capricornk13

Provizorat – Gabriela Adameşteanu

Polirom, 2010

În ciuda recomandărilor pe care le-am cerut, ştiam c-o să încep pachetul de cărţi de la Polirom (cel de la CR nu mi-a sosit încă) cu Provizoratul Gabrielei Adameşteanu – mi-a plăcut atât de mult Dimineaţa pierdută, apoi toate cărţile pe care i le-am citit, că abia aşteptam o noutate din partea sa.  În plus, marţi la lansarea lui Cristi M. Teodorescu (de fapt, la berea de după, ca să fim foarte exacţi 🙂 ) am mai şi discutat cu Horia Gârbea despre roman şi am auzit numai cuvinte de laudă.  Recomand, dealtfel, recenzia dumnealui pe blog, mult mai profi, probabil, decât o să izbutesc eu să scriu.  

Sunt foarte multe de spus şi nu prea ştiu de unde s-o iau.  Voi încerca să expun câteva „perspective” (e prea pretențios spus).

Global

În primul rând, ca impresie generală, deşi sunt cumva împotriva curentului celor ce au scris despre ea, pentru mine cartea e mult sub Dimineaţa pierdută.  Da, aceeaşi măiestrie inegalabilă în redarea detaliilor vieţii cotidiene, care descrie epoca (de la sfârşitul anilor 60 la începutul anilor 80, cu incursiuni extrem de reușite în trecut și aluzii la postdecembrism) fără să vorbească propriu-zis despre ea, aceeaşi inteligenţă în crearea atmosferei, a tiparelor, în fixarea moravurilor şi obsesiilor timpului.  Dar ce diferenţă între forţa cu care a zugrăvit-o pe Vica Delcă, pe madam Ioaniu sau Ivona şi culorile palide în care ni-i prezintă pe Letiţia Branea (a doua oară, reluând firul de unde-l lăsase în Drumul egal…) şi pe amantul ei, Sorin Olaru!  Da, ei sunt nişte oameni obişnuiţi, ştiu că asta era ideea, însă şi de Vica Delcă gem mahalalele Bucureştiului!  Nu am empatizat nicio secundă cu eroii romanului, te lasă complet rece, sunt morţi sentimental.  Sorin spune de vreo şapte-opt ori în roman că o iubeşte pe Letiţia, iar senzaţia mea e că e mai pasionat când citeşte ziarul.  Ok, ok, mi se va reproşa că este cartea acelor vremuri, că erau conduşi irepresibil pe drumul punerii intereselor pragmatice înaintea celor sentimentale, că vremurile tăiau aripi, că speranţa era aburită, închisă, opacizată de opresiune.  Dar nu e o scuză, cei doi tot pasivi sunt.  Mi se va mai reproşa, poate, că asta a intenţionat autoarea, să pună în scenă personaje slabe, fragile, fiindcă a scris, în fond o carte politică, în care vioara întâi era regimul.  Pentru mine, însă, aceste argumente nu sunt valabile.  Dacă vehiculul pe care ţi-l alegi pentru o demonstraţie (de orice natură, aici social-politică) este o poveste de dragoste, iar mie, ca cititor, povestea de dragoste mi se pare falsă, fără adâncime, dacă-i lipsesc tocmai însuşirile esenţiale – tandreţea, speranţa şi, în primul rând, vibraţia, atunci, inevitabil, şi demonstraţia va păli, oricât de magistrală ar fi (şi aici este) descompunerea mecanismelor lumii în care trăiesc cei doi “îndrăgostiţi”.  Nici nu-mi vine să rostesc acest cuvânt, ăştia nu sunt îndrăgostiţi, sunt amanţi. Și încă niște amanți patetici.

România comunistă

Din acest punct de vedere romanul mi se pare aproape ireproșabil, de departe cel mai bun pe care l-am citit, pentru că beneficiază de două atuuri imbatabile – trecerea timpului în conștiința unui om inteligent (și astfel, acoperirea tuturor vremurilor de la distanță, cu obiectivitate, înțelegere, informații disponibile) și condeiul incredibil al doamnei Adameșteanu când vine vorba de recrearea atmosferei din detalii viață privată/viață publică, idiosincrazii lingvistice, îmbrăcăminte, obiceiuri, stil.  Nici nu cred că se va putea scrie, cel puțin în viitorul apropiat, ceva (care să fie literatură) atât de comprehensiv, elegant, obiectiv și unitar despre viața în România din 40 în 90.  Este, din această perspectivă, un roman politico-social foarte bun, iar pe alocuri e populat, spre deosebire de eroii despre care mă lamentam mai devreme, de personaje cu adevărat remarcabile, definitorii pentru o epocă – fanatica legionară Sorana, activista femme-fatale Eleonora Oprea sau grangurele comunist Pașa Lucaci.

Sexualitatea și limbajul explicit

Aici, din punctul meu de vedere, d-na Adameșteanu „o dă de gard” iremediabil.  Se duce dincolo de ce știe, de ce făcea foarte bine, de ce e firesc.  Dacă are și scene oarecum reușite, care se înscriu bine în poveste (lui Sorin i-ar plăcea puțină variație în actul sexual, visează la o felație, însă n-are curajul s-o ceară, anchetatorii o violează pe Sorana și șeful lor Pantiușa replică, deschizându-și prohabul, că poate nu i-a plăcut pe ei, sexul cu soțul eroinei e marcat de obsesia lui de a nu o lăsa gravidă) majoritatea mi s-au părut de un prost gust și o exagerare de neînțeles.  Parcă scriitoarea n-a putut toată viața să se „dezlănțuie” și pune acum în pagină toate cuvintele și gesturile prohibite deunăzi.  Nu pot să cred că am citit despre o „pizdă mustoasă” la Adameșteanu, nici că a ținut neapărat să ne spună că muncitorii de pe schele, văzând-o pe eroină în fustă mini, o pun să le arate pizda, nici că descrie cu lux de amănunte de trei-patru ori!!! cum își trece Letiția hârtia igienică printre labii să vadă dacă i-a venit sau nu ciclul, nici că repetă la 5 pagini distanță, identic, că aia a distrus și fututul, singurul lucru bun rămas între soți. Jur că era suficient o singură dată!  Pricepeam cu toții, nu e nimeni pudic pe-aici, nu m-a șocat limbajul, ci m-a întristat insistența.  Mai ales că e o penibilitate și o plictiseală în actele sexuale descrise, că te apucă durerea de cap, nici vorbă de Henry Miller…

Titlul

Extrem de bun și de exhaustiv. Aparent, este doar descrierea relației celor doi, întâlnindu-se  într-o garsonieră a unui prieten, zeci de ani, fără speranța de a trece vreodată dincolo de nesiguranța zilei de azi, ce se prelungește la infinit.  Însă totul e provizoriu în lumea aceea, funcțiile, obiceiurile, speranțele, chiar statul în România.  Toți visează la un pașaport, toți sunt nemulțumiți profund de ceea ce trăiesc și trăiesc în iluzia că mâine se va schimba.  Însă nu îndrăznește niciunul măcar să viseze la adevărata libertate, sunt atât de corupți spiritual, îndobitociți de sistem, încât închipuitul provizorat este transformat în permanență de propriile lașități.  O alegere excelentă, dovada inteligenței și talentului enorm al acestei mari scriitoare.

Concluzie

Confuză, după cum se vede.  Amestecată.  Poate speram prea mult, poate am înțeles prea puțin, poate am dat prea multă importanță unor detalii deranjante în defavoarea întregului.  În orice caz, nu este o carte care se poate rata – sunt foarte curioasă dacă va naște controverse sau sunt singura cârcotașă, care, astfel, ar trebui să-și vadă de treaba ei și să treacă la tricotat. 😀

Tunelul – Ernesto Sábato

Humanitas, 2004. Trad. Darie Novăceanu

E prima dată când mă întâlnesc cu argentinianul Sábato, în ciuda celebrităţii sale.  Nu ştiu de ce nu mi-am luat cărţile lui când le-a scos Humanitas-ul, probabil din pricina aprehensiunii mele temporare de a mai citi sud-americani după ce mă intoxicasem o vreme cu Marquez şi Llosa.  Tunelul este primul său roman, cel care l-a consacrat, deşi iniţial i-a fost respins de toate editurile. Lucrul ăsta mi se pare inexplicabil, însă probabil aveau gusturi proaste pe la 1948 🙂

Este romanul obsesiei unui pictor pentru o femeie stranie,  al geloziei duse la patologic, ce sfârşeşte, firesc, prin crimă.  Nu e un spoiler ce vă scriu aici, fiindcă aflaţi acest lucru în primele pagini ale cărţii, scrise ca o confesiune a pictorului ce-şi aşteaptă pedeapsa.  Ne alăturăm lui pornind de la mărturisirea că nu scrie despre ce l-a adus la crimă din vanitate, ci din speranţa că există măcar o singură fiinţă care să-l înţeleagă.  Vagă nădejde, căci “O singură persoană m-ar fi înţeles. Cea pe care am ucis-o.”

Ce contează în roman este, desigur, nu deznodământul previzibil, ci drumul.  Sábato reuşeşte o construcţie impecabilă a dezagregării treptate a raţiunii şi a transformării iubirii în ură, printr-un mecanism implacabil al interpretării fiecărui gest, fiecărei priviri, fiecărui cuvânt al persoanei iubite, către confirmarea suspiciunilor.  Mi se pare extrem de interesant modul în care scriitorul descifrează imaginea pictorului (sau a argentinianului, spun acum, citind şi Despre eroi şi morminte), concluziile lui despre lumea în care trăieşte, fiindcă asta determină mecanismul implacabil, de natură psihologică, despre care vorbeam.  Artistul (şi intelectualul sensibil în general) este extrem de pesimist – natura oamenilor e sordidă, răul există peste tot şi în toate, deci iluziile sunt inutile.  Însă, paradoxal, tocmai această convingere îi trezeşte o dorinţă sălbatică de a căuta o oază în care teorema nu se aplică.  Şi când crede că a găsit pe cineva care are aceeaşi sensibilitate ca a lui, se îndrăgosteşte fulminant şi definitiv – i-a găurit carcasa de cinism, dispreţ şi mefienţă  faţă de umanitate.  Atunci ironia sorţii intră în acţiune, şi începe să pândească cu disperare acele semne care i-ar confirma convingerile anterioare!  Este într-o poveste de iubire, însă nu poate avea încredere în ea, trebuie să se dovedească o iluzie!  Acest formidabil slalom psihologic, in care tocmai cei lipsiţi de iluzii le caută, iar apoi le neagă, este cheia întregului roman.

Sigur că este şi o carte despre forţa distructivă a geloziei, posesivităţii, însă mult mai relevant mi se pare ceea ce stă în spatele lor, fiindcă în această speţă nu e vorba de instinct, ci de un reflex condiţionat. 

Sábato are o reprezentare vie şi personală a naturii umane, a psihologiei şi instinctelor, înţelege foarte mult şi scrie foarte bine, într-un stil elegant, simplu, fără înflorituri şi divagaţii inutile.  M-a impresionat faptul că surprinde micile tragedii ale existenţei într-o relaţie, în special momentele în care ştii că celălalt are impresia că eşti departe, te străduieşti să i-o îndepărtezi, iar prin asta nu reuşeşti decât să-i măreşti neîncrederea.  Sau cele în care eşti atât de nefericit, încât te azvârli în dezmăţ, crezând că te răzbuni, şi nu reuşeşti decât să devii demn de dispreţ în proprii tăi ochi şi eventual de compasiune în ai celuilalt, dacă e suficient de empatic.

Mă bucur că l-am cunoscut pe argentinian, aprofundez acum relația cu „Despre eroi și morminte”, care are un personaj fabulos, pe Alejandra 🙂