ProspectArt pe 30 iulie

🙂 nu mai spun nimic, nu stiu daca ajung sau nu…

Ei, nu-i chiar aşa bătrânu…

Fundaţia şi imperiul – Isaac Asimov

Editura Adevărul Holding, 2010

M-am mai “îmblânzit” după ce am ajuns la finalul celui de-al doilea volum al Fundaţiei, în sensul că, deşi îmi menţin observaţiile cu privire la personajele tip western, spre finalul cărţii acţiunea e ceva mai vie şi ai într-adevăr senzaţia de SF.  Ce mă uimeşte (relativ) este că, în ciuda faptului c-am trecut prin toată seria acum 15 ani, nu mai reţineam absolut nimic din ea – dar nimic!  Asta cred că nu e o veste bună pentru Asimov 🙂 însă măcar am avut avantajul unei lecturi complet proaspete.  Catârul e un personaj destul de interesant, e adevărat c-ar fi fost mult mai bine dacă nu m-aş fi prins aproape din start (şi nu pe ultimele pagini cum şi-ar fi dorit autorul) de identitatea lui.

O altă problemă a cărţii e că e muuuult prea lungă.  Dacă mă întrebaţi pe mine, partea aia cu generalul trebuia expediată într-un singur capitol, iar cea cu Catârul în vreo două-trei, nu douăzeci sau câte sunt.  Hm, ziceam că m-am îmblânzit dar am pus numai cârcoteli pe-aici.  În fine, mi-am luat şi A doua Fundaţie şi am să duc seria până la capăt, adică o să-mi iau şi prequel-urile şi sequel-urile (probabil de pe Amazon sau Book Depository, la noi nu cred că am vreo şansă să le mai găsesc, decât dacă are Bebe vreun stoc strategic 😀 ) dar nu mă grăbesc prea tare.  Cred că am kestii mai interesante pe listă, mai ales c-am descoperit-o pe Florina Ilis, care scrie excelent (Baetica, Golea, Bradea? un moft, mă scuzaţi – deşi nu e prea cinstit s-o pun pe Ioana Bradea lângă primele două), iar în materie de SF tot nu m-am învrednicit să pun mâna pe Doru Stoica, de exemplu, pe care toată lumea îl recomandă extrem de călduros.

Plec la mare astăzi şi mi-am luat la mine, de-un capriţ,  “Cutia cu bătrâni” a lui Andrei Oişteanu – ştie cineva ceva de ea?

P.S.: Şi eu susţin Curtea Veche din toată inima!  Şi mă ruşinez că nu m-am alăturat şi că n-am cum nici în weekend, celor care, ca DJ, chiar fac ceva pentru asta… Bafta!

Back in Town

N-am avut nici chef, nici net o vreme să mai scriu nimic în vacanţă. Nici de când m-am întors nu s-a schimbat nimic în ceea ce priveşte cheful.  Până la urmă am avut tot felul de activităţi în a doua parte a preumblărilor, care nu m-au lăsat decât să termin Matei Iliescu a lui Radu Petrescu (foarte bună, btw).  Nu ştiu să descarc poze din telefon (de fapt cred că-mi lipseşte, momentan, un oarece cablu), că v-aş arăta ceva frumos (măcar nişte licurici). 

E atât de cald în Bucureşti, că-ţi vine să zaci la terase cu bere multă sau să dormi, iar pofta mea de a face orice (în special ceva care să semene a muncă) e egală cu minus infinit.  În weekend merg la mare, aşa că adio citit şi de data asta. Parcurg Cruciada copiilor a Florinei Ilis şi mi se pare mişto, am citit si Dicţionarul Mara al lui Dan Coman care mi s-a părut straniu (puţin zis) însă, oricum, mult mai ok decât m-aş fi aşteptat, kestii lacrimogene despre ce mişto e să ai copii.  Cumva apropo de asta, o postare foarte mişto la DJ pe blog despre idioţii care comentează aiurea moartea Mădălinei Manole.  Să nu prind pe vreunul că aberează despre cât de vinovată e biata femeie pe-aici, că şi-o ia de la mine grav.

Am mai vrut acum vreo două zile să scriu un articol despre percepţia românilor despre corporaţii, pornind de la acest articol al lui c sîrb, care ne prezintă un tablou viu şi reuşit al relelor corporatiste. Desigur, cu toată îndreptăţirea de a o face.  Vroiam să scriu despre ce diferit văd eu lucrurile, fiindcă eu n-am privit niciodată corporaţiile strict ca pe un mecanism (nu pentru că n-aş fi constatat tot ceea ce constată şi Cristian, ci pentru că pentru mine nu asta e important) ci mai ales prin prisma unor oameni excepţionali pe care i-am cunoscut şi care mi-au dăruit enorm ca experienţă de viaţă.  Am decis să-mi văd de treaba mea, pentru că s-ar fi putut interpreta drept o replică – şi nu era, e pur şi simplu un alt mod de a trăi într-o corporaţie, care nu neagă adevărul celor spuse de Cristian. Bine am făcut, fiindcă, iată, Cristian m-a provocat ieri direct aici ieri, titlul fiind clar o referinţă la o discuţie mai veche dintre noi, pe care, dealtfel, am şi postat-o aici. Dragă Cristian, te rog să mă ierţi că nu răspund la provocare, n-am de ce s-o fac din moment ce eu n-am susţinut niciodată că nu trebuie să criticăm, iar strugurii pentru mine nu sunt deloc acri – am trăit şi muncit în altă parte, pot s-o fac oricând, în consecinţă am şi datele şi îndreptăţirea de a critica mai abitir, poate, decât tine.  Nu sunt blazată, îmi place viaţa mea aşa cum este! 🙂 – ca să facem ceva pentru România repet c-ar fi mai bune nişte fapte.

Un circ total la bughi pe blog, tot pornind de la luciat, cu nişte comentarii absolut aiuritoare. Nu mai zic nimic în afară de bravo, Florin Iaru, senzaţional!  Intraţi şi citiţi, e suficient.

Îmi pare rău că n-am fost la Bistriţa la festival, Radu Vancu e încântat, dar aştept şi de la white noise ceva relatări 🙂

LE: a scris luiza aici foarte frumos!  Ma roade invidia 🙂

Cam atât, nu mă simt în stare să scriu despre cărţi zilele astea, realitatea e cumva şi ea departe, parcă merg prin ceaţă.

Maestrul și desuetudinea

Fundația – Isaac Asimov

Adevărul Holding, 2010. Trad. Dan-Mihai Pavelescu

O recitesc după vreo 15 ani (parcă pe-atunci apărea la Nemira) cu nervii de rigoare că Adevărul n-a început cu Preludiul (da, știu că a fost scrisă ulterior, dar what the heck).  La momentul respectiv aveam toată seria, însă prietenii au avut grijă să nu mai am nici măcar un volumash… În consecință m-am bucurat foarte tare de reeditarea de la Adevărul (sper că publică tot), dar, sincer, cartea m-a cam dezamăgit.  E adevărat că în momentul ăsta aproape am terminat și Fundația și Imperiul, care e mult mai neinteresantă și lungită, așa că probabil s-a extins impresia și asupra celei dintâi.

Psihoistoria lui Hari Seldon e foarte mișto ca idee (Asimov spune că s-a inspirat din Declinul și căderea imperiului roman a lui Edward Gibbon), iar Fundația curge alert brodând pe ea, are personaje interesante și e credibilă din punct de vedere științific.  Cred însă că m-am obișnuit să caut idei SF mai spectaculoase decât cele ale lui Asimov, care este în primul rând un povestitor foarte bun, dar din punct de vedere al creativității în materie este ușor plat (sau poate depășit).  E dificil să te întorci la Cripta Timpului în care apare Hari Seldon în Fundație și să-ți mai placă după Criptele Timpului și mareele temporale din Hyperion, de pildă.  Eroii lui sunt iarăși, tip westernurile americane din anii de glorie, n-au nici cine știe ce subtilitate, nici nuanțe.

În mod clar avem de-a face cu o carte bună, însă mă așteptam să reziste timpului, în percepția mea subiectivă, mai bine decât a făcut-o.  Acum m-am bucurat așa, ca de o carte strict de vacanță, cu care-ți trece timpul în mod plăcut și nimic mai mult…

Experiment reușit?

Și Hams și Regretel – Matei Florian

Polirom, 2009

Presimt că voi stârni niște certuri prin această însemnare, dar mi le asum.  Nu, nu înțeleg fascinația pe care a trezit-o în toată lumea această carte.  Este, în mod evident, altceva, este un experiment și o inovație, se înscrie pe linia pornită de Teodosie cel Mic și Cum mi-am petrecut… adică vrea să breveteze un alt gen de literatură și o face într-un mod ingenios.  Și Hams și Regretel (un singur personaj, pentru cine nu s-a săturat să audă asta) este unul dintre personajele fabuloase formate din vălătuci de ceață sau de nori, sau denumiți pitici, care populează dens romanul lui Matei Florian.  El e romanticul îndrăgostit, îl mai avem pe eruditul xyz (scuze, i-am uitat numele) și pe copilărosul-curajosul-eroul wzy (și pe el am uitat cum îl cheamă) și pe mulți alții de mai mică importanță, cum ar fi una al cărei nume mi-a plăcut la nebunie, doamna De-Scorbur Suzi.

Nu, nu e o carte pentru copii, nu e un fantasy (deși poate unii s-ar grăbi să se îndrepte într-acolo). Personajul principal, un „picioare pare”, cum inspirat îi denumesc aceste personaje pe-care-nu-pot-să-le-înțeleg pe oameni, e distrus de o iubire nefericită, izolat într-un cătun aruncat pe hartă, și-i scrie iubitei lui această carte-scrisoare.  Piticii-vălătuci scriu și ei, intervin în poveste, trăiesc propriile drame, sunt probabil o creație a imaginației febrile a scriitorului-personaj, devin naratori, țin cu tot dinadinsul să ne fie simpatici și dragi și reușesc, sunt un vehicul ideal pentru a transpune o banalitate în ceva ireal de frumos, de sensibil, de literar, de geniu, de perfect.

Exact asta mă enervează pe mine.  Cartea e gândită să fie perfectă, parcă ar fi fost scrisă pentru un mare premiu de inovație și excelență în materie de literatură.  Sparge ritmul în anumite locuri, când „picioare pare” devine mult prea vehement și brutal pentru stilul liric practicat în rest (deși intervin în discursurile sale discuții colocviale, părerea mea e că e manifest pentru efect).  E lucrată până la lacrimi.  Îmi asum insensibilitatea acestor vorbe, știu că este perfect posibil ca Matei Florian nici să nu fi visat chinuiala asta pe care încerc eu, cu iresponabilitatea cititorului needucat, s-o expun, e posibil să-i fi curs cuvintele pe hârtie ca apele unui râu învolburat, să-l fi inspirat Zâna Zorilor, e posibil să-și fi revărsat sufletul cu toată sinceritatea, să fie un vis fluent și fantastic, imaginea unui gând încordat până la limita respirației, lupta lui cu Talentul care îl copleșește.  Mi-aș dori să fie așa, și-mi cer scuze umile de la Matei Florian dacă așa stau lucrurile.  Dealtfel e și mult mai probabilă această ipoteză decât a mea.

Însă mie mi se pare un roman regizat perfect ca să aiba succes.  Și va avea.

Redescoperire

Concert din muzică de Bach – Hortensia Papadat-Bengescu

Litera, Colecția Biblioteca pentru toți, 2010

Concert din muzica de Bach

Este prima dată când recitesc Hortensia după clasa a XI-a, când am făcut-o la școală.  Și atunci am vrut să citesc tot ciclul Hallipilor și m-am chinuit nu știu cât să fac rost de el, pentru că aveam la ai mei o ediție care avea numai Fecioarele despletite și Concertul.  Mi-a plăcut foarte tare și nu înțelegeam deloc de ce niciuna dintre colegele mele (la băieți nici nu m-aș fi așteptat la altceva :)! )nu este încântată de carte.  Eu am preferat ciclul Hallipa la momentul respectiv net (și îmi mențin părerea) Ultimei nopți…  Bine, Patul lui Procust mi se părea mult peste și n-am priceput niciodată de ce el nu era în programă, pe când Ultima noapte… da.  Din misterele comuniștilor, or fi crezut că e prea „deocheată”, mai știi? 😀  Jurnalul a făcut aceeași eroare (după mine), au publicat numai Concertul – tare mi-ar fi plăcut să le am și să le recitesc la un loc măcar pe cele trei centrale: Fecioarele despletite, Concertul și Drumul ascuns.

E foarte greu să explici în secolul XXI de ce Concert din muzică de Bach e o carte bună.  Proză analitică s-a mai scris, har lui Darwin, cu duiumul, cu Proust e aproape imposibil s-o compari fără să iasă în pierdere netă, promiscuitatea lumii aparent normale în care trăiesc personajele a fost explorată până la saturație, ca subiect, într-o grămadă de literaturi și de genuri, are carențe gramaticale care te calcă pe nervi (H P-B nu știe să folosească mai mult ca perfectul la persoana a treia plural), fiziologia ca resort al comportamentului și al manifestărilor psihice a fost și ea utilizată de mulți alții. Totuși, pe mine m-a surprins foarte tare (evident, nu mai rețineam decât elemente vagi de atmosferă) forța prozei acestei scriitoare din interbelic și curajul pe care l-a avut, ca femeie (să nu uităm că suntem o țară de misogini ușor scandalizabili!), să atace frontal subiecte ca sex colectiv, adulteruri promiscue sau incest într-o manieră uneori brutală.  Mi le și imaginam pe farfuzele burgheze cu aer de mimoză ale epocii dând ochii peste cap în public, șocate de „vulgaritatea” lumii prezentate de d-na Bengescu, iar apoi devorând pagină cu pagină în iatac în căutarea scenelor cu tâlc.  Fiindcă asta este una dintre marile calități ale cărții – descriind relații aproape bolnăvicioase, ca să parafrazez o cunoscută scriitoare actuală, H. P-B nu este deloc vulgară în proza pe care o compune, ci delicată și inteligentă, căutând să releve resorturile intime ale acestor relații și ale personajelor care le leagă.

De strategia narativă modificată în Concert, față de Fecioare, unde aveam un singur personaj-reflector, pe Mini, s-a vorbit extensiv – aici avem perspectivele tuturor personajelor centrale, „eroii” aproape exclusiv grotești ai cuplurilor care se destramă, în timp ce încearcă cu disperare să păstreze convențiile sociale ale acelei lumi burgheze pe fațada căreia se desfășoară.  Diversitatea mediilor descrise de scriitoare este și ea disecată de critici, cu toate meritele ei – reușește să fixeze portrete credibile și vii de la „craiul de mahala” (Lovinescu) Lică Trubadurul, prin făinăreasa wanna-be prințesă Ada Razu sau burgheza pură și seacă Elena Drăgănescu,  la prințul Maxențiu, reprezentând o rasă pe cale de extincție. Detaliile personalităților lor sunt surprinse cu o finețe extraordinară de HP-B, demonstrând o mare familiaritate a autoarei cu lumea respectivă, pe de o parte, și disprețul, chiar mizantropia ei față de acești actori ai lumii noi, în dezagregare, pe de altă parte.  Se vede clar că a trăit printre ei și și-a revărsat, cu asupra de măsură, în cărțile sale, desconsiderarea și sila pe care i-au provocat-o.  Cu luciditate, obiectivitate și fără patimă, însă cu un sarcasm și dezgust suverane, Hortensia Papadat-Bengescu oferă o frescă de neuitat a societății burgheze românești.

Nu știu în ce măsură poate concura lectura unei astfel de cărți cu tentațiile scrierilor actuale, însă cred cu tărie că e tare păcat să nu arunci un ochi prin filtrul și cu instrumentele propuse de această scriitoare.

Festival la Bistrița

Un eveniment care nu trebuie ratat de iubitorii de poezie.  Felicitări organizatorilor și mult, mult succes!

poezia e la bistrița

FESTIVALUL DE POEZIE ȘI MUZICĂ DE CAMERĂ

EDIȚIA A II-A                                                                15-18 IULIE 2010

Găsiți mai multe detalii pe blogul festivalului.

Din nou această scriitoare formidabilă…

What I Loved – Siri Hustvedt

Hodder&Staughton, Sceptre Paperback, 2003

Dacă am fost încântată de celelalte două cărți ale ei (vă amintiți probabil, am scris recent despre ele), despre What I Loved nu mai pot spune decât că e și mai bună.  Aceeași minuțioasă analiză psihologică, același stil în același timp inteligent, sofisticat și cuceritor, însă suprapuse pe o poveste ceva mai complexă, care-i dă posibilitatea autoarei de a-și desfășura pe teren larg atât talentul narativ, cât și forța intuitivă. 

Povestită, ca și The Sorrows of An American, din perspectiva unui personaj principal masculin, What I Loved parcurge cam 25 de ani din viețile unor intelectuali americani la New York, cupluri tragice, ale căror frământări interioare intense, complexe, intelectualizate uneori până la insuportabil, alteori înecate în mistere emoționale psihanalizabile, sunt potențate de evenimente cu valențe de thriller. 

Leo, un istoric al artei evreu (iarăși o trimitere oblică la soțul autoarei, Paul Auster, căruia, dealtfel, îi este dedicată cartea) este naratorul istovit, aproape orb, lovit iremediabil și profund nefericit, care rememorează într-o carte acea parte a vieții sale marcate de întâlnirea cu Bill, pictor și artist vizual de geniu, prietenul său de suflet.  Bill exercită o fascinație irepresibilă asupra tuturor, atât prin ceea ce pictează (descrieri minuțioase ale autoarei, interpretări psihologice de mare adâncime și finețe – ca și celelalte scrieri ale lui Hustvedt și aceasta este foarte bine documentată), cât, mai ales, prin forța unei personalități ciudat de oneste și verticale pentru vremurile în care trăim.  Femeile din viața lui Bill, prima sa soție, Lucille, poetă și Violet, a doua, eseistă a obsesiilor contemporane, îl urmăresc și ele, prin ricoșeu, pe Leo, facându-l să o dorească pe prima și să se îndrăgostească de a doua.  Bill este catalizatorul și determinantul unor sentimente de violență extremă, e iubit, idolatrizat, urât, invidiat, în timp ce tot ceea ce încearcă el să facă este să scoată și să arunce în lucrările sale viziunile puternice care-l bântuie fără să reușească vreo secundă să-l ajute sau să-l salveze de la dezastrul din propria viață, materializat esențial prin eșecul total de comunicare cu tatăl, apoi cu fiul său.  Iubirea dintre el și Violet, singurul lucru cu adevărat frumos din existența lui, este și ea marcată de umbra Lucillei, de imposibilitatea de a avea un copil împreună și de chinurile prin care trec încercând să-l aducă la lumină pe cel din căsătoria cu Lucille.

Siri Hustvedt reușește acest roman pe două planuri: îl face obsedant, nu te poți desprinde de pagini pentru că are o poveste puternică, aproape comercială, dacă vreți, datorită nuanțelor de thriller, și îl construiește cu o migală extraordinară la nivel de psihologie a personajelor.  Încă o dată nu pot, însă, să nu remarc depărtarea scriitoarei de poveste, luciditatea cu care își disecă personajele, fără compasiune, de pe piedestalul propriei inteligențe și intuiții, ca un om de știință ce privește virușii la microscop.  Nu spun că acest lucru este în mod necesar ceva rău, mai ales că ei îi iese o carte de invidiat, însă mă surprinde această dualitate – empatie perfectă în scopul psihanalizării personajelor și empatie zero pentru ele ca oameni.

De vacanta

In stilul meu caracteristic, astazi plec in vacanta sau nu. Adica nu stiu sigur daca ma intorc luni la birou sau ma intorc peste doua saptamani… Mai vedem.

N-am reusit sa pun mai nimic din ceea ce am citit pe-aici in ultima vreme, la insemnearea de mai jos despre cartea lui Radu ma chinui de vreo doua saptamani (si e 1% din ce mi-as fi dorit, e foarte misto Monstrul), insa raportez c-am terminat intre timp o carte de povestiri a lui Richard Yates, Un anotimp in Berceni si Papusarul lui Claudiu Komartin, 100 de pagini din Mostenirea Heorot, Nimicul lui Cartarescu, Cerul din burta al sotiei sale si What I Loved a lui Siri Hustvedt. In afara de Cerul din burta, cu care n-am reusit sa rezonez deloc, mi-au placut toate.

Mi-am luat la mine Biographia litteraria, Concert din muzica de Bach (de la zum citire), Viata pe un peron (ca mi-a facut pofta mare giuvaerul), Fundatia si Fundatia si imperiul ale lui Asimov, povestirile lui Mircea Oprita si Intre bariere a lui Doru Stoica, fiindca altfel m-ar fi batut voicunike :D, Sora mea de dincolo a Ilenei Malancioiu, Cruciada copiilor a Florinei Ilis, Matei Iliescu a lui Radu Petrescu, Intamplari din irealitatea imediata a lui Blecher si alte cateva carti pe care nu le mai retin.  De scris nu stiu daca apuc…

Plec undeva prin muntii Sebesului, intr-un sat pe marginea paraului, pe un drum forestier care se pierde pana hat, departe pe culmi.  Ma duc sa dorm si sa citesc… Wish me luck! 🙂

Sinceritate tulburatoare

Monstrul fericit – Radu Vancu

Cartier, 2009

Daca v-ati diagnosticat vreodata pe voi insiva (adica ati avut sinceritatea s-o faceti) drept alcoolici intr-un grad sau altul (social, boem, cool, whatever) si va acresc teribil sau va amuza americanismele stupide gen AA, va repugna idiotii care vad problema in alb si negru, truismele pe care le debiteaza psihologii profesionisti sau de ocazie, e cazul sa cititi cartea lui Radu Vancu.  Daca nu aveti o astfel de problema, insa cunoasteti oameni care au, e cazul sa cititi cartea.  Daca nu va intereseaza problema deloc, insa va place literatura buna, va aflati exact in aceeasi situatie. “Monstrul fericit” se va insinua in mintile voastre si va va cuceri. Va trebuie cartea asta neaparat.

In acelasi timp confesiune, analiza lucida si poezie, volumul lui Radu are darul de a demonta toate miturile (indiferent de semnul plus sau minus pe care-l poarta respectivele mituri) despre alcool si artist (sau alcool si tineri sau alcool si masculi), nu in sensul de a le nega, ci in sensul de a dezvalui toate cliseele tesute in jurul acestui subiect.  Tesute de literatura sau de societate, crescute din farmecul boemei sau din dezgustul nevestelor, aceste povesti despre betivi sunt extrem de inradacinate in mentalul colectiv.  Nimeni nu s-a ostenit pana acum (cred eu) sa ne dea, cu atata sinceritate, ironie amara, cu un soi de blandete ce mascheaza cruzimea teribila a dependentei, cheia catre lumea in care traieste si simte cu adevarat un alcoolic.  Si sa faci asta fara a cadea in capcana de a descrie betivul tip dostoievskian, x-, y-, z-ian,  s-o faci cu vocea proprie si sa-ti iasa nu autenticism brutal, nici lirism sufocant, nici eseu de psihoanaliza, ci o poezie calda, de o onestitate intelectuala incontestabila, mi se pare o realizare de invidiat.  Nu e nicio nota falsa, nicio exagerare, nicio cersetorie de compasiune in “Monstrul fericit”.  Asta m-a impresionat pe mine cel mai tare – unicitatea si lipsa de emfaza.

Mi-e foarte ciuda ca n-am cartea la mine, insa promit sa continuu insemnarea cu versuri asap. Pana atunci va invit sa va amuzati cu aceasta autocritica  scrisa de Radu,  care ma impiedica sa scriu mai multe despre carte 🙂 Urmeaza Biographia litteraria, desi probabil trebuia sa le citesc invers. Ii promisesem lui zum ca argumentez dupa citire, probabil ma va certa ca n-am fost suficient de serioasa :), dar sper sa-i placa macar putinele motive pe care le-am dat…

LE. Iata ca ma gasesc intr-un loc fabulos cu cartea lui Radu si pot sa citez:

din „Calea regală”:

Corpul sa-mpleticește spre somn, dar forfota

interioară se-ntețește. Corpul doarme dus,

dar ficatul e aproape incandescent,

gheenele lui lichefiază & dezintegrează

& purifică toate în focul veșnic,

încât corpul cleios e imaculat

pe dinăuntru ca al îngerilor. Cine privește

bețivul horcăind flegmos n-are habar că-n el

se desăvârșește Marea Asceză a redempțiunii prin ficat,

care cere să-ți asculți necontenit Șeherezada

cu ochii rotunzi ca gura păhărelelor de țuică.

***

din „Fratele porc

Aceeași răutate privește iar prin ochii mei și iată:

Vede burduhosul mahmur spălându-se pe dinți

și icnind la verticalizare.

Vede porcul icnind și mândrindu-se

că e bărbat și nu borăște.

Vede porcul frecându-și gura știrbă,

gândindu-se că apocatastaza e și pentru el

și că va fi și el, odată cu diavolul, iertat, –

și gândul îl face să rânjească botul

plin de scuipați albi și rozalii.

***

Din „Meseria de a nu muri”:

Atâta tot: fericirea există și e adusă de bani.

Cine ar respira aerul dintre noi

ar rescrie „Romeo și Julieta” cu happy-end.

Oricât de mult și-ar dori veleitarul din mine

să avem o iubire tragică, suntem fericiți.

Înțelepciunea presupune să preferi să nu fii poet.

***

Pe mine, capricornul, m-a încremenit acest poem, pe care trebuie să-l scriu de la cap la coadă.  Feel:

Elegie pentru un mare prieten

Alcoolul face tot mai puțin pentru mine,

ca un prieten bun la care am apelat

până am ajuns să-i stau în gât.

Și, Doamne,

se bea tare greu fără epifanie.

Beau și aștept: nimic.

Beau și iar aștept.

Beau iar și iar, cu dogmatică stăruință,

ca un evreu care îl cheamă pe Mesia

izbindu-și necontenit fruntea de Zidul Plângerii.

Iar când flacăra se aprinde în sfârșit în spatele ochilor

și sceptrul și purpura sunt din nou ale mele,

nu-mi ia mai mult de zece minute ca să admit

că nu prea iese de-o religie din viziunea asta.

Și îmi petrec epifania trist, înjurând în barbă.

S-a dus dracului prietenia cu alcoolul,

și nici de-o dușmănie ca lumea nu poate fi vorba.

Formalitățile trebuie, totuși, respectate încă o vreme.

Chiar dacă știu bine că jigodia naibii

o să-mi livreze și data viitoare o epifanie second hand.

Vremea marilor viziuni oricum s-a dus,

și acum tot ce poți spera e o butaforie ieftină

în loc de mahmureală. Greu, tare greu se bea

fără revelație.