Romeo şi Julieta la noi acasă

Matei Iliescu – Radu Petrescu

Paralela 45, 2007

Când am închis cartea, după şapte zile de vacanţă în care am savurat-o puţin câte puţin, ca pe o trufanda de sorginte nobilă, am exclamat către prietenii care mă aduceau înapoi spre capitală: “Cred că tocmai am terminat cel mai bun roman de dragoste din literatura română”.  Nici acum, după o lună, nu cred că m-am înşelat cu nimic… Pe Radu Petrescu îl ştiam numai din jurnalele sale (Ocheanul întors, fragmente din integrala, Catalogul miscarilor mele zilnice), iar de acolo îmi aminteam mai degrabă conţinutul decât autorul, deşi nu-mi displăcuse nici stilul.  O revelaţie pentru mine şi, mărturisesc, o jenă imensă de a nu fi avut habar de aproape nimic despre carte, scriitor, colegii săi din Şcoala de la Târgovişte. 

După obiceiul meu, am citit prefaţa lui Ion Bogdan Lefter la final de lectură şi am constatat cu surprindere şi oarece urme de îngâmfare (nu ştiu de ce) că şi criticul a făcut aceeaşi paralelă cu Madame Bovary.  El îl vedea pe Matei în rolul Emmei, eu îi văd pe amândoi îndrăgostiţii.  Desigur, perdanţi, ca în orice poveste de dragoste adevărată.  Gândind din această perspectivă (se pare că şi autorul a avut în gând celebrul roman flaubertian pe care-l admira) nu mă mai frapează titlul extrem de simplu (numele personajului principal masculin) ca o dovadă de modestie extremă a scriitorului – hm, poate chiar a intenţionat desluşirea paralalei.  Spun modestie extremă pentru că profunzimea şi valoarea cărţii ar fi îndreptăţit poate alegerea unui titlu rezonant, filozofic, exhaustiv, whatever. 

Radu Petrescu este un artist al detaliului psihologic.  Nu am văzut parcă nicăieri un asemenea rafinament şi atâta răbdare în descrierea drumului parcurs de îndrăgostire.  Nici nu am trăit vreodată îndrăgostirea atât de conştient, sau, mai precis, nu am avut puterea de a mă apleca asupra mea însămi şi a înţelege atât de profund care sunt minunile stărilor de spirit prin care trec… Sigur că ne putem gândi la Proust, însă stilul lui Radu Petrescu este mai puţin nostalgic şi mai intelectualizat;  Matei Iliescu are mai multă imaginaţie ca personaj şi adaugă o dimensiune fantastică, onirică, în autoanaliză.  Şi Matei şi Dora trăiesc mai intens decât personajele proustiene, nu avem dantelăria de detalii ce provoacă reverii şi sentimente, ci simţiri care proiectează, prin povestea pe care o compun, semnificaţii asupra lumii înconjurătoare.  Dragostea lor, deşi aparent determinată de mediul micului orăşel de provincie, de superficialitatea, plictiseala şi banalitatea lui, reuşeşte să se ridice, ca un val uriaş ce sparge toate tiparele, mult peste nivelul de mică dramoletă ce ar fi riscat să fie.  Iar motivul din care cred eu că Radu Petrescu reuşeşte să dea atâta viaţă şi putere poveştii de iubire este fineţea extraordinară în crearea interiorului şi psihologiei personajului Matei.  Nici Dora nu e o gâsculiţă oarecare, desigur (eu o prefer de departe Emmei!), însă cheia succesului este personajul masculin.

Sensibilitatea lui Matei şi imaginaţia lui fabuloasă îl fac să sufere imens în lumea în care trăieşte şi desigur că-şi creează o alta.  Însă scriitorul nu lasă lucrurile aici, ci îl împinge ca, în ciuda acestei atitudini, să înţeleagă, în continuare, mai bine decât ceilalţi şi lumea reală, adăugând o nouă dimensiune şi fericirii şi nefericirii lui.  Dora e aspirată pe negândite în lumea lui Matei, se desprinde de încătuşarea prozaică şi oarecum vulgară a castei în care trăia, însă contactele lor cu realitatea, deşi trăite în comun, îi lasă cu reacţii diferite – pe el îl propulsează în noi fantasme sau niveluri de înţelegere, chiar dacă îl lovesc, pe ea doar o lovesc şi o banalizează. 

E o carte de care trebuie să te laşi dus, pe care s-o parcurgi cu răbdare şi atenţie, fiindcă pare scrisă cu mult efort, pentru a cizela perfect un obiect scump, nu are nimic inutil şi nimic irelevant, în ciuda dimensiunii destul de impresionante.  Foarte densă şi foarte frumoasă.

Advertisements

2 Comments

  1. dragos c said,

    26/08/2010 at 11:02 pm

    sunt o multime de simboluri aici, unele mitologice, altele cosmologice. voi reţine despre acest roman că matei e singurul personaj literar care vede aerul. si cum spuneam pe aici, petrescu mi-a arătat – formidabil pt un autor român – că există un „dincolo” la îndemâna oricui, în jur, care-aşteaptă să fie descoperit, doar să-ţi deschizi ochii şi sufletul.
    e ceva!

    păcat că e o carte care nu mai e citită…

  2. capricornk13 said,

    27/08/2010 at 12:16 pm

    stiam eu c-am citit la cineva despre carte, dar nu-mi aminteam la cine! tu erai 🙂
    nu cred ca nu mai e citita, dimpotriva; as zice ca, odata cu retiparirea la Paralela are sanse sa devina foarte citita; e mult prea buna, nu se poate altfel


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: