Profunzime si tenebre

04/10/2010 at 5:27 pm (Roman)

Despre eroi si morminte – Ernesto Sábato

Humanitas, 2003. Trad. Aurel Covaci

Puterea extraordinara a acestui scriitor mi se confirma cu al doilea roman pe care i-l citesc, de mai mare intindere si, intr-un anumit fel, o continuare si extrapolare a Tunelului.  Obsesiile lui Sábato, orbirea, intunericul din om, sufletul argentinian si influenta istoriei tarii asupra sa, sunt aici urmarite si dezvoltate detaliat prin intermediul unor povesti a caror complexitate, tragedie si intensitate depasesc, dupa mine, doua praguri din lumea literaturii: cel al suportabilitatii cititorului obisnuit si cel al capacitatii de nuantare a raului de catre scriitorul obisnuit. 

Despre eroi si morminte este, din pacate pentru mine, in momentele in care face incursiuni in istoria Argentinei (de unde vine titlul) foarte greu de inteles, nu pot empatiza cu niste eroi despre ale caror teluri nu stiu mare lucru – sigur admiratia fata de descrieri exista, insa ramane cumva in exterior.  Intregul farmec si intreaga valoare a cartii sunt percepute, sunt convinsa, numai de conationalii sai (sau de experti in zbuciumatele evenimente ale tarii, in masura in care acestia ar fi interesati si de literatura).  Dar literatura este, cu asupra de masura, si am dorit numai sa-mi exprim aici regretul ca n-am putut intelege si asimila toate dimensiunile romanului si, astfel, ale personalitatii si talentului acestui scriitor uluitor.

Romanul este structurat in trei mari episoade, povesti care circumscriu vietile acelorasi personaje, din perspectiva a trei naratori, eroi si martori ai acestor povesti.  Cele trei sunt gandite pentru a aduce lumina, din diverse unghiuri, asupra personalitatilor demente, dezaxate, insa tulburatoare si pervers atragatoare, de o forta irepresibila, a Alejandrei si tatalui ei, Fernando Vidal.  Sabato ii foloseste pe cei doi pentru a face o demonstratie a carei miza mi-e foarte teama s-o intrezaresc – existenta unor camere atat de intunecate ale sufletului omenesc, capabile de generarea unor obsesii atat de irationale si de profund inradacinate in rau, incat parjolesc toata inocenta, toate sentimentele, toata speranta si toata aspiratia spre inalt din jurul lor, creand, in acelasi timp, premizele unei autodistrugeri desavarsite a purtatorilor lor.

Cartea îţi oferă (sau, în fine, mi-a oferit mie) o experienţă a lecturii de neuitat, este densă şi răscolitoare, te face să trăieşti alături de personaje, să te înspăimânţi alături de ele şi să-ţi pui întrebări din cele mai incomode.  În prima parte se naşte şi se zvârcoleşte dragostea mult prea tânărului şi inocentului Martin pentru o femeie ce mi se pare un portret unicat în literatură, cu o forţă şi o vibraţie interioară care i-ar face invidioşi pe cei mai profund pasionali dintre noi, un suflet de o complexitate doborâtoare pentru cei din jur, datorită capacităţii de a se mişca natural pe cel puţin şapte-opt “octave” de intensitate emoţională.  Alejandra este flacără în stare pură, însă scânteia care a aprins-o vine din negurile eredităţii şi unei istorii atât de ciudate şi împovărate de teribile tragedii, aventuri şi secrete, încât prevezi în fiecare secundă, cu inima strânsă, că destinul incendiarei brunete poartă pecetea autodevorării.  Numai la Dostoievski am mai văzut personaje atât de supuse căderii, muşcate şi distruse de răul ascuns în propria fiinţă, cărora şi binele pe care-l fac le iese rău şi le face rău, însă la celebrul rus există credinţa în Dumnezeu ca alternativă de salvare, pe când la Sabato nu.  Chinurile nesfârşite ale lui Martin, mereu împrospătate de gesturile, capriciile şi durerile Alejandrei sunt descrise extrem de realist, de detaliat şi de intuitiv de scriitor, care îl creionează, astfel, ca pe unul dintre cei mai “reuşiţi” îndrăgostiţi fără speranţă pe care i-am întâlnit.  Incapacitatea lui de a înţelege ce i se întâmplă e firească, iar felul în care îşi urmează nădejdile până la capăt, ca să simtă cuţitul sfâşiindu-l până la os, cu disperare şi ardoare, e mişcător.  Cavalerul fără prihană prins în plasa unui păianjen atât de frumos, încât îi doreşte până şi cruzimea.

To be continued…

Advertisement