capricornk13

Cruciada copiilor – Florina Ilis

Cartea Românească, 2005

Cruciada copiilor mi-a prilejuit o frumoasă primă întâlnire cu Florina Ilis, despre care citisem, dealtfel, aproape numai de bine.  Romanul de faţă a fost foarte premiat – cea mai bună carte de proză USR 2005, Premiul Academiei 2006, premiul Cartea anului 2005 de la România literară şi fundaţia Anonimul.  Asta, însă, mă impresionase foarte puţin, dovadă că nici nu m-am învrednicit să-mi cumpăr cartea până anul acesta.  Ei bine, am greşit – cred că merită cu prisosinţă premiile respective.  Florina Ilis stie să scrie excelent şi nu s-a lăsat sedusă de curente şi mode până la limita aceea în care nu mai înţelegi despre ce e vorba.  A scris o carte (de dimensiuni apreciabile) care, har lui Darwin, are şi subiect legat, şi personaje extrem de bine creionate şi de pline de farmec, memorabile chiar, ceea ce este aproape uluitor având în vedere numărul lor, are şi o extrem de fină şi bine simţită analiză a societăţii româneşti post 1995. 

Este cea mai realistă, mai directă şi mai interesantă poveste de mari dimensiuni petrecută în mediul României postrevoluţionare pe care am citit-o şi cred că va fi un efort considerabil pentru oricine ar încerca să-i calce pe urme să se apropie de performanţa ei.  Spun asta pentru că m-am împotmolit în multe astfel de încercări care m-au plictisit teribil – cele mai recente fiind Asediul Vienei a lui Horia Ursu şi nu mai ştiu ce de Dan Stanca.  Tipurile umane pe care le surprinde scriitoarea sunt atât de bine decupate din realitate, încât ai senzaţia uneori că te uiţi la emisiuni de ştiri sau de divertisment, că-ţi priveşti vecinii sau colegii de birou.  Copiii Florinei Ilis sunt, de asemenea, impecabil construiţi.  Mare mi-ar fi mirarea dacă autoarea nu şi-ar fi petrecut timp prin vreo şcoală, în calitate de profesoară.  Altfel, fie că are o capacitate uimitoare de a-şi aminti trăirile din copilărie şi adolescenţă, fie s-a documentat ani de zile printre ei.  Portretele copiilor nu sunt numai schiţe, caricaturi, ci toate denotă sensibilitate şi răbdare, au conţinut, şi de aceea participă cu adevărat la aventura “cruciadei”, nu sunt numai un pretext pentru o poveste interesantă.

Astfel, mi se pare că ambiţia Florinei Ilis de a crea o frescă detaliată şi complexă a României zilelor noastre reuşeşte cu brio în Cruciada copiilor, iar crearea ei prin intermediul unei poveşti-thriller n-a fost deloc o idee rea.  Pentru că scriitoarea este capabilă să ducă un astfel de fir narativ, în stil clasic, fără greşeli, fără exagerări, într-un stil corect şi cursiv.  Am senzaţia că e o carte pornită dintr-o intenţie extrem de onestă – una dintre puţinele, din cele întâlnite de mine în literatura ultimilor ani, în care autorul nu încearcă să demonstreze nimic legat de sine însuşi, de calităţile sale excepţionale, ci chiar doreşte să lase o mărturie (de calitate literară remarcabilă) despre lumea în care trăieşte şi moravurile care o populează.  Succesul acestei cărţi ar trebui să fie unul comercial, dacă mă întrebaţi pe mine, pentru că atinge acea foame de senzaţional a tuturor şi descrie cu simţuri acute aproape toate frământările cotidiene.

Am început şi “Coborârea de pe cruce”, entuziasmată de Cruciadă, însă cred că voi aştepta un moment în care să fiu mai înclinată spre reflecţie pentru a o duce la bun sfârşit, startul nu prea m-a prins.  Oricum, o scriitoare despre care în mod cert se va mai auzi, cu un talent natural de povestitoare, care mi se pare destul de rar în această epocă a experimentelor.

Matei Iliescu – Radu Petrescu

Paralela 45, 2007

Când am închis cartea, după şapte zile de vacanţă în care am savurat-o puţin câte puţin, ca pe o trufanda de sorginte nobilă, am exclamat către prietenii care mă aduceau înapoi spre capitală: “Cred că tocmai am terminat cel mai bun roman de dragoste din literatura română”.  Nici acum, după o lună, nu cred că m-am înşelat cu nimic… Pe Radu Petrescu îl ştiam numai din jurnalele sale (Ocheanul întors, fragmente din integrala, Catalogul miscarilor mele zilnice), iar de acolo îmi aminteam mai degrabă conţinutul decât autorul, deşi nu-mi displăcuse nici stilul.  O revelaţie pentru mine şi, mărturisesc, o jenă imensă de a nu fi avut habar de aproape nimic despre carte, scriitor, colegii săi din Şcoala de la Târgovişte. 

După obiceiul meu, am citit prefaţa lui Ion Bogdan Lefter la final de lectură şi am constatat cu surprindere şi oarece urme de îngâmfare (nu ştiu de ce) că şi criticul a făcut aceeaşi paralelă cu Madame Bovary.  El îl vedea pe Matei în rolul Emmei, eu îi văd pe amândoi îndrăgostiţii.  Desigur, perdanţi, ca în orice poveste de dragoste adevărată.  Gândind din această perspectivă (se pare că şi autorul a avut în gând celebrul roman flaubertian pe care-l admira) nu mă mai frapează titlul extrem de simplu (numele personajului principal masculin) ca o dovadă de modestie extremă a scriitorului – hm, poate chiar a intenţionat desluşirea paralalei.  Spun modestie extremă pentru că profunzimea şi valoarea cărţii ar fi îndreptăţit poate alegerea unui titlu rezonant, filozofic, exhaustiv, whatever. 

Radu Petrescu este un artist al detaliului psihologic.  Nu am văzut parcă nicăieri un asemenea rafinament şi atâta răbdare în descrierea drumului parcurs de îndrăgostire.  Nici nu am trăit vreodată îndrăgostirea atât de conştient, sau, mai precis, nu am avut puterea de a mă apleca asupra mea însămi şi a înţelege atât de profund care sunt minunile stărilor de spirit prin care trec… Sigur că ne putem gândi la Proust, însă stilul lui Radu Petrescu este mai puţin nostalgic şi mai intelectualizat;  Matei Iliescu are mai multă imaginaţie ca personaj şi adaugă o dimensiune fantastică, onirică, în autoanaliză.  Şi Matei şi Dora trăiesc mai intens decât personajele proustiene, nu avem dantelăria de detalii ce provoacă reverii şi sentimente, ci simţiri care proiectează, prin povestea pe care o compun, semnificaţii asupra lumii înconjurătoare.  Dragostea lor, deşi aparent determinată de mediul micului orăşel de provincie, de superficialitatea, plictiseala şi banalitatea lui, reuşeşte să se ridice, ca un val uriaş ce sparge toate tiparele, mult peste nivelul de mică dramoletă ce ar fi riscat să fie.  Iar motivul din care cred eu că Radu Petrescu reuşeşte să dea atâta viaţă şi putere poveştii de iubire este fineţea extraordinară în crearea interiorului şi psihologiei personajului Matei.  Nici Dora nu e o gâsculiţă oarecare, desigur (eu o prefer de departe Emmei!), însă cheia succesului este personajul masculin.

Sensibilitatea lui Matei şi imaginaţia lui fabuloasă îl fac să sufere imens în lumea în care trăieşte şi desigur că-şi creează o alta.  Însă scriitorul nu lasă lucrurile aici, ci îl împinge ca, în ciuda acestei atitudini, să înţeleagă, în continuare, mai bine decât ceilalţi şi lumea reală, adăugând o nouă dimensiune şi fericirii şi nefericirii lui.  Dora e aspirată pe negândite în lumea lui Matei, se desprinde de încătuşarea prozaică şi oarecum vulgară a castei în care trăia, însă contactele lor cu realitatea, deşi trăite în comun, îi lasă cu reacţii diferite – pe el îl propulsează în noi fantasme sau niveluri de înţelegere, chiar dacă îl lovesc, pe ea doar o lovesc şi o banalizează. 

E o carte de care trebuie să te laşi dus, pe care s-o parcurgi cu răbdare şi atenţie, fiindcă pare scrisă cu mult efort, pentru a cizela perfect un obiect scump, nu are nimic inutil şi nimic irelevant, în ciuda dimensiunii destul de impresionante.  Foarte densă şi foarte frumoasă.