O prozatoare adevărată

Cruciada copiilor – Florina Ilis

Cartea Românească, 2005

Cruciada copiilor mi-a prilejuit o frumoasă primă întâlnire cu Florina Ilis, despre care citisem, dealtfel, aproape numai de bine.  Romanul de faţă a fost foarte premiat – cea mai bună carte de proză USR 2005, Premiul Academiei 2006, premiul Cartea anului 2005 de la România literară şi fundaţia Anonimul.  Asta, însă, mă impresionase foarte puţin, dovadă că nici nu m-am învrednicit să-mi cumpăr cartea până anul acesta.  Ei bine, am greşit – cred că merită cu prisosinţă premiile respective.  Florina Ilis stie să scrie excelent şi nu s-a lăsat sedusă de curente şi mode până la limita aceea în care nu mai înţelegi despre ce e vorba.  A scris o carte (de dimensiuni apreciabile) care, har lui Darwin, are şi subiect legat, şi personaje extrem de bine creionate şi de pline de farmec, memorabile chiar, ceea ce este aproape uluitor având în vedere numărul lor, are şi o extrem de fină şi bine simţită analiză a societăţii româneşti post 1995. 

Este cea mai realistă, mai directă şi mai interesantă poveste de mari dimensiuni petrecută în mediul României postrevoluţionare pe care am citit-o şi cred că va fi un efort considerabil pentru oricine ar încerca să-i calce pe urme să se apropie de performanţa ei.  Spun asta pentru că m-am împotmolit în multe astfel de încercări care m-au plictisit teribil – cele mai recente fiind Asediul Vienei a lui Horia Ursu şi nu mai ştiu ce de Dan Stanca.  Tipurile umane pe care le surprinde scriitoarea sunt atât de bine decupate din realitate, încât ai senzaţia uneori că te uiţi la emisiuni de ştiri sau de divertisment, că-ţi priveşti vecinii sau colegii de birou.  Copiii Florinei Ilis sunt, de asemenea, impecabil construiţi.  Mare mi-ar fi mirarea dacă autoarea nu şi-ar fi petrecut timp prin vreo şcoală, în calitate de profesoară.  Altfel, fie că are o capacitate uimitoare de a-şi aminti trăirile din copilărie şi adolescenţă, fie s-a documentat ani de zile printre ei.  Portretele copiilor nu sunt numai schiţe, caricaturi, ci toate denotă sensibilitate şi răbdare, au conţinut, şi de aceea participă cu adevărat la aventura “cruciadei”, nu sunt numai un pretext pentru o poveste interesantă.

Astfel, mi se pare că ambiţia Florinei Ilis de a crea o frescă detaliată şi complexă a României zilelor noastre reuşeşte cu brio în Cruciada copiilor, iar crearea ei prin intermediul unei poveşti-thriller n-a fost deloc o idee rea.  Pentru că scriitoarea este capabilă să ducă un astfel de fir narativ, în stil clasic, fără greşeli, fără exagerări, într-un stil corect şi cursiv.  Am senzaţia că e o carte pornită dintr-o intenţie extrem de onestă – una dintre puţinele, din cele întâlnite de mine în literatura ultimilor ani, în care autorul nu încearcă să demonstreze nimic legat de sine însuşi, de calităţile sale excepţionale, ci chiar doreşte să lase o mărturie (de calitate literară remarcabilă) despre lumea în care trăieşte şi moravurile care o populează.  Succesul acestei cărţi ar trebui să fie unul comercial, dacă mă întrebaţi pe mine, pentru că atinge acea foame de senzaţional a tuturor şi descrie cu simţuri acute aproape toate frământările cotidiene.

Am început şi “Coborârea de pe cruce”, entuziasmată de Cruciadă, însă cred că voi aştepta un moment în care să fiu mai înclinată spre reflecţie pentru a o duce la bun sfârşit, startul nu prea m-a prins.  Oricum, o scriitoare despre care în mod cert se va mai auzi, cu un talent natural de povestitoare, care mi se pare destul de rar în această epocă a experimentelor.

 

Advertisements

Imaginaţie fără limite

Adrenergic! – Sebastian A. Corn

Millennium Press, 2009

Mai citisem proză scurtă marca Împricinatul de corn, iar impresiile le puteţi găsi prin varii locuri pe blog, ultima cred datorată “Epidemiei” din Antologia Millennium Press 1.  Epidemia mi-a plăcut mult, una dintre cele mai reuşite bucăţi din volumul respectiv.  Am “Adrenergic!” de multă vreme, şi am promis de curând, după un schimb de comentarii cu distinsul prozator 🙂 c-o şi citesc.  O mică precizare aici, comentariile erau legate de cartea lui Doru Stoica, “Între bariere”, pe care o lăudase toată lumea. Eu nu ştiu când sau dacă apuc să scriu despre ea, dar în mod cert nu ar fi o însemnare de laudă. Sunt foarte mirată că atâtea minţi luminate au găsit-o aşa bună, pe mine nu m-a prins deloc.  Deja nu mai ţin minte nimic în afară de o chestie cu unii care făceau pe internetul prin sat şi consumau damigene de diverse alcooale.  Hm…

Adrenergic!, în schimb, e de reţinut – e o poveste cu cap şi coadă, scrisă într-un univers coerent, deşi cumplit de greu de înţeles.  Am mai scris cred, pe undeva, că un lucru cert pe care am să i-l reproşez împricinatului este excesul de imaginaţie (desigur, cu zâmbetele ironice la adresa mea acceptate din start, e vina mea, nu a scriitorului!).  Nici nu mă omor după cyberpunk de felul meu, e-adevărat, însă cyberpunk-ul “organic” practicat de dl. Corn este extrem de complicat pentru cineva cu trei neuroni blonzi, ca mine :D.  Mi-a luat jumătate de carte să înţeleg ce sunt spaţioforii şi, mai ales, deus-ex-machina aceia născuţi din creierele electronice ale reţelelor, vag ce e ala reticulosistem,  la ce folosesc sau nu implanturile organice, şi, în special, cum funcţionează salturile în virtual la diverse niveluri.  Succesul meu la toate astea a fost relativ şi mi-e teamă că aşa va rămâne. 

Însă emoţiile umane (sau umanoide) sunt bine descrise, iar povestea cuceritorului care pierde (numele Tamerlan e mişto) e suficient de alertă şi de colorată ca să facă romanul interesant.  N-am prea priceput de ce numita Priscilla era atât de interesantă adrenergic vorbind, cum se exprimă autorul, în afară de faptul că o plăcea eroul (probabil că, adrenergic însemnând tot ceea ce ţine de neurostimulanţi-transmiţători, adrenalina etc., îl stimulau pe el, dar legătura e greu de făcut).  Eu personal, aş prefera ceva mai aproape de Epidemia, aici complexitatea lumii virtuale mă cam sperie, trebuie să mă racordez la un cu totul alt sistem de referinţă (de imaginaţie), iar asta mie îmi scade cheful.  Nu prea văd scopul final – ok, eroul (semi-negativ, dar oarecum simpatic) a rămas pentru totdeauna în virtual, sclavul forţelor pe care le-a dezlănţuit şi subestimat, inteligenţele virtuale au preluat controlul. Fine, şi?  Nu prea mă prind de anvergura situaţiei, ce se întâmplă în cazul ăsta.  Să fie de bine, să fie de rău? Mi se pare un experiment şi cam atât. 

Am fost cam cârcotaşă, e adevărat, ceea ce am scris cred că e un pic mai dur decât impresia propriu-zisă, fiindcă de fapt am citit cărticica repede şi cu interes. Se vede că Împricinatul e foarte stăpân pe ceea ce face şi foarte creativ, însă eu cred că fac parte dintr-un target ceva mai conservator 🙂

Romeo şi Julieta la noi acasă

Matei Iliescu – Radu Petrescu

Paralela 45, 2007

Când am închis cartea, după şapte zile de vacanţă în care am savurat-o puţin câte puţin, ca pe o trufanda de sorginte nobilă, am exclamat către prietenii care mă aduceau înapoi spre capitală: “Cred că tocmai am terminat cel mai bun roman de dragoste din literatura română”.  Nici acum, după o lună, nu cred că m-am înşelat cu nimic… Pe Radu Petrescu îl ştiam numai din jurnalele sale (Ocheanul întors, fragmente din integrala, Catalogul miscarilor mele zilnice), iar de acolo îmi aminteam mai degrabă conţinutul decât autorul, deşi nu-mi displăcuse nici stilul.  O revelaţie pentru mine şi, mărturisesc, o jenă imensă de a nu fi avut habar de aproape nimic despre carte, scriitor, colegii săi din Şcoala de la Târgovişte. 

După obiceiul meu, am citit prefaţa lui Ion Bogdan Lefter la final de lectură şi am constatat cu surprindere şi oarece urme de îngâmfare (nu ştiu de ce) că şi criticul a făcut aceeaşi paralelă cu Madame Bovary.  El îl vedea pe Matei în rolul Emmei, eu îi văd pe amândoi îndrăgostiţii.  Desigur, perdanţi, ca în orice poveste de dragoste adevărată.  Gândind din această perspectivă (se pare că şi autorul a avut în gând celebrul roman flaubertian pe care-l admira) nu mă mai frapează titlul extrem de simplu (numele personajului principal masculin) ca o dovadă de modestie extremă a scriitorului – hm, poate chiar a intenţionat desluşirea paralalei.  Spun modestie extremă pentru că profunzimea şi valoarea cărţii ar fi îndreptăţit poate alegerea unui titlu rezonant, filozofic, exhaustiv, whatever. 

Radu Petrescu este un artist al detaliului psihologic.  Nu am văzut parcă nicăieri un asemenea rafinament şi atâta răbdare în descrierea drumului parcurs de îndrăgostire.  Nici nu am trăit vreodată îndrăgostirea atât de conştient, sau, mai precis, nu am avut puterea de a mă apleca asupra mea însămi şi a înţelege atât de profund care sunt minunile stărilor de spirit prin care trec… Sigur că ne putem gândi la Proust, însă stilul lui Radu Petrescu este mai puţin nostalgic şi mai intelectualizat;  Matei Iliescu are mai multă imaginaţie ca personaj şi adaugă o dimensiune fantastică, onirică, în autoanaliză.  Şi Matei şi Dora trăiesc mai intens decât personajele proustiene, nu avem dantelăria de detalii ce provoacă reverii şi sentimente, ci simţiri care proiectează, prin povestea pe care o compun, semnificaţii asupra lumii înconjurătoare.  Dragostea lor, deşi aparent determinată de mediul micului orăşel de provincie, de superficialitatea, plictiseala şi banalitatea lui, reuşeşte să se ridice, ca un val uriaş ce sparge toate tiparele, mult peste nivelul de mică dramoletă ce ar fi riscat să fie.  Iar motivul din care cred eu că Radu Petrescu reuşeşte să dea atâta viaţă şi putere poveştii de iubire este fineţea extraordinară în crearea interiorului şi psihologiei personajului Matei.  Nici Dora nu e o gâsculiţă oarecare, desigur (eu o prefer de departe Emmei!), însă cheia succesului este personajul masculin.

Sensibilitatea lui Matei şi imaginaţia lui fabuloasă îl fac să sufere imens în lumea în care trăieşte şi desigur că-şi creează o alta.  Însă scriitorul nu lasă lucrurile aici, ci îl împinge ca, în ciuda acestei atitudini, să înţeleagă, în continuare, mai bine decât ceilalţi şi lumea reală, adăugând o nouă dimensiune şi fericirii şi nefericirii lui.  Dora e aspirată pe negândite în lumea lui Matei, se desprinde de încătuşarea prozaică şi oarecum vulgară a castei în care trăia, însă contactele lor cu realitatea, deşi trăite în comun, îi lasă cu reacţii diferite – pe el îl propulsează în noi fantasme sau niveluri de înţelegere, chiar dacă îl lovesc, pe ea doar o lovesc şi o banalizează. 

E o carte de care trebuie să te laşi dus, pe care s-o parcurgi cu răbdare şi atenţie, fiindcă pare scrisă cu mult efort, pentru a cizela perfect un obiect scump, nu are nimic inutil şi nimic irelevant, în ciuda dimensiunii destul de impresionante.  Foarte densă şi foarte frumoasă.

Veşti excelente pentru SF-ul românesc

Nici nu mai ştiu ce să zic, mi se pare că s-au pus în mişcare forţe (ştiinţifico-) fantastice 🙂 prin România şi ies nişte lucruri grozave!  În ordinea cronologică a aflării noutăţilor:

Târziu (mulţi alţii au scris deja) vă spun şi eu de iniţiativa unei noi antologii MILLENIUM, volumul 3, care va fi dedicată Steampunk.  Spre deosebire de celelalte, editorul acesteia va fi Adrian Crăciun, nimeni altul decât “aspoiu”, cel care a lansat binecunoscutul blog cititor SF.  Spre şi mai deosebire de celelalte, această antologie îşi propune să culeagă trufandale de la consacraţi şi debutanţi, prin concurs – până în decembrie să se pună mâna să se scrie texte steampunk de 20,000-60,000 de caractere – astfel că vom avea ocazia să citim (sper) texte inedite.  Mi se pare o idee excelentă, şi sper ca tema steampunk să fie doar prima dintr-o serie de succes.  Găsiţi toate detaliile în revista Galileo online, aici sau pe blogul cititor SF aici.

O iniţiativă minunată (secret-surpriză! n-am aflat nimic, nimic până la publicarea pe site azi dimineaţă!) este organizarea de către SRSFF şi Editura Eagle (Eagle Publishing House) a unei integrale a SF-ului românesc, prin înfiinţarea unei colecţii numite Seniorii imaginaţiei.  Puteţi vedea în acest editorial de pe site-ul SRSFF mai multe detalii, precum şi un articol de prezentare a uneia dintre primele 5 cărţi apărute, “Phreeria” de Mihail Grămescu.  Veţi vedea acolo  care sunt celelalte 4 cărţi deja apărute şi care sunt cele 5 în curs de.  Deocamdată cărţile sunt disponibile pe Amazon, după 1 septembrie tot de acolo veţi putea lua şi versiunile electronice pentru Kindle, iar după 20 septembrie, cărţile vor putea fi achiziţionate şi din România, ediţiile print, prin Editura Virtuală şi Cărţiabc

Aşadar, avem o convocare-provocare pentru viitorul SF-ului românesc de la Millenium&cititorSF  şi o celebrare a poveştii şi “eroilor” SF-ului românesc de la SRSFF.  Îmi face o deosebită plăcere să constat că ambele grupări, în ciuda “contrelor” periodice pe care şi le aruncă reciproc la nivel declarativ, fac lucruri care merită admirate de toată lumea şi care ne aduc nouă, cititorilor, numai bucurie 🙂 

Deocamdată eu am o dilemă: să aştept 20 septembrie sau să comand cărţile Integralei de pe amazon? 😀

Lecţie de umanitate

E greu să fii zeu – A&B Strugaţki

Paralela 45, 2010.  Trad. Valerian Stoicescu

 

Un roman marca Strugaţki, adică (sper că ne-am înţeles de acum!) îmbinând criteriul “comercial” – e alert, are subiect, are personaje, curge impecabil – cu cel estetic, la nivel de idei (chiar filozofic, nu mi se pare pretenţios) şi având un pretext SF.  De data asta acţiunea se desfăşoară pe o altă planetă, ce pare sora pământului, e populată de oameni, însă se află la nivel de dezvoltare socială încă în feudalism.  Pământenii dintr-un viitor nu foarte îndepărtat vin pe planetă “incognito” pentru a observa ce se întâmplă şi a influenţa lucrurile până la un anumit nivel.  Evident, cei mai perspicace dintre locuitori observă nişte mici diferenţe de civilizaţie (apar nişte puteri supranaturale şi nişte elicoptere la un moment dat!) şi, în consecinţă, presupun că vizitatorii sunt…zei.  De unde şi titlul 🙂  Sper că n-am dezvăluit mai mult decât e permis din subiect, ar fi păcat.

Ce mi se pare extraordinar la fraţii Strugaţki, şi poate e mai evident în acest roman decât în altele, de am simţit nevoia să vă împărtăşesc şi vouă, este extraordinara simplitate a mijloacelor folosite pentru a ataca probleme complexe, filozofice.  Ei doi în tandem mi se par exact opusul unui gen de scriitori pe care eu îl detest – cei care scriu despre un rahat şi-l tratează de parcă ar fi cel puţin fizică cuantică, folosind stiluri de demonstraţie, sintagme, exprimări, informaţii pe care trebuie să le cauţi prin câte cinci dicţionare, trei atlasuri şi şapte enciclopedii (în diverse limbi, desigur).  A&B, în schimb, spun (iertare pentru citatul probabil inexact): “Ea avea o calitate inestimabilă: credea cu toată fiinţa ei în bine”.  Povestesc lucruri destul de banale, au scene de bătăi între beţivi, intrigi de alcov, urmăriri pe cai, lovituri de palat, spionaj.  Nimic pe care să nu-l fi experimentat ca lectură sau vizionare în două sute de alte părţi, cu precădere în producţii categorisite drept comerciale.  Cu toate astea, peisajul cruzimii şi ignoranţei oamenilor este mai viu, mai colorat şi mai vibrant, iar întrebările pe care ţi le propune scrierea depăşesc cu câteva niveluri stadiul de entertainment. 

Cunoaşterea este egală în mod necesar cu binele?  Refuzul de a da cuiva un ajutor “divin”, pentru că i-ar depăşi capacitatea de înţelegere şi, în consecinţă, ar avea urmări imprevizibile din pricina erorilor de utilizare a darului respectiv e justificată?  Poţi sta deoparte şi privi cum “copiii” tăi se dau cu capul de pragul de sus, pentru că ştii că asta le va folosi?  Poţi sacrifica sentimentele în numele unei raţiuni superioare şi, dacă da, asta e o alegere morală?  Acestea sunt câteva dintre firele de gând din roman.  Vă propun să le exploraţi pe toate dacă n-aţi făcut-o deja! 🙂

P.S.: Excelentă traducerea lui Valerian Stoicescu.  Cartea are un limbaj colocvial, colorat, iar ce a ieşit în româneşte sună impecabil.

De descifrat

Biographia litteraria – Radu Vancu

Vinea, 2006

“Biographia litteraria” e diferită de “Monstrul fericit” – nu ştiu dacă atât de tare încât să nu fi ghicit că sunt ale aceluiaşi autor, de fapt nici nu are rost să gândesc aşa, însă mi s-a părut cumva mai densă, mai încriptată, mai puţin “straight forward” decât Monstrul.  Sunt două părţi în volum, “Amintiri pentru tatăl meu” şi “Studii de amor”, iar titlurile sunt foarte descriptive, nu insist.  Radu Vancu scrie aici, după părerea mea, o poezie extrem de matură (nici nu e de mirare, având în vedere experienţa îngrozitoare ce generează prima parte) şi deloc uşor de parcurs, atât din punct de vedere emoţional, cât şi intelectual.  Asta nu înseamnă că e greoaie, ci că e plină, e înţesată de sensuri, te trage de mânecă şi te pune să gândeşti. 

Ciclul “Amintiri pentru tatăl meu” este aproape imposibil de comentat.  Nu trebuie decât să-l citeşti şi să simţi, să pătrunzi în gândurile poetului şi să vezi dacă te ţine să stai acolo sau nu.  E greu să susţină cineva, oricine, după mine, că nu-i place poezia din acest ciclu.  Ar avea senzaţia de comitere a unei impietăţi, pe de o parte, iar pe de altă parte este total deosebită, are stilul ei ferm închegat, compus din sinceritatea faţă de el însuşi a poetului-povestitor plus o complexitate…i-aş zice culturală, dată de faptul că punctele de referinţă, de sprijin, de comparaţie sunt de acolo.  Eu am citit-o ca pe o încercare de exorcizare, de autoanaliză şi de terapie scrisă atunci când a constatat că viaţa, cu corporalitatea şi violenţa ei, este cel puţin egală ca forţă cu modelele, imaginile şi idealurile culturale din care ne hrănim.  Înţelegerea că suntem nu numai credinţele noastre, ci şi experienţele noastre. 

Cumva în aceeaşi idee de dualitate idee-senzaţie sunt şi “Studiile de amor” – sunt trei motive care se repetă obsesiv: sufletul, lumina şi corpul (în special sângele).  De fapt reflectarea primelor două în cel de-al treilea, sau întreţeserea lor – ah, căutarea disperată de a înţelege legăturile dintre aceste noţiuni primordiale pentru poet.  Da, sunt poezii de dragoste, însă nu sunt pur şi simplu expunerea sentimentului de iubire în ars poetica lui Radu Vancu, ci un travaliu în forţă pentru a da un înţeles rolului sufletului în toate astea, sau a găsirii sufletului, sau a privirii (de aia mi se pare esenţială lumina şi interpretările ei) în interiorul tău să descoperi cum sângele, ochii, oasele se încheagă în suflet sau de ce fac ele asta.  E o căutare continuă, interpretare de senzaţii şi stări, reinterpretare a lor la ciocnirea de corp şi de celălalt.  Mai avem şi jocuri livreşti inteligente, pastişe, poezii scrise în engleză şi română, motive postmoderne. 

Trebuie să pun nişte versuri, fiindcă e greu de înţeles ce scriu eu aici (nici eu nu prea înţeleg, vă mărturisesc, am stat mult de tot şi am încercat să văd cu ce rămân după lectură, şi nu e una uşoară).  Trebuie să descifrezi ce scrie Radu Vancu, unele lucruri par evidente fără să fie, altele par complicate şi sunt genial de simple.  Când pun mâna din nou pe carte vă scriu aici.  Mie mi-a plăcut mult, mult, pentru că e o poezie cu un stil cu totul aparte, această îmbinare între candoare, forţă directă şi edificiu de referinţe şi idei aşezat solid în spate.