Fără scăpare

11/09/2010 at 11:03 am (Roman)

Tunelul – Ernesto Sábato

Humanitas, 2004. Trad. Darie Novăceanu

E prima dată când mă întâlnesc cu argentinianul Sábato, în ciuda celebrităţii sale.  Nu ştiu de ce nu mi-am luat cărţile lui când le-a scos Humanitas-ul, probabil din pricina aprehensiunii mele temporare de a mai citi sud-americani după ce mă intoxicasem o vreme cu Marquez şi Llosa.  Tunelul este primul său roman, cel care l-a consacrat, deşi iniţial i-a fost respins de toate editurile. Lucrul ăsta mi se pare inexplicabil, însă probabil aveau gusturi proaste pe la 1948 🙂

Este romanul obsesiei unui pictor pentru o femeie stranie,  al geloziei duse la patologic, ce sfârşeşte, firesc, prin crimă.  Nu e un spoiler ce vă scriu aici, fiindcă aflaţi acest lucru în primele pagini ale cărţii, scrise ca o confesiune a pictorului ce-şi aşteaptă pedeapsa.  Ne alăturăm lui pornind de la mărturisirea că nu scrie despre ce l-a adus la crimă din vanitate, ci din speranţa că există măcar o singură fiinţă care să-l înţeleagă.  Vagă nădejde, căci “O singură persoană m-ar fi înţeles. Cea pe care am ucis-o.”

Ce contează în roman este, desigur, nu deznodământul previzibil, ci drumul.  Sábato reuşeşte o construcţie impecabilă a dezagregării treptate a raţiunii şi a transformării iubirii în ură, printr-un mecanism implacabil al interpretării fiecărui gest, fiecărei priviri, fiecărui cuvânt al persoanei iubite, către confirmarea suspiciunilor.  Mi se pare extrem de interesant modul în care scriitorul descifrează imaginea pictorului (sau a argentinianului, spun acum, citind şi Despre eroi şi morminte), concluziile lui despre lumea în care trăieşte, fiindcă asta determină mecanismul implacabil, de natură psihologică, despre care vorbeam.  Artistul (şi intelectualul sensibil în general) este extrem de pesimist – natura oamenilor e sordidă, răul există peste tot şi în toate, deci iluziile sunt inutile.  Însă, paradoxal, tocmai această convingere îi trezeşte o dorinţă sălbatică de a căuta o oază în care teorema nu se aplică.  Şi când crede că a găsit pe cineva care are aceeaşi sensibilitate ca a lui, se îndrăgosteşte fulminant şi definitiv – i-a găurit carcasa de cinism, dispreţ şi mefienţă  faţă de umanitate.  Atunci ironia sorţii intră în acţiune, şi începe să pândească cu disperare acele semne care i-ar confirma convingerile anterioare!  Este într-o poveste de iubire, însă nu poate avea încredere în ea, trebuie să se dovedească o iluzie!  Acest formidabil slalom psihologic, in care tocmai cei lipsiţi de iluzii le caută, iar apoi le neagă, este cheia întregului roman.

Sigur că este şi o carte despre forţa distructivă a geloziei, posesivităţii, însă mult mai relevant mi se pare ceea ce stă în spatele lor, fiindcă în această speţă nu e vorba de instinct, ci de un reflex condiţionat. 

Sábato are o reprezentare vie şi personală a naturii umane, a psihologiei şi instinctelor, înţelege foarte mult şi scrie foarte bine, într-un stil elegant, simplu, fără înflorituri şi divagaţii inutile.  M-a impresionat faptul că surprinde micile tragedii ale existenţei într-o relaţie, în special momentele în care ştii că celălalt are impresia că eşti departe, te străduieşti să i-o îndepărtezi, iar prin asta nu reuşeşti decât să-i măreşti neîncrederea.  Sau cele în care eşti atât de nefericit, încât te azvârli în dezmăţ, crezând că te răzbuni, şi nu reuşeşti decât să devii demn de dispreţ în proprii tăi ochi şi eventual de compasiune în ai celuilalt, dacă e suficient de empatic.

Mă bucur că l-am cunoscut pe argentinian, aprofundez acum relația cu „Despre eroi și morminte”, care are un personaj fabulos, pe Alejandra 🙂

Advertisement