Fără scăpare

Tunelul – Ernesto Sábato

Humanitas, 2004. Trad. Darie Novăceanu

E prima dată când mă întâlnesc cu argentinianul Sábato, în ciuda celebrităţii sale.  Nu ştiu de ce nu mi-am luat cărţile lui când le-a scos Humanitas-ul, probabil din pricina aprehensiunii mele temporare de a mai citi sud-americani după ce mă intoxicasem o vreme cu Marquez şi Llosa.  Tunelul este primul său roman, cel care l-a consacrat, deşi iniţial i-a fost respins de toate editurile. Lucrul ăsta mi se pare inexplicabil, însă probabil aveau gusturi proaste pe la 1948 🙂

Este romanul obsesiei unui pictor pentru o femeie stranie,  al geloziei duse la patologic, ce sfârşeşte, firesc, prin crimă.  Nu e un spoiler ce vă scriu aici, fiindcă aflaţi acest lucru în primele pagini ale cărţii, scrise ca o confesiune a pictorului ce-şi aşteaptă pedeapsa.  Ne alăturăm lui pornind de la mărturisirea că nu scrie despre ce l-a adus la crimă din vanitate, ci din speranţa că există măcar o singură fiinţă care să-l înţeleagă.  Vagă nădejde, căci “O singură persoană m-ar fi înţeles. Cea pe care am ucis-o.”

Ce contează în roman este, desigur, nu deznodământul previzibil, ci drumul.  Sábato reuşeşte o construcţie impecabilă a dezagregării treptate a raţiunii şi a transformării iubirii în ură, printr-un mecanism implacabil al interpretării fiecărui gest, fiecărei priviri, fiecărui cuvânt al persoanei iubite, către confirmarea suspiciunilor.  Mi se pare extrem de interesant modul în care scriitorul descifrează imaginea pictorului (sau a argentinianului, spun acum, citind şi Despre eroi şi morminte), concluziile lui despre lumea în care trăieşte, fiindcă asta determină mecanismul implacabil, de natură psihologică, despre care vorbeam.  Artistul (şi intelectualul sensibil în general) este extrem de pesimist – natura oamenilor e sordidă, răul există peste tot şi în toate, deci iluziile sunt inutile.  Însă, paradoxal, tocmai această convingere îi trezeşte o dorinţă sălbatică de a căuta o oază în care teorema nu se aplică.  Şi când crede că a găsit pe cineva care are aceeaşi sensibilitate ca a lui, se îndrăgosteşte fulminant şi definitiv – i-a găurit carcasa de cinism, dispreţ şi mefienţă  faţă de umanitate.  Atunci ironia sorţii intră în acţiune, şi începe să pândească cu disperare acele semne care i-ar confirma convingerile anterioare!  Este într-o poveste de iubire, însă nu poate avea încredere în ea, trebuie să se dovedească o iluzie!  Acest formidabil slalom psihologic, in care tocmai cei lipsiţi de iluzii le caută, iar apoi le neagă, este cheia întregului roman.

Sigur că este şi o carte despre forţa distructivă a geloziei, posesivităţii, însă mult mai relevant mi se pare ceea ce stă în spatele lor, fiindcă în această speţă nu e vorba de instinct, ci de un reflex condiţionat. 

Sábato are o reprezentare vie şi personală a naturii umane, a psihologiei şi instinctelor, înţelege foarte mult şi scrie foarte bine, într-un stil elegant, simplu, fără înflorituri şi divagaţii inutile.  M-a impresionat faptul că surprinde micile tragedii ale existenţei într-o relaţie, în special momentele în care ştii că celălalt are impresia că eşti departe, te străduieşti să i-o îndepărtezi, iar prin asta nu reuşeşti decât să-i măreşti neîncrederea.  Sau cele în care eşti atât de nefericit, încât te azvârli în dezmăţ, crezând că te răzbuni, şi nu reuşeşti decât să devii demn de dispreţ în proprii tăi ochi şi eventual de compasiune în ai celuilalt, dacă e suficient de empatic.

Mă bucur că l-am cunoscut pe argentinian, aprofundez acum relația cu „Despre eroi și morminte”, care are un personaj fabulos, pe Alejandra 🙂

Advertisements

7 Comments

  1. Octavian Soviany said,

    11/09/2010 at 1:10 pm

    Sabato este un romancier extraordinar, mi-ai facut pofta sa il recitesc. imi place ce ai scris despre carte, mai ales> “Şi când crede că a găsit pe cineva care are aceeaşi sensibilitate ca a lui, se îndrăgosteşte fulminant şi definitiv – i-a găurit carcasa de cinism, dispreţ şi mefienţă faţă de umanitate.”

  2. kvala said,

    11/09/2010 at 10:04 pm

    Iar despre Alejandra… De ea m-am indragostit, candva, demult. Cum sa n-o iubesti, atat de tragica, atat de dura, dar si atat de fragila? L-am invidiat pe Martin ca a cunoscut-o, l-am invidiat si l-am urat ca nu a reusit s-o salveze, ca puritatea si inocenta lui nu au reusit s-o tina langa el. La naiba, ce-si poate dori mai mult un autor decat sa-i urasti sau sa-i iubesti personajele? Multumiri, Capri, pentru ce mi-ai adus aminte.

  3. capricornk13 said,

    12/09/2010 at 4:10 pm

    @octavian soviany: ma bucur mult ca v-au placut cuvintele mele, multumesc 🙂
    @kvala: intr-adevar, ai pus punctul pe i! sau asa cred eu, mie nu-mi place cu adevarat niciun scriitor de personajele caruia nu ma pot indragosti 🙂 am recitit de curand (a douazecea oara probabil) tot ciclul forsyte saga; initial am fost indragostita de irene si dinny (o, atat de diferite fata de mine, prea perfecte), cu timpul am inceput sa-l inteleg pe soames si continuu sa-l ador pe wilfrid 😀
    iar alejandra… hmmm… as spune ca ea e oglinda mea daca nu m-as teme ca (ma) exagerez 😀

  4. Flavian Petraru [walftob] said,

    12/09/2010 at 7:58 pm

    Am citit si eu Tunelul acum ceva timp si mi-a placut foarte mult, l-am urat pe Pablo Castel pentru egoismul lui mult timp si pentru ceea ce a facut in final acelei femei. Pacat ca a fost foarte scurta cartea.
    Singura carte pe care o mai am, tot scrisa de Sabato, in biblioteca e Abaddon Exterminatorul. Simt ca in sfarsit o sa ma pot reapuca de ea, prima tentativa fiind pe la 15 ani, iar atunci nu eram in perioada in care as fi putut intelege cartea asa cum ar fi trebuit.
    Felicitari pentru aceasta recenzie bine facuta! (dar si pentru celelalte recenzii la fel de bine scrise)

  5. capricornk13 said,

    13/09/2010 at 8:38 am

    @flavian: iti multumesc pentru apreciere, insa eu nu scriu recenzii ci impresii 🙂 cred ca dac-ar fi fost mai lunga nu mi-ar fi placut

  6. 15/09/2010 at 1:51 am

    Nu ţi-a adus aminte de Colecţionarul lui Fowles? Pentru mine au fost ambele cărţi citite “pe nerăsuflate”. M-a uimit puterea de obsesie pentru un scriitor argentinian – nu eram obişnuită cu aşa ceva de la scriitorii iberoamericani. Ce frumos că domnul Soviany a comentat la recenzia/ impresia ta 🙂 Trebuie să te simţi mândru!

    Şi mie mi-a plăcut, să ştii!

  7. capricornk13 said,

    17/09/2010 at 8:25 am

    @monica: nu, nu mi-a adus aminte de Colectionarul, fiindca nu l-am citit! 🙂 Eu la Fowles a,m renuntat definitiv dupa cartea aceea celebra, nu mi-a placut deloc; da, sunt foarte mandra ca a trecut dl. Soviany pe-aici, evident! 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: