Cărţi la grămadă

Despre care nu mai am cum să pun însemnări separate, fiindcă n-am avut chef la momentul respectiv (după unele nu m-am omorât), însă m-am gândit să le menţionez în treacăt, pentru cine e interesat.

Frumoasa rusoaică – Victor Erofeev

Paralela 45, 2006. Trad. Antoaneta Olteanu

Nu vă obosiţi, părerea mea. N-am reuşit s-o termin. Prostituată rusoaică face fiţe – şi Erofeev o vede mare simbol al Rusiei.  Amănunte sordide despre acuplări, conştiinţa femeii care caută o legătură cu divinitatea fiindcă viaţa a fost nasoală şi nedreaptă, ştabi comunişti şi scriitori bătrâni, libidinoşi şi comunişti, goana după ţoale şi portocale. Conversaţii inepte fără cap şi coadă între târâturi cu pretenţii de poezie a mizeriei.  Talent literar are ceva, însă figurile astea naturaliste m-au plictisit teribil.  Povestea cred c-ar fi fost interesantă dacă n-ar fi stricat-o cu harfele gen “îi plăceau prăjiturile cu cremă, dar nu ştia pe unde ne pişăm” (am deschis cartea la întâmplare să caut un citat, tâmpeniile astea sunt peste tot).

Cutia cu bătrâni – Andrei Oişteanu

Cartea Românească, 2005

Conţine două mini-romane, „Comisionarul” și ”Arhivarul”.  Primul mi s-a părut uluitor, total ieșit din comun, un subiect excepțional și niște dialoguri demențiale.  Merită citit cu asupra de măsură, dovedește un talent formidabil de scriitor și de gânditor.  Al doilea a început interesant și apoi m-a pierdut, m-a plictisit, l-am fușerit.  E pretențios și n-are o poveste legată, prea multă magie fără rost.  Dar mă bucur că am făcut cunoștință cu prozatorul Oișteanu pentru Comisionar, care este una dintre cele mai interesante și surprinzătoare proze citite recent.

Între bariere – Doru Stoica

Millennium Press, 2009

Prietenii mei SRSFF-iști m-au înnebunit cu cartea asta, că ce mișto ar fi.  Prima povestire, ”Între bariere”, merge.  N-are nimic SF (nici celelalte nu prea au decât urme, mai degraba de fantasy – asta nefiind vreun defect în sine) și e haioșică.  „Despre chinezi, primari, burice” e de necitit (da, Doru Stoica are umor, scrie ok, dar subiectele sunt praf; umor absurd cu iz fantastic în lumea satului românesc; ăăăă, de ce aș vrea să citesc așa ceva?), idem ”Interneci” și ”Despre șoferi”.  Nu tu poveste, nu tu subiect, hai să râdem.  Urmează Jeopardy, Documentar, Suciu și O zi.  Le-am parcurs cu greu, deși sunt foarte scurte (mă chinuiam să nu adorm în metrou).  Nu mi-au smuls niciun zâmbet, vorba lui DJ, pierdut timp, îl declar nul.  Ultima, ”La cercuri”, e chiar mișto și parcă salvează cărticica din punctul meu de vedere.  Mare mirare c-a plăcut tuturor.

Povestiri de duminică – Mircea Opriță

Millennium Press, 2010

Bună, chiar foarte, o surpriză plăcută (spre rușinea mea, nu auzisem niciodată de Mircea Opriță).  Sunt 10 povestiri SF (nu mult, cât le stă bine), primele numite 5 ficțiuni recente, celelalte 5 din alt secol, scrise bine, ingenioase, cu umor.  Favorita mea este ”O floare pentru căpitan” care, deși ușor previzibilă, îți dă ceva fiori.  Mi-au mai plăcut mult ”Caliban, du-te la bibliotecă!” și „Semnul licornului”, deși toate merită citite.  Dl. Opriță are imaginație și este un scriitor precis, corect, egal, a reușit în acest volum să se pună foarte bine în valoare prin diversitatea temelor abordate și constanța valorii indiferent de subiect. 

Liars in Love – Richard Yates

Vintage Books, 2008

O carte ce cuprinde 7 povestiri ale lui Yates (autorul lui Revolutionary Road, care mie mi s-a părut o capodoperă).  Ca și romanul, dealtfel, povestirile vorbesc despre relații nefericite, fragilitatea naturii umane, răul deseori involuntar care lovește iremediabil psihicul.  Richard Yates, știu că mă repet, este unul dintre cei mai mari scriitori pe care eu i-am citit – simplitatea mijloacelor pe care le folosește te face să consideri rezultatul uluitor.  Secretul lui stă într-o extraordinară inteligență și forță de pătrundere în misterele psihologiei umane.  Povestirile din prezentul volum sunt una mai impresionantă ca alta, iar pe coperta 4 este un citat din Kurt Vonnegut: ”Every good writer I know acknowledges Yates as a master”.  De reținut. 

Advertisements

Ceva normal

Atunci i-am ars două palme – Lucian Dan Teodorovici

Polirom, 2004

Nu ştiu de ce m-am apucat atât de târziu să-l citesc pe LDT, având în vedere că e foarte cunoscut, că-i ştiu blogul şi că-mi place foarte mult ce scrie acolo şi că mai este şi dinamovist, ca mine (râdeţi cât vreţi, pasiunile fotbalistice le dobândeşti de mic sau deloc, iar eu n-am fost dintre aceia, foarte mulţi, care şi-au schimbat năravul în 86 când a luat Steaua cupa).  In fine, acum mi-am luat vreo trei cărţi de-ale lui şi am chef să le citesc pe toate, fiindcă asta mi-a plăcut.

Nu e nimic extraordinar în micile povestiri ale lui LDT, însă sunt mișto. Normale, cool. Le citeam în paralel cu Sabato și erau ca o gură de aer.  Umor sec de bună calitate, uneori negru, surprinderea absurdităților de fiecare zi în comunism și după sau fără o legătură cu vreo observație despre cele două regimuri (mai ales Fursecurile din a treia parte, care mi-au plăcut cel mai mult).  Plus că și eu mă uitam la Pistruiatul și chiar am prins jumătate de episod acum câteva săptămâni – aproape că mi-au dat lacrimile.

Nu ştiu ce să spun despre stil, tehnică sau generaţie, cred că nu prea au relevanţă la Teodorovici.  El scrie o literatură atât de firească, încât nu poţi să faci altceva decât să o parcurgi cu un zâmbet în colţul buzelor şi să te bucuri liniştit de ea.  Sigur că există teme morale şi sociale în toate bucăţile scrise, însă autorul nu-ţi scoate ochii cu ele, este de o discreţie desăvârşită, lăsându-te în ale tale.  Nu-ţi cere judecăţi sau atitudini, ci disponibilitate şi simţ al umorului, bun simţ şi curiozitate.

Are calitatea de a te pune în scena imaginată prin doar câteva tuşe, iar dacă poveştile par uneori naive sau simpliste este doar o iluzie dată de extrema lor nesofisticare, în sensul bun.  Şi, revin, de firescul şi normalul din atitudinea scriitorului, care nu se pretinde vreo autoritate în nimic, ci doreşte să împartă câteva imagini, episoade, amintiri, personaje.

Mie mi-e foarte simpatic din cauza asta.

Cenaclul ProspectArt cu lansări

Astăzi la ora 17:00 SRSFF vă invită la Centrul Cultural Calderon, la o ediţie specială a Cenaclului ProspectArt, în cadrul căreia se vor lansa două proiecte ce fac parte din integrala Seniorii Imaginaţiei, ce va fi prezentată pe larg:

“Marea Antologie a SF-ului românesc” – Mircea Opriţă

“Viitorul aşa cum a fost” – Ştefan Ghidoveanu

Detalii pe site-ul SRSFF şi pe Cultural SF.

Când o să am puţin răgaz, voi povesti şi despre lansarea SF Doi a lui Cristian-Mihail Teodorescu de pe 14 septembrie, alături de expoziţia celor trei graficieni. A fost un eveniment foarte reuşit, care a atras o grămadă de lume! 🙂

Scriitoarea în labirintul ei

Provizorat – Gabriela Adameşteanu

Polirom, 2010

În ciuda recomandărilor pe care le-am cerut, ştiam c-o să încep pachetul de cărţi de la Polirom (cel de la CR nu mi-a sosit încă) cu Provizoratul Gabrielei Adameşteanu – mi-a plăcut atât de mult Dimineaţa pierdută, apoi toate cărţile pe care i le-am citit, că abia aşteptam o noutate din partea sa.  În plus, marţi la lansarea lui Cristi M. Teodorescu (de fapt, la berea de după, ca să fim foarte exacţi 🙂 ) am mai şi discutat cu Horia Gârbea despre roman şi am auzit numai cuvinte de laudă.  Recomand, dealtfel, recenzia dumnealui pe blog, mult mai profi, probabil, decât o să izbutesc eu să scriu.  

Sunt foarte multe de spus şi nu prea ştiu de unde s-o iau.  Voi încerca să expun câteva „perspective” (e prea pretențios spus).

Global

În primul rând, ca impresie generală, deşi sunt cumva împotriva curentului celor ce au scris despre ea, pentru mine cartea e mult sub Dimineaţa pierdută.  Da, aceeaşi măiestrie inegalabilă în redarea detaliilor vieţii cotidiene, care descrie epoca (de la sfârşitul anilor 60 la începutul anilor 80, cu incursiuni extrem de reușite în trecut și aluzii la postdecembrism) fără să vorbească propriu-zis despre ea, aceeaşi inteligenţă în crearea atmosferei, a tiparelor, în fixarea moravurilor şi obsesiilor timpului.  Dar ce diferenţă între forţa cu care a zugrăvit-o pe Vica Delcă, pe madam Ioaniu sau Ivona şi culorile palide în care ni-i prezintă pe Letiţia Branea (a doua oară, reluând firul de unde-l lăsase în Drumul egal…) şi pe amantul ei, Sorin Olaru!  Da, ei sunt nişte oameni obişnuiţi, ştiu că asta era ideea, însă şi de Vica Delcă gem mahalalele Bucureştiului!  Nu am empatizat nicio secundă cu eroii romanului, te lasă complet rece, sunt morţi sentimental.  Sorin spune de vreo şapte-opt ori în roman că o iubeşte pe Letiţia, iar senzaţia mea e că e mai pasionat când citeşte ziarul.  Ok, ok, mi se va reproşa că este cartea acelor vremuri, că erau conduşi irepresibil pe drumul punerii intereselor pragmatice înaintea celor sentimentale, că vremurile tăiau aripi, că speranţa era aburită, închisă, opacizată de opresiune.  Dar nu e o scuză, cei doi tot pasivi sunt.  Mi se va mai reproşa, poate, că asta a intenţionat autoarea, să pună în scenă personaje slabe, fragile, fiindcă a scris, în fond o carte politică, în care vioara întâi era regimul.  Pentru mine, însă, aceste argumente nu sunt valabile.  Dacă vehiculul pe care ţi-l alegi pentru o demonstraţie (de orice natură, aici social-politică) este o poveste de dragoste, iar mie, ca cititor, povestea de dragoste mi se pare falsă, fără adâncime, dacă-i lipsesc tocmai însuşirile esenţiale – tandreţea, speranţa şi, în primul rând, vibraţia, atunci, inevitabil, şi demonstraţia va păli, oricât de magistrală ar fi (şi aici este) descompunerea mecanismelor lumii în care trăiesc cei doi “îndrăgostiţi”.  Nici nu-mi vine să rostesc acest cuvânt, ăştia nu sunt îndrăgostiţi, sunt amanţi. Și încă niște amanți patetici.

România comunistă

Din acest punct de vedere romanul mi se pare aproape ireproșabil, de departe cel mai bun pe care l-am citit, pentru că beneficiază de două atuuri imbatabile – trecerea timpului în conștiința unui om inteligent (și astfel, acoperirea tuturor vremurilor de la distanță, cu obiectivitate, înțelegere, informații disponibile) și condeiul incredibil al doamnei Adameșteanu când vine vorba de recrearea atmosferei din detalii viață privată/viață publică, idiosincrazii lingvistice, îmbrăcăminte, obiceiuri, stil.  Nici nu cred că se va putea scrie, cel puțin în viitorul apropiat, ceva (care să fie literatură) atât de comprehensiv, elegant, obiectiv și unitar despre viața în România din 40 în 90.  Este, din această perspectivă, un roman politico-social foarte bun, iar pe alocuri e populat, spre deosebire de eroii despre care mă lamentam mai devreme, de personaje cu adevărat remarcabile, definitorii pentru o epocă – fanatica legionară Sorana, activista femme-fatale Eleonora Oprea sau grangurele comunist Pașa Lucaci.

Sexualitatea și limbajul explicit

Aici, din punctul meu de vedere, d-na Adameșteanu „o dă de gard” iremediabil.  Se duce dincolo de ce știe, de ce făcea foarte bine, de ce e firesc.  Dacă are și scene oarecum reușite, care se înscriu bine în poveste (lui Sorin i-ar plăcea puțină variație în actul sexual, visează la o felație, însă n-are curajul s-o ceară, anchetatorii o violează pe Sorana și șeful lor Pantiușa replică, deschizându-și prohabul, că poate nu i-a plăcut pe ei, sexul cu soțul eroinei e marcat de obsesia lui de a nu o lăsa gravidă) majoritatea mi s-au părut de un prost gust și o exagerare de neînțeles.  Parcă scriitoarea n-a putut toată viața să se „dezlănțuie” și pune acum în pagină toate cuvintele și gesturile prohibite deunăzi.  Nu pot să cred că am citit despre o „pizdă mustoasă” la Adameșteanu, nici că a ținut neapărat să ne spună că muncitorii de pe schele, văzând-o pe eroină în fustă mini, o pun să le arate pizda, nici că descrie cu lux de amănunte de trei-patru ori!!! cum își trece Letiția hârtia igienică printre labii să vadă dacă i-a venit sau nu ciclul, nici că repetă la 5 pagini distanță, identic, că aia a distrus și fututul, singurul lucru bun rămas între soți. Jur că era suficient o singură dată!  Pricepeam cu toții, nu e nimeni pudic pe-aici, nu m-a șocat limbajul, ci m-a întristat insistența.  Mai ales că e o penibilitate și o plictiseală în actele sexuale descrise, că te apucă durerea de cap, nici vorbă de Henry Miller…

Titlul

Extrem de bun și de exhaustiv. Aparent, este doar descrierea relației celor doi, întâlnindu-se  într-o garsonieră a unui prieten, zeci de ani, fără speranța de a trece vreodată dincolo de nesiguranța zilei de azi, ce se prelungește la infinit.  Însă totul e provizoriu în lumea aceea, funcțiile, obiceiurile, speranțele, chiar statul în România.  Toți visează la un pașaport, toți sunt nemulțumiți profund de ceea ce trăiesc și trăiesc în iluzia că mâine se va schimba.  Însă nu îndrăznește niciunul măcar să viseze la adevărata libertate, sunt atât de corupți spiritual, îndobitociți de sistem, încât închipuitul provizorat este transformat în permanență de propriile lașități.  O alegere excelentă, dovada inteligenței și talentului enorm al acestei mari scriitoare.

Concluzie

Confuză, după cum se vede.  Amestecată.  Poate speram prea mult, poate am înțeles prea puțin, poate am dat prea multă importanță unor detalii deranjante în defavoarea întregului.  În orice caz, nu este o carte care se poate rata – sunt foarte curioasă dacă va naște controverse sau sunt singura cârcotașă, care, astfel, ar trebui să-și vadă de treaba ei și să treacă la tricotat. 😀

Eveniment şi cumpărături

Mâine, 14 septembrie, ora 17:00, la Centrul Cultural Calderon, SRSFF vă invită la un eveniment dublu: lansarea volumului SF Doi de Cristian-Mihail Teodorescu (şi eu abia aştept să mi-l iau, mai ales că mi-a plăcut tot ce am citit de Cristi) şi vernisajul expoziţiei Other Worlds, cu lucrări aparţinând a trei graficieni prezentaţi pe site-ul SRSFF: Dragoş Jieanu, Alex Popescu şi Ioan Dumitrescu.  Invitaţii sunt pe cât vă puteţi dori de notorii –  Horia Gârbea, Florin Manolescu, CTP, Ion Hobana, Lucian Boia, Mihai Iovănel, Paul Cernat fiind doar câteva nume.  Detalii puteţi găsi pe site-ul SRSFF şi pe toate blogurile interesate de fenomenul SF.

Eu n-am mai citit cine ştie ce SF în ultima vreme (dacă nu numărăm Între bariere a lui Doru Stoica şi Povestiri de duminică de Mircea Opriţă, despre care încă nu am apucat să postez) fiindcă m-a apucat recititul celor 9 volume din Forsyte Saga, apoi Sábato.  Şi fiindcă SF-uri necitite mai am prin bibliotecă, însă celelalte categorii se împuţinau vizibil, am mai dat o raită pe la Cartea Românească şi Polirom.  Uitaţi listele pentru care aştept recomandări, după cum credeţi 🙂

CARTEA ROMÂNEASCĂ

apasă – sorin despoT

şi toată bucuria acelor ani trişti – m. duţescu

Blues pentru cai verzi – Letiţia Ilea

Not for sale – Domnica Drumea

Chipurile – Stoian G. Bogdan

Eu însumi – Ion Monoran

Locul nimănui – Antologie de poezie americană

cântece eXcesive – Dan Sociu

Mentaliştii – Florin Manolescu

Vindecătorul – Sebastian A. Corn

Nesfârşitele primejdii – Mircea Horia Simionescu

Întâmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie – Cosmin Perţa

Iluziile literaturii române – Eugen Negrici

POLIROM

Provizorat – Gabriela Adameşteanu

Lampa cu căciulă – Florin Lăzărescu

Celelalte poveşti de dragoste – Lucian Dan Teodorovici

Mireasa cu şosete roşii – Adela Greceanu

Circul nostru vă prezintă: – LDT

O sută de ani de zile la porţile Orientului – Ioan Groşan

Atunci i-am ars două palme – LDT

Marina – Carlos Ruiz Zafon

Orbirea – Elias Canetti

Soţ şi soţie – Zeruya Shalev

Nici o privire – Jose Luis Peixoto

Cavalerul inexistent – Italo Calvino

Suflete cenuşii – Philippe Claudel

Însemnări dintr-un bordel turcesc – Philip O’Ceallaigh

Fără scăpare

Tunelul – Ernesto Sábato

Humanitas, 2004. Trad. Darie Novăceanu

E prima dată când mă întâlnesc cu argentinianul Sábato, în ciuda celebrităţii sale.  Nu ştiu de ce nu mi-am luat cărţile lui când le-a scos Humanitas-ul, probabil din pricina aprehensiunii mele temporare de a mai citi sud-americani după ce mă intoxicasem o vreme cu Marquez şi Llosa.  Tunelul este primul său roman, cel care l-a consacrat, deşi iniţial i-a fost respins de toate editurile. Lucrul ăsta mi se pare inexplicabil, însă probabil aveau gusturi proaste pe la 1948 🙂

Este romanul obsesiei unui pictor pentru o femeie stranie,  al geloziei duse la patologic, ce sfârşeşte, firesc, prin crimă.  Nu e un spoiler ce vă scriu aici, fiindcă aflaţi acest lucru în primele pagini ale cărţii, scrise ca o confesiune a pictorului ce-şi aşteaptă pedeapsa.  Ne alăturăm lui pornind de la mărturisirea că nu scrie despre ce l-a adus la crimă din vanitate, ci din speranţa că există măcar o singură fiinţă care să-l înţeleagă.  Vagă nădejde, căci “O singură persoană m-ar fi înţeles. Cea pe care am ucis-o.”

Ce contează în roman este, desigur, nu deznodământul previzibil, ci drumul.  Sábato reuşeşte o construcţie impecabilă a dezagregării treptate a raţiunii şi a transformării iubirii în ură, printr-un mecanism implacabil al interpretării fiecărui gest, fiecărei priviri, fiecărui cuvânt al persoanei iubite, către confirmarea suspiciunilor.  Mi se pare extrem de interesant modul în care scriitorul descifrează imaginea pictorului (sau a argentinianului, spun acum, citind şi Despre eroi şi morminte), concluziile lui despre lumea în care trăieşte, fiindcă asta determină mecanismul implacabil, de natură psihologică, despre care vorbeam.  Artistul (şi intelectualul sensibil în general) este extrem de pesimist – natura oamenilor e sordidă, răul există peste tot şi în toate, deci iluziile sunt inutile.  Însă, paradoxal, tocmai această convingere îi trezeşte o dorinţă sălbatică de a căuta o oază în care teorema nu se aplică.  Şi când crede că a găsit pe cineva care are aceeaşi sensibilitate ca a lui, se îndrăgosteşte fulminant şi definitiv – i-a găurit carcasa de cinism, dispreţ şi mefienţă  faţă de umanitate.  Atunci ironia sorţii intră în acţiune, şi începe să pândească cu disperare acele semne care i-ar confirma convingerile anterioare!  Este într-o poveste de iubire, însă nu poate avea încredere în ea, trebuie să se dovedească o iluzie!  Acest formidabil slalom psihologic, in care tocmai cei lipsiţi de iluzii le caută, iar apoi le neagă, este cheia întregului roman.

Sigur că este şi o carte despre forţa distructivă a geloziei, posesivităţii, însă mult mai relevant mi se pare ceea ce stă în spatele lor, fiindcă în această speţă nu e vorba de instinct, ci de un reflex condiţionat. 

Sábato are o reprezentare vie şi personală a naturii umane, a psihologiei şi instinctelor, înţelege foarte mult şi scrie foarte bine, într-un stil elegant, simplu, fără înflorituri şi divagaţii inutile.  M-a impresionat faptul că surprinde micile tragedii ale existenţei într-o relaţie, în special momentele în care ştii că celălalt are impresia că eşti departe, te străduieşti să i-o îndepărtezi, iar prin asta nu reuşeşti decât să-i măreşti neîncrederea.  Sau cele în care eşti atât de nefericit, încât te azvârli în dezmăţ, crezând că te răzbuni, şi nu reuşeşti decât să devii demn de dispreţ în proprii tăi ochi şi eventual de compasiune în ai celuilalt, dacă e suficient de empatic.

Mă bucur că l-am cunoscut pe argentinian, aprofundez acum relația cu „Despre eroi și morminte”, care are un personaj fabulos, pe Alejandra 🙂

Vacanţa-i gata

Nu, nu a mea, că tot lene mi-e să scriu. Ci a lor:

Vă aşteptăm (încerc să mă conving ) vineri la ora 18 la Observator!

Pentru că eu n-am scris la momentul respectiv, ci doar m-am bucurat din suflet pentru SRSFF şi Brânduşa-Luciana, să anunţ şi eu că Eurocon-ul 2010 a adus României nu mai puţin de două premii:

-Brânduşa-Luciana Grosu, premiul de încurajare

-www.srsff.ro premiul pentru cel mai bun magazine-website

Detalii aici. Mie mi se pare fantastic! Way to go…