La mulţi ani, dl. Preşedinte! :D

Pentru Dănuţ Ungureanu, un altfel de SF… 🙂

Advertisements

Experienţe din comunism

Într-un excelent articol despre “cazul Herta Müller vs intelectualii români”, dreaming jewel propunea să punem pe bloguri poveşti ale noastre din perioada comunistă, care să meargă pe două coordonate – unele să demonstreze cum am participat noi (chiar nevinovat sau inconştient) la menţinerea şi propăşirea sistemului – vezi participarea la Cântarea României, iar altele care să arate momentele în care ne-am prins cât de absurd era ce ne înconjoară.  Mie mi s-a părut de atunci o idee excelentă, iar astăzi m-a impulsionat şi zum.  Dacă suntem cu toţii sinceri, fără să încercăm să ne “scoatem” în vreun fel, poate reuşim să salvăm puţin din obrazul cam terfelit…

Din prima categorie nu pot uita întreaga sagă a “pionierilor” şi ce a reprezentat ea pentru mine şi pentru 99,99999% dintre copiii care mă înconjurau.  În şcoala mea (absolut obişnuită, de cartier bucurestean muncitoresc – locuiam în infamul Pantelimon) a căpăta un “grad” în armata pionierilor însemna o recunoaştere a unor calităţi pe care le aveai. Şi la mine la şcoală calităţile astea nu erau de bun comunist sau mai ştiu eu ce, ci reflectau în 90% dintre cazuri rezultatele la învăţătură.  Comandantul de detaşament era aproape inevitabil cel mai bun elev din clasă, iar comandanţii de grupe cei imediat următori.  În clasa a treia, pentru că mă simpatiza profesorul care se ocupa de pionieri (avea şi ăsta o funcţie, însă nu mai ştiu cum îi zicea, poate aveţi voi idee), am fost propusă şi aleasă în careu – era o întreagă festivitate dacă vă aduceţi aminte – “locţiitor de unitate” – adică aveam şnur bleu :).  Menţionez că din punct de vedere psihologic, acest lucru a însemnat enorm pentru mine, fiindcă fusesem un copil extrem de timid, iar la începutul clasei a treia s-a desfiinţat clasa în care fusesem până atunci şi a trebuit să fac faţă unei noi învăţătoare şi unor noi colegi, care aveau alte obiceiuri şi, mai ales, alte “staruri” – deci aleseseră un alt comandant de detaşament (pentru cine nu ştie, ăsta se alegea pe clasă).  Nu mi-a dat prin cap nicio secundă că organizaţia aia de pionieri era un mecanism de îndobitocire în masă, fireşte, ci m-am bucurat foarte tare de popularitatea pe care am obţinut-o astfel.  Nu ştiu cum era la voi, însă pentru noi, comandanţii ăştia de unitate şi locţiitorii lor erau aşa, un fel de personaje mitologice, cu toţii ne doream să-i cunoaştem şi să ne afişăm împreună cu ei, să ne dăm prieteni, deci erau funcţii extrem de râvnite.  În clasa a IV-a s-a repetat scenariul, într-a V-a am fost doar comandantă de detaşament (erau doi locţiitori, unul pentru clasele primare, unul pentru cele gimnaziale, iar acesta din urmă nu era aproape nicioadată dintr-a V-a, pe motive de lipsă de autoritate :D), într-a VI-a din nou locţiitor.  Între timp mai crescusem şi eu, iar chestia asta cu pionierii începuse să mi se arate în tot ridicolul ei. Înţelegeam perfect că e o prostie formală, că nu-mi pasă deloc câte sticle, borcane şi maculatură aduc bieţii copii la şcoală, că şedinţele de pionieri şi plenarele mă plictisesc teribil.  Totuşi, mă fascinau în continuare luminile rampei şi avantajele pe care le aveam ca “mahăr” de pionieri, materializate în posibilitatea de a chiuli de la şcoală sub pretextul obligaţiilor “pioniereşti”.  Şi am acceptat în clasa a VII-a să fiu aleasă comandantă de unitate (şefu şcolii, pentru cine nu ştie!) fără să-mi pun problema că aş face vreun compromis cu vreo conştiinţă. O să combin aici puţin cu categoria a doua şi am să vă povestesc de ce mi-a făcut, de fapt, o deosebită plăcere învestitura.  În general totul era regizat dinainte – teoretic erau propuşi câte 4-5 inşi pentru fiecare funcţie, însă profesorul responsabil cu pionierii făcea clar în şedinţe anterioare cu toţi comandanţii de detaşament (practic cu toate clasele, deci) cine ar trebui să fie ales. În anul respectiv se schimbase proful responsabil, funcţia revenindu-i unei profesoare care mă antipatiza teribil (nu ştiu de ce, nu-i fusesem niciodată elevă, însă d-na Ciobanu – salutări! – nu prea înghiţea fetele în general…), deci hotărâse un alt nume.  Însă, conform regiei, propunerile trebuiau făcute în faţa careului. Numele meu a ieşit la iveală, moment în care am fost votată de 2000 de copii, într-o zarvă îngrozitoare. Nu a mai avut ce face! 😀  Deci da, am profitat de sistem, chiuleam în prostie şi de la şedinţele ei, dar şi de la orele pe care le înlocuiau şi jucam baschet în curtea şcolii cu băieţii, sperând să nu mă vadă vrăjitoarea! Nu mi-am pus nicio secundă problema vreunui act de protest public împotriva sistemului de pionieri, deşi îi realizam stupiditatea, mânăriile din spate, scopul spălării pe creier (cel puţin în ultimii ani, 87 şi 88).  Îl ridiculizam cum puteam, însă, într-un fel naiv, dar pervers, îi purtam însemnele (şnurul albastru) cu mândrie, pentru că, repet, numai copiii foarte buni puteau accede la funcţia respectivă.  Paradoxal, eu n-am fost aleasă pe acest criteriu, ci de copii, pe criteriul popularităţii.  Asta mă făcea şi mai fericită.  Şi cred că mulţi copii gândeau la fel.  La plenarele conduse de Poliana Cristescu (soţia lui Valentin Ceauşescu, pentru cine nu ştie) cântam, alături de ei, “UTC-iştii de azi, RFG-iştii de mâine”…

Cântarea României, o, da!  Nu ştiu cum era pe la alţii, însă la noi la şcoală, din cauza profesoarei de muzică, puţin sărită, aveai două posibilităţi – ori să mergi la cor, ori să faci parte dintr-o formaţie de instrumente muzicale (sau, în fine, să-i dai un motiv al dracului de bun să nu faci nici una nici alta). Din 2500 de elevi, 1500 erau la cor. Nu ştiu dacă mă credeţi, e adevărul adevărat.  După ce am refuzat aproape plângând să mai merg la coşmarul acela colectiv de cor (n-am pic de voce, totuşi am rezistat vreo doi ani), am fost obligată să merg la formaţia instrumentală şi să cânt aproape 5 ani la blockflüte.  Da, am ajuns la faza pe ţară la Cântarea României cu prostia aia, pe care o făceam mecanic (n-am ştiut nicio secundă în cei 5 ani să citesc o partitură, învăţam fiecare notă după nume).  Nu mi-a plăcut deloc, însă a refuza era echivalent cu a-i chema pe părinţii mei la şcoală continuu sau a alege o altă tâmpenie (gen cerc de nu ştiu ce traforaj sau să ţesem frumos) pe care o suportam şi mai puţin.  Copiii nu aveau voie să fie “idle” în comunism, ci să “se implice” – observaţi vocabularul corporatist?  Nu am refuzat pentru că mi-a fost frică – de notele mai mici pe care le-aş fi primit din cauză că eram recalcitrantă etc. – şi pentru că era mai comod să fac asta decât altceva.  Am mai ajuns şi la faza pe municipiu cu trupa de teatru a şcolii.  Asta a fost cu totul altceva, mi-a plăcut la nebunie.  Nu m-am gândit nicio secundă că piesa aia pe care eu o trăiam clipă de clipă (ştiam fiecare replică a celor peste 20 de personaje, eram regizorul secundar) face parte din acelaşi sistem de îndobitocire în masă, n-aş fi refuzat s-o fac nicicum, fiindcă a fost unul dintre rarele lucruri cu adevărat frumoase făcute în anii de şcoală (în afară de tabere).

Ajungând la momentele în care realizam absurditatea sistemului.  Au fost tone – şi cele de mai sus fac parte dintre ele;  dar în primul rând mi se spunea (de către tata şi bunici) că “ăştia” sunt nişte porci nenorociţi, care nu dau căldură, mâncare şi libertate (în ordinea asta, din păcate) alături, evident, de interdicţia de a repeta aşa ceva în afara casei.  Şi se refereau specific la comunişti şi la Ceauşescu.  De fiecare dată când mă trimiteau ai mei să cumpăr “raţia” de zahăr şi ulei, la nişte cozi interminabile, la care pierdeam ore în şir.  Când îmi puneam mănuşile ca să citesc, fiindcă îmi îngheţaseră pe creion făcându-mi temele (la mine în cameră erau constant 14 grade iarna).  Când se întrerupea curentul, când se oprea apa caldă.  Erau extrem de multe evenimente de zi cu zi, nu le mai repet, le ştie toată lumea.  Pentru mine, însă au fost mici revelaţii particulare, cum a fost momentul în care am văzut prima dată, în pauza unui film la video (şi ăsta interzis, dealtfel) o reclamă la ciocolata Mars.  Nu mâncasem niciodată Mars (deşi am fost printre privilegiaţi, mama avea tot felul de “relaţii”, fiind agent de turism la ONT – de exemplu băusem Coca-Cola, aveam blugi şi mâncasem ouă de ciocolată Kinder), iar când am văzut pe ecran râurile de ciocolată şi caramel, mi-am imaginat instantaneu ce viaţă frumoasă trebuie să fie într-o ţară în care există aşa ceva.  Alta a fost când am citit “Cel mai iubit dintre pământeni” şi “Arta conversaţiei”, am mai spus asta pe undeva.  Nu avusesem nici cea mai vagă idee de oroarea în care trăiseră oamenii în anii 50, iar asta m-a lăsat mască.  Părinţii mei crescuseră în anii 60-70, aveau amândoi “origine sănătoasă” (fii de ţărani şi muncitori) şi nu ştiau sau nu erau preocupaţi deloc de perioada respectivă.  Dimpotrivă, de la ei rămăsesem cu senzaţia că anii 80, cei în care trăiam eu, erau groaznici faţă de rest.  Alta a fost când mi s-a explicat că trebuie să dau la medicină, nu în altă parte, fiindcă e singura meserie în care “javrele astea” nu prea au ce să-mi facă (tata nu era membru de partid şi i-au cam luat boii de la bicicletă pe tema asta, însă nici n-a putut să facă o carieră strălucită în comerţ exterior, aşa cum şi-a imaginat; pe mama au convins-o în 86 să intre în partid, altfel n-ar fi putut să fie şefă-adjunctă a agenţiei în care lucra – şi a acceptat…).

Îmi mai aduc aminte ceva hilar – în clasa a VIII-a toţi doream să ne facem mai repede utecişti fiindcă atunci am fi avut voie să renunţăm la porcăriile alea de uniforme de pionier…  Nici acum nu ţin minte dacă m-au făcut utecistă sau nu, însă, oricum, în liceu am refuzat in corpore să participăm la orice activitate UTC, ceea ce ne-a atras o grămadă de scandal de la profesoara şefă UTC pe liceu, dar nicio sancţiune, fiindcă liceul meu era un fel de grotă de periferie unde erau azvârliţi mulţi profesori senzaţionali care avuseseră probleme cu establishmentul comunist.  Aşa se face că devenise la sfârşitul anilor 80 unul dintre cele mai bune din ţară, cu al doilea procentaj de olimpici la matematică şi fizică după mai celebrul MF1, Liceul de informatică.  Atmosfera era extrem de liberă la noi, se vorbea cu “domnule profesor”, nu tovarăşe (îmi şi imaginez moaca lui Chevo sau a lui Harry Friedmann dacă le-ar fi spus cineva tovarăşi!) iar la şedinţele cu părinţii, aceştia erau apostrofaţi cu “ştim că n-aveţi ce să le daţi de mâncare, însă ne-au înnebunit cu gogoşile de la chioşc, o să moară de la atâta ulei!”.

Vorbind de absurditatea sistemului, tot în liceu am aflat ce înseamnă “practica”.  Făceam două-trei săptămâni de cursuri normale, apoi câte două de “practică”, în fiecare trimestru.  Asta însemna că petreceam 4 din cele 6 zile în nişte ateliere improvizate în curtea liceului şi pileam plăcuţe de metal sau scriam protecţia muncii.  Era ceva sinistru, fiindcă maiştrii respectivi erau atât de lobotomaţi, încât nu ne lăsau să citim sau să facem altceva (nici măcar teme sau whatever). Celelalte 2 zile erau dedicate materiilor tehnice, care, cu excepţia desenului tehnic, acceptabil, erau ceva insuportabil, în special pentru o fată.  UTLM, MOM, rezistenţa materialelor si alte vome, vă aduceţi aminte?  Asta pentru că, la absolvirea liceului (de mate-fizică, unul dintre cele mai bune din ţară, repet), urma să primim o diplomă deosebită: cea de “prelucrător prin aşchiere”.  Cool, nu?

Deja m-am întins mult mai mult decât intenţionam, cred că nu am scris lucruri foarte interesante, nici ieşite din comun, însă am încercat să dau o impresie despre o viaţă normală a unui copil-adolescent din anii 80.  Vă invit să preluaţi subiectul, cine ştie ce iese?

PDS cu Radu Vancu

Sebastian în vis – Radu Vancu

O cărticică nouă-nouță care s-a născut aici. Spre rușinea mea, nu i-am urmărit creșterea.  Spre fericirea mea (nu glumesc) există și este incredibil de frumoasă.  Vă las să savurați o porție, alături de regretul meu că nu sunt mai deșteaptă și mai sensibilă ca să scriu tot ce merită acest splendid joc al lui Radu.

Din Cântul IV

 

Sebastian mai trage – o dată şi gata! – din suzeta

cu bobiţe de smirnă şi tămâie (aşa trăgea cândva

şi tata din păhărelul cu tsipouro). În armura iepuro,

Broscoporcul se face iar momâie, după cum Pisicâinele

încremeneşte şi el. Deloc nătântoc, prichindel înţelege

 

că timpul stă-n loc şi lumea face stop-cadru ca o

poză din gazetă de fiecare dată când trage el din

suzetă. Iar acum, în spaţiu-n care timpul şi-a-ngheţat

farmecele, gigantul îşi coboară iar foarfecele şi se

pune pe decupat – după ce l-a terminat pe Sebastian,

trece la Nietzschuleţ, cu grijă să nu ciuntească

mustăţoiul nici un piculeţ. Pe urmă scoate cele

două figurine din rama lumii, le ia-n palma strânsă

căuş, mici cât boaba spumii, şi le suflă ca pe puful

florii de scoruş. Nietzschuleţ şi piciuleţ o iau razna

cu viteze de mii de Mach, practic trec de norul lui

Oort cât ai zice mac, iar după ce lasă-n urmă spuza

lui Orion şi Betelgeuza hiperspaţiile se fac râu de

stele, numai suzeta se mai vede lucind ca o crenguţă

de aur printre ele. Aplecat peste piticot, piticuţul

Nietzsche îl fereşte din când în când de pulsari şi

stele pitice. Cu pampersul jenându-l un pic la mers,

Sebastian se plimbă de-a buşile prin univers.

Joc subversiv

Nesfârşitele primejdii – Mircea Horia Simionescu

Cartea Românească, 2007

Mi se pare ciudat că n-am nimerit atâţia ani cărţile autorilor din Şcoala de la Târgovişte, însă nu-mi pare rău de întârziere – probabil nu mi-ar fi plăcut MHS atât de tare dacă n-aş fi citit şi desluşit ceva romane jucăuşe şi experimentale înainte de a ajunge la el.  Nesfârşitele primejdii, nu-i vorbă, nu seamănă cu vreunul anume, pentru că stilul autorului mi se pare definit, personal şi distinct, însă se înscrie cu succes într-o galerie mondială destul de amplă de romane din perioada respectivă (e scris în 1978), romane ce redefinesc realitatea şi literatura, introducând fisuri de fantezie şi ludic.

Joc de imaginaţie şi reinventare a vieţii personajului principal în diverse planuri temporale, alături de iubita ideală care-şi păstrează numai numele, romanul este un deliciu pentru cei care au trăit ceva vreme în comunism, pentru că sfidează toate clişeele epocii, reuşind să se strecoare elegant printre imperativele vieţii tovărăşeşti şi să creeze o lume cu adevărat liberă.  Această lume există, fireşte, numai în ideile personajului-scriitor, însă graniţa dintre ea şi realitatea aparentă este atât de fluidă, încât nu ştii niciodată unde te afli.  MHS are o dexteritate uimitoare în crearea acestor experimente – felii de vieţi alternative, pentru că fiecare poveste sau fragment are farmec, e credibil până la un punct, după care se joacă firul narativ fie melodramatic, fie tragi-comic, pastişând cu umor câte un tip clasic de aventură.  În feliile de (i)realitate zugrăvite se regăsesc personaje – tipar pentru diverse timpuri sau locuri, iar cele din prezentul comunist sunt atât de vii şi de evidente, încât ajungi la concluzia că cei de la cenzură erau nişte idioţi.  Dialogurile personajelor sunt, uneori atât de intens intelectualizate, încât îţi dai seama numaidecât de convenţie, dar ce trăiesc ele acolo, pe de altă parte, pare desprins dintr-o operetă de provincie care face cucoanele sensibile să lăcrimeze.  Alteori intensitatea sentimentelor e înălţătoare şi simţi adevărul şi frumuseţea până în ultima fibră.  Acest amestec este fermecător, cu condiţia să-ţi placă jocul propus şi să accepţi puseurile imaginative ale autorului.  Pe mine m-a prins.

Romanul nu se vrea în mod necesar o satiră la adresa societăţii multilateral dezvoltate, ci propune o modalitate elegantă de a evita să trăieşti acolo, folosindu-ţi resursele în alt sens decât cel permis şi universal acceptat şi trăit de majoritate.  E vis şi joc dincolo de consecinţe, o carte care trebuie să-i fi inspirat pe cititorii de la vremea respectivă către evadare din cotidian prin gând şi sentiment.  Însă continuă să fie atrăgătoare pentru cititorul de astăzi prin calitatea literară şi universalitatea temelor propuse.

PDD marca SGB

Chipurile – Stoian G. Bogdan

Cartea Românească, 2009

Poet premiat pentru acest volum de USR în 2008 și personaj controversat, din câte mi-am putut da eu seama, în lumea tinerilor poeți de astăzi, SGB nu te prea poate lăsa indiferent.  El personal e genul acela de tip care fie te calcă pe nervi, fie te atrage necondiționat – pentru că exact asta își propune.  Joacă un rol de puști teribilist căruia-i place să dea cu bâta-n baltă și pe care-l amuză grozav să șocheze.  Dacă nu reușește să fie în centrul atenției nu se simte în largul lui, iar în astfel de momente mi s-a părut că întrevăd, prin fisura din scut (fiindcă e clar un scut de duritate și jemanfișism creat posibil involuntar), o mare sensibilitate și o sclipire de adevăr.

Nu am dat detaliile de mai sus gratuit, pentru o mică bârfă literară, ci pentru că sunt importante pentru percepția poeziei pe care o scrie SGB în Chipurile.  Exact așa sunt și poemele: cu un limbaj frust, dur, cu teme ce par măcar parțial biografice, circumscriind ratarea, cu personaje tragice dintr-o lume violentă și greșită, amestecând fâșii de realitate cu hiperbole ficționale de efect și, uneori, dezvăluind o sensibilitate profundă prin versuri de o poezie aproape eterică, gingașă, tandră.  Mi se pare o poezie gândită din astfel de contraste, nu gândită în sensul de lucrătură, ci țâșnită din conștiința durității vieții împletită cu capacitatea de a visa pe dos.  Frumusețea sentimentului confruntată cu mizeria realității, cam așa ceva.  Înălțătorul și sublimul din interior lovit de sânge, mușchi, vomă și strivit de bordurile și gardurile de afară.  Habar n-am dacă are vreun sens ce zic eu aici, însă mie așa mi s-a părut.

 Ultimul poem din volum, care mie mi-a plăcut cel mai mult:

acasă

cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria

acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat

jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu

trânteşti portiera în urmă tragi fum după fum

îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni

o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa

dar carul mare e tot între nuci limpede

nu e monica să ţi se gudure la picioare

nici Riki să-ţi sară în braţe

păşeşti pe potecă şi îţi lipsesc din mâini găleţile cu apă

însă mamaia s-a retras de mult printre oale

te cheamă scândurile din ferestre

auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi

acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica

susurul vinului curgând în pahare

deschizi pumnii şi mângâi cu vârfurile degetelor zidurile

aici dădeai cu capul când te simţeai

prost prost

aici a buşit traian pisica ta hoaţă

aici era uşa

intri

aici te-ai blocat

şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale

cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani

te ghemuieşti într-un colţ al salonului

şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul

Graniţa dispare

Mentaliştii – Florin Manolescu

Cartea Românească, 2009

Mă refer aici la graniţa aceea convenţional trasată între SF şi mainstream.  Am făcut cunoştinţă live cu dl. profesor Manolescu la un Cenaclu SRSFF cu totul deosebit, la Centrul Calderon, unde a fost invitat (şi) pentru a citi dintr-un alt volum al său, Misterul camerei închise – nouă povestiri incredibile,  apărut la Humanitas.  Ne-a impresionat pe toţi cei prezenţi printr-o atitudine minunată, de o fineţe şi o modestie ieşite din comun în breaslă, însă şi prin calitatea impecabilă a textului.  Eu, din întâmplare, nu citisem absolut nimic scris de domnia sa, nici critică nici proză, aşa că am avut un prim contact de mare efect.  Cred că studenții săi de la Universitatea Ruhr din Germania sunt tare fericiți că au un „prof” de asemenea ținută.

Mentaliștii conține „alte nouă povestiri incredibile” (subtitlul cărții), care sunt incredibile, însă și incredibil de frumoase!  Sunt construite toate în felii de istorie alternativă, iar autorul jonglează cu ideea călătoriei în timp. Afirmația mea că granița cu mainstream-ul este foarte transparenta vine, însă, din firescul și talentul cu care sunt puse în scenă micile povești. Personaje pitorești (o să vă placă la nebunie domnul Motaș, mie mi s-a părut frate bun cu personajul lui Filip Florian), detalii încântătoare despre locurile prin care se petrec evenimentele – de la Paris, la Viena, Berlin și București, întâmplări pasionante și, mai presus de toate, o știință a scrisului greu de egalat.  Nu lipsește un umor fin, jucăuș, necoroziv și nici o învăluire în magie, magia lecturii, așa cum o fac cei mai buni dintre cei buni.  Sunt scrise, așa cum scrie DCM pe coperta IV, din pură plăcere, însă într-un stil rafinat și inteligent, care îl poartă pe cititor în una din cele mai frumoase lumi, îl convinge întru posibil, îi dăruiește cîteva ore de vrajă.

&Revanșa este prima povestire, în care profesorul Otto Flamm reprezentând o Germanie înfloritoare, vizitează Parisul într-o istorie schimbată de început de secol XX, în care Turnul Eiffel se afla în Berlin, iar pe Champs Elysees se consumau cârnăciori și halbe de bere. 🙂  Fumurile lui Flamm și discursul lui fulminant in fața Academiei, mixajele istorice delicioase, finalul când își citește vederea trimisă lui însuși, o să vă facă să zâmbiți, iar miezul este surprinzător.

În &O poveste de Crăciun apare deliciosul domn Motaș și o poveste despre cifruri, Bletchley Park și Leonid Dimov, în care te lași cuprins de emoție, thrill și poezie.  &Saliera ne introduce într-o lume cu infractori geniali ca-n filmele din anii 50 și ne plimbă prin orașul meu favorit, Viena, pe la Hotel Sacher, citim despre românii tenismeni care pierd în fața austriecilor cupa Davis în mijlocul unor năstrușnicii demne de un mai alert Hercule Poirot. 

&Mentaliștii ne introduce într-un București sub ocupație germană de un farmec pe care ni l-am dori și acum, cu un copil genial și părinții săi, minicapodopere de portrete bourgeois. Ne trec fiorii la scamatoriile incredibile ale „mentaliștilor” ce evoluează într-un circ ce parcă e cumva concentric cu cel general și la istețimea copilului care-i depășește printr-o frumoasă întoarcere de condei. În &Un scandal la București domnul Motaș se dovedește mai inteligent decât Sherlock Holmes, iar &Mașina timpului este o bijuterie de mici dimensiuni în care foarte impresionantă este portretizarea unui om și a timpurilor pe care le trăiește în câteva linii.  &Serendipity ne arată din nou vocația de detectiv a domnului Motaș alături de pasiunea lui pentru muzică bună și istorii de familii străvechi, iar &Harta caporalului Maximilian Scurtu este de un umor genial și surprinzător.

&Ultima poveste e tristă și duioasă, vorbind despre Bucureștii demolați și de aventurile extraordinare ale domnului Motaș, ce se întâlnise cândva cu Papa, dar mai ales de sentimentele stăpânului său lipsit de prezența inteligentei feline, pe care o așteaptă gătindu-i mâncarea preferată, ardei umpluți cu smântână. Am uitat să vă spun că domnului Motaș îi place la nebunie caimacul în cafea și că nu o servește decât fierbinte! 🙂

O carte pe care am citit-o imediat, cu o plăcere pe care n-o mai simțisem de mult, cu o senzație de parcă beam cafeluța fierbinte la gura sobei, într-o casă veche pe o străduță umbroasă din București, în timp ce bunica îmi istorisea câte-n lună și-n stele, iar eu mă întrebam dacă nu cumva fabulează, întinzându-mă pe fotoliu ca o pisică. 

Hm… Aveam un feeling…

Iata ce scrie Cărtărescu:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-o-nedreptate-908350.html

Si Manolescu:

http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_-_comentarii/Ce_nu_-vrea_sa-_stie_Herta_Muller_-I_7_346235375.html

Eu una îi creditez pe ei.  Nu fiindcă n-aş fi de acord că a existat o grămadă de laşitate în România, ci pentru că nu-mi place atitudinea asta de a arunca cu noroi de sus, nediscriminatoriu.  Uite-aşa, de-a dracului ce sunt. 

Stimata doamnă a emigrat, nu ştiu ce-ar fi făcut dacă rămânea, poate ar fi avut curajul să protesteze deschis, înverşunat şi să lupte (singură?) împotriva sistemului.  Poate nu. Cert e un singur lucru: n-ar fi avut nicio şansă să ia premiul Nobel pentru literatură…

E foarte uşor să dispreţuieşti nişte victime atunci când tu ai reuşit să ieşi de sub puterea călăului.  Mi se pare incredibil că cineva care se pretinde liber nu înţelege că lipsa de libertate poate influenţa şi libertatea interioară, modifica gândirea, distorsiona etica şi sistemul de valori.  Şi dumneaei a fugit tot de frică – frica de securitate, represiune etc.  Atunci cu ce e mai bună frica ei decât frica celor ce au rămas (fără să aibă vreo cale de scăpare)?  Da, suntem un popor de 22 de milioane de laşi (minus o mână de oameni) dar suntem, din acest punct de vedere, fraţi buni cu încă nişte sute de milioane de ruşi, cehi, bulgari, albanezi, chinezi, nemţi, spanioli, italieni, cubanezi, argentinieni etc.  Sau nu ştiu eu şi, de fapt, toţi intelectualii din ţările pe care le-am menţionat au protestat în bloc împotriva regimurilor dictatoriale din ţările lor?  Şi dacă n-au făcut-o atâta amar de oameni, oare nu ne putem pune şi întrebarea dacă erau într-adevăr liberi interior s-o facă?

Profunzime si tenebre

Despre eroi si morminte – Ernesto Sábato

Humanitas, 2003. Trad. Aurel Covaci

Puterea extraordinara a acestui scriitor mi se confirma cu al doilea roman pe care i-l citesc, de mai mare intindere si, intr-un anumit fel, o continuare si extrapolare a Tunelului.  Obsesiile lui Sábato, orbirea, intunericul din om, sufletul argentinian si influenta istoriei tarii asupra sa, sunt aici urmarite si dezvoltate detaliat prin intermediul unor povesti a caror complexitate, tragedie si intensitate depasesc, dupa mine, doua praguri din lumea literaturii: cel al suportabilitatii cititorului obisnuit si cel al capacitatii de nuantare a raului de catre scriitorul obisnuit. 

Despre eroi si morminte este, din pacate pentru mine, in momentele in care face incursiuni in istoria Argentinei (de unde vine titlul) foarte greu de inteles, nu pot empatiza cu niste eroi despre ale caror teluri nu stiu mare lucru – sigur admiratia fata de descrieri exista, insa ramane cumva in exterior.  Intregul farmec si intreaga valoare a cartii sunt percepute, sunt convinsa, numai de conationalii sai (sau de experti in zbuciumatele evenimente ale tarii, in masura in care acestia ar fi interesati si de literatura).  Dar literatura este, cu asupra de masura, si am dorit numai sa-mi exprim aici regretul ca n-am putut intelege si asimila toate dimensiunile romanului si, astfel, ale personalitatii si talentului acestui scriitor uluitor.

Romanul este structurat in trei mari episoade, povesti care circumscriu vietile acelorasi personaje, din perspectiva a trei naratori, eroi si martori ai acestor povesti.  Cele trei sunt gandite pentru a aduce lumina, din diverse unghiuri, asupra personalitatilor demente, dezaxate, insa tulburatoare si pervers atragatoare, de o forta irepresibila, a Alejandrei si tatalui ei, Fernando Vidal.  Sabato ii foloseste pe cei doi pentru a face o demonstratie a carei miza mi-e foarte teama s-o intrezaresc – existenta unor camere atat de intunecate ale sufletului omenesc, capabile de generarea unor obsesii atat de irationale si de profund inradacinate in rau, incat parjolesc toata inocenta, toate sentimentele, toata speranta si toata aspiratia spre inalt din jurul lor, creand, in acelasi timp, premizele unei autodistrugeri desavarsite a purtatorilor lor.

Cartea îţi oferă (sau, în fine, mi-a oferit mie) o experienţă a lecturii de neuitat, este densă şi răscolitoare, te face să trăieşti alături de personaje, să te înspăimânţi alături de ele şi să-ţi pui întrebări din cele mai incomode.  În prima parte se naşte şi se zvârcoleşte dragostea mult prea tânărului şi inocentului Martin pentru o femeie ce mi se pare un portret unicat în literatură, cu o forţă şi o vibraţie interioară care i-ar face invidioşi pe cei mai profund pasionali dintre noi, un suflet de o complexitate doborâtoare pentru cei din jur, datorită capacităţii de a se mişca natural pe cel puţin şapte-opt “octave” de intensitate emoţională.  Alejandra este flacără în stare pură, însă scânteia care a aprins-o vine din negurile eredităţii şi unei istorii atât de ciudate şi împovărate de teribile tragedii, aventuri şi secrete, încât prevezi în fiecare secundă, cu inima strânsă, că destinul incendiarei brunete poartă pecetea autodevorării.  Numai la Dostoievski am mai văzut personaje atât de supuse căderii, muşcate şi distruse de răul ascuns în propria fiinţă, cărora şi binele pe care-l fac le iese rău şi le face rău, însă la celebrul rus există credinţa în Dumnezeu ca alternativă de salvare, pe când la Sabato nu.  Chinurile nesfârşite ale lui Martin, mereu împrospătate de gesturile, capriciile şi durerile Alejandrei sunt descrise extrem de realist, de detaliat şi de intuitiv de scriitor, care îl creionează, astfel, ca pe unul dintre cei mai “reuşiţi” îndrăgostiţi fără speranţă pe care i-am întâlnit.  Incapacitatea lui de a înţelege ce i se întâmplă e firească, iar felul în care îşi urmează nădejdile până la capăt, ca să simtă cuţitul sfâşiindu-l până la os, cu disperare şi ardoare, e mişcător.  Cavalerul fără prihană prins în plasa unui păianjen atât de frumos, încât îi doreşte până şi cruzimea.

To be continued…