o carte pe care o citeşti cu uşurinţă (în sensul bun) şi ale cărei lumi suprapuse te învaţă să priveşti diversele tipuri umane cu înţelegere şi un fel de duioşie.  Într-un orăşel de provincie se descoperă printre ruinele unui castru roman un fel de groapă comună.  Evident, în anii aceia înfriguraţi de după 90 aceasta devine o sursă de senzaţional atât pentru autorităţi, care doresc să-şi demonstreze zelul, cât şi pentru presă şi comunitatea locală.  Lipsa degetelor mici de la mai multe schelete dă o tentă de mister şi provoacă supoziţii despre tortură, iar întregul eveniment este imediat interpretat de mentalul colectiv al vremii ca o probă a nenorocirilor făcute de comunişti.  Apar astfel în oraş oamenii de ştiinţă (cei mai calmi), poliţia care vrea să demonstreze că nu mai e securitate, presa, reprezentanţi ai deţinuţilor politici, militari în termen care să păzească locul.  Nu în ultimul rând, intervine călugărul Onufrie, născut Moţatul, botezat Gherghe, personaj coborât parcă din cărţile lui Marquez, care deţinea un smoc de păr ce creştea incredibil de repede, trebuind tăiat o dată la 4 ore, pentru că altfel se topea şi se transforma într-un fel de substanţă corozivă. Nu în ultimul rând, 5 antropologi argentinieni chemați pentru a dezlega taina, ce au în spate niște incredibile căutări din țara lor bântuită de dictaturi și cadavre.

Filip Florian se joacă foarte frumos – ne spune poveștile personajelor (cu farmec, claritate, poftă) astfel încât să înțelegem perfect modul în care fiecare se raportează la întâmplarea ce trebuie elucidată.  Întâmplare care devine numai un pretext pentru a trezi la viață ceea ce trebuie știut de fapt, aventura doamnei Embury cu soțul său britanic, iubirea dintre nepoata ei, Jojo și arheologul suferind de ulcer, pogorârile Maicii Domnului în viața lui Onufrie, obsesia maiorului pentru falange sau saga dictatorialo-fotbalistică a Argentinei cu ai ei los desaparecidos.  Toate astea sunt expuse magistral, trecând de la arheolog ca narator la un altul din afară, înțelegător și ironic, ce folosește ba o tehnică, ba alta, ba un ton grav, ba unul ludic, ba unul de jurnalist de campionate mondiale de fotbal.

Iar poveștile poartă hramuri diferite – una realism magic, alta istorie sau confesiune lirică, alta reportaj sau saga.  Mie mi s-a părut că nu există niciun cusur, nicio vorbă în plus, nicio prețiozitate, nicio greșeală de ton în această carte.  E de un firesc încântător, pe de o parte și total inedită, pe de altă parte, o reușită greu de egalat.  E foarte ușor de citit, te atrage în mrejele ei, fără să fie deloc facilă.  Și ce e interesant e că e total diferită de Zilele regelui (pe care eu personal, totuși, o prefer) și ca abordare, și ca stil.

Cert este că e un roman care nu se poate rata dacă ești cu adevărat interesat de literatura română contemporană. 

Advertisement