Experienţe din comunism

Într-un excelent articol despre “cazul Herta Müller vs intelectualii români”, dreaming jewel propunea să punem pe bloguri poveşti ale noastre din perioada comunistă, care să meargă pe două coordonate – unele să demonstreze cum am participat noi (chiar nevinovat sau inconştient) la menţinerea şi propăşirea sistemului – vezi participarea la Cântarea României, iar altele care să arate momentele în care ne-am prins cât de absurd era ce ne înconjoară.  Mie mi s-a părut de atunci o idee excelentă, iar astăzi m-a impulsionat şi zum.  Dacă suntem cu toţii sinceri, fără să încercăm să ne “scoatem” în vreun fel, poate reuşim să salvăm puţin din obrazul cam terfelit…

Din prima categorie nu pot uita întreaga sagă a “pionierilor” şi ce a reprezentat ea pentru mine şi pentru 99,99999% dintre copiii care mă înconjurau.  În şcoala mea (absolut obişnuită, de cartier bucurestean muncitoresc – locuiam în infamul Pantelimon) a căpăta un “grad” în armata pionierilor însemna o recunoaştere a unor calităţi pe care le aveai. Şi la mine la şcoală calităţile astea nu erau de bun comunist sau mai ştiu eu ce, ci reflectau în 90% dintre cazuri rezultatele la învăţătură.  Comandantul de detaşament era aproape inevitabil cel mai bun elev din clasă, iar comandanţii de grupe cei imediat următori.  În clasa a treia, pentru că mă simpatiza profesorul care se ocupa de pionieri (avea şi ăsta o funcţie, însă nu mai ştiu cum îi zicea, poate aveţi voi idee), am fost propusă şi aleasă în careu – era o întreagă festivitate dacă vă aduceţi aminte – “locţiitor de unitate” – adică aveam şnur bleu :).  Menţionez că din punct de vedere psihologic, acest lucru a însemnat enorm pentru mine, fiindcă fusesem un copil extrem de timid, iar la începutul clasei a treia s-a desfiinţat clasa în care fusesem până atunci şi a trebuit să fac faţă unei noi învăţătoare şi unor noi colegi, care aveau alte obiceiuri şi, mai ales, alte “staruri” – deci aleseseră un alt comandant de detaşament (pentru cine nu ştie, ăsta se alegea pe clasă).  Nu mi-a dat prin cap nicio secundă că organizaţia aia de pionieri era un mecanism de îndobitocire în masă, fireşte, ci m-am bucurat foarte tare de popularitatea pe care am obţinut-o astfel.  Nu ştiu cum era la voi, însă pentru noi, comandanţii ăştia de unitate şi locţiitorii lor erau aşa, un fel de personaje mitologice, cu toţii ne doream să-i cunoaştem şi să ne afişăm împreună cu ei, să ne dăm prieteni, deci erau funcţii extrem de râvnite.  În clasa a IV-a s-a repetat scenariul, într-a V-a am fost doar comandantă de detaşament (erau doi locţiitori, unul pentru clasele primare, unul pentru cele gimnaziale, iar acesta din urmă nu era aproape nicioadată dintr-a V-a, pe motive de lipsă de autoritate :D), într-a VI-a din nou locţiitor.  Între timp mai crescusem şi eu, iar chestia asta cu pionierii începuse să mi se arate în tot ridicolul ei. Înţelegeam perfect că e o prostie formală, că nu-mi pasă deloc câte sticle, borcane şi maculatură aduc bieţii copii la şcoală, că şedinţele de pionieri şi plenarele mă plictisesc teribil.  Totuşi, mă fascinau în continuare luminile rampei şi avantajele pe care le aveam ca “mahăr” de pionieri, materializate în posibilitatea de a chiuli de la şcoală sub pretextul obligaţiilor “pioniereşti”.  Şi am acceptat în clasa a VII-a să fiu aleasă comandantă de unitate (şefu şcolii, pentru cine nu ştie!) fără să-mi pun problema că aş face vreun compromis cu vreo conştiinţă. O să combin aici puţin cu categoria a doua şi am să vă povestesc de ce mi-a făcut, de fapt, o deosebită plăcere învestitura.  În general totul era regizat dinainte – teoretic erau propuşi câte 4-5 inşi pentru fiecare funcţie, însă profesorul responsabil cu pionierii făcea clar în şedinţe anterioare cu toţi comandanţii de detaşament (practic cu toate clasele, deci) cine ar trebui să fie ales. În anul respectiv se schimbase proful responsabil, funcţia revenindu-i unei profesoare care mă antipatiza teribil (nu ştiu de ce, nu-i fusesem niciodată elevă, însă d-na Ciobanu – salutări! – nu prea înghiţea fetele în general…), deci hotărâse un alt nume.  Însă, conform regiei, propunerile trebuiau făcute în faţa careului. Numele meu a ieşit la iveală, moment în care am fost votată de 2000 de copii, într-o zarvă îngrozitoare. Nu a mai avut ce face! 😀  Deci da, am profitat de sistem, chiuleam în prostie şi de la şedinţele ei, dar şi de la orele pe care le înlocuiau şi jucam baschet în curtea şcolii cu băieţii, sperând să nu mă vadă vrăjitoarea! Nu mi-am pus nicio secundă problema vreunui act de protest public împotriva sistemului de pionieri, deşi îi realizam stupiditatea, mânăriile din spate, scopul spălării pe creier (cel puţin în ultimii ani, 87 şi 88).  Îl ridiculizam cum puteam, însă, într-un fel naiv, dar pervers, îi purtam însemnele (şnurul albastru) cu mândrie, pentru că, repet, numai copiii foarte buni puteau accede la funcţia respectivă.  Paradoxal, eu n-am fost aleasă pe acest criteriu, ci de copii, pe criteriul popularităţii.  Asta mă făcea şi mai fericită.  Şi cred că mulţi copii gândeau la fel.  La plenarele conduse de Poliana Cristescu (soţia lui Valentin Ceauşescu, pentru cine nu ştie) cântam, alături de ei, “UTC-iştii de azi, RFG-iştii de mâine”…

Cântarea României, o, da!  Nu ştiu cum era pe la alţii, însă la noi la şcoală, din cauza profesoarei de muzică, puţin sărită, aveai două posibilităţi – ori să mergi la cor, ori să faci parte dintr-o formaţie de instrumente muzicale (sau, în fine, să-i dai un motiv al dracului de bun să nu faci nici una nici alta). Din 2500 de elevi, 1500 erau la cor. Nu ştiu dacă mă credeţi, e adevărul adevărat.  După ce am refuzat aproape plângând să mai merg la coşmarul acela colectiv de cor (n-am pic de voce, totuşi am rezistat vreo doi ani), am fost obligată să merg la formaţia instrumentală şi să cânt aproape 5 ani la blockflüte.  Da, am ajuns la faza pe ţară la Cântarea României cu prostia aia, pe care o făceam mecanic (n-am ştiut nicio secundă în cei 5 ani să citesc o partitură, învăţam fiecare notă după nume).  Nu mi-a plăcut deloc, însă a refuza era echivalent cu a-i chema pe părinţii mei la şcoală continuu sau a alege o altă tâmpenie (gen cerc de nu ştiu ce traforaj sau să ţesem frumos) pe care o suportam şi mai puţin.  Copiii nu aveau voie să fie “idle” în comunism, ci să “se implice” – observaţi vocabularul corporatist?  Nu am refuzat pentru că mi-a fost frică – de notele mai mici pe care le-aş fi primit din cauză că eram recalcitrantă etc. – şi pentru că era mai comod să fac asta decât altceva.  Am mai ajuns şi la faza pe municipiu cu trupa de teatru a şcolii.  Asta a fost cu totul altceva, mi-a plăcut la nebunie.  Nu m-am gândit nicio secundă că piesa aia pe care eu o trăiam clipă de clipă (ştiam fiecare replică a celor peste 20 de personaje, eram regizorul secundar) face parte din acelaşi sistem de îndobitocire în masă, n-aş fi refuzat s-o fac nicicum, fiindcă a fost unul dintre rarele lucruri cu adevărat frumoase făcute în anii de şcoală (în afară de tabere).

Ajungând la momentele în care realizam absurditatea sistemului.  Au fost tone – şi cele de mai sus fac parte dintre ele;  dar în primul rând mi se spunea (de către tata şi bunici) că “ăştia” sunt nişte porci nenorociţi, care nu dau căldură, mâncare şi libertate (în ordinea asta, din păcate) alături, evident, de interdicţia de a repeta aşa ceva în afara casei.  Şi se refereau specific la comunişti şi la Ceauşescu.  De fiecare dată când mă trimiteau ai mei să cumpăr “raţia” de zahăr şi ulei, la nişte cozi interminabile, la care pierdeam ore în şir.  Când îmi puneam mănuşile ca să citesc, fiindcă îmi îngheţaseră pe creion făcându-mi temele (la mine în cameră erau constant 14 grade iarna).  Când se întrerupea curentul, când se oprea apa caldă.  Erau extrem de multe evenimente de zi cu zi, nu le mai repet, le ştie toată lumea.  Pentru mine, însă au fost mici revelaţii particulare, cum a fost momentul în care am văzut prima dată, în pauza unui film la video (şi ăsta interzis, dealtfel) o reclamă la ciocolata Mars.  Nu mâncasem niciodată Mars (deşi am fost printre privilegiaţi, mama avea tot felul de “relaţii”, fiind agent de turism la ONT – de exemplu băusem Coca-Cola, aveam blugi şi mâncasem ouă de ciocolată Kinder), iar când am văzut pe ecran râurile de ciocolată şi caramel, mi-am imaginat instantaneu ce viaţă frumoasă trebuie să fie într-o ţară în care există aşa ceva.  Alta a fost când am citit “Cel mai iubit dintre pământeni” şi “Arta conversaţiei”, am mai spus asta pe undeva.  Nu avusesem nici cea mai vagă idee de oroarea în care trăiseră oamenii în anii 50, iar asta m-a lăsat mască.  Părinţii mei crescuseră în anii 60-70, aveau amândoi “origine sănătoasă” (fii de ţărani şi muncitori) şi nu ştiau sau nu erau preocupaţi deloc de perioada respectivă.  Dimpotrivă, de la ei rămăsesem cu senzaţia că anii 80, cei în care trăiam eu, erau groaznici faţă de rest.  Alta a fost când mi s-a explicat că trebuie să dau la medicină, nu în altă parte, fiindcă e singura meserie în care “javrele astea” nu prea au ce să-mi facă (tata nu era membru de partid şi i-au cam luat boii de la bicicletă pe tema asta, însă nici n-a putut să facă o carieră strălucită în comerţ exterior, aşa cum şi-a imaginat; pe mama au convins-o în 86 să intre în partid, altfel n-ar fi putut să fie şefă-adjunctă a agenţiei în care lucra – şi a acceptat…).

Îmi mai aduc aminte ceva hilar – în clasa a VIII-a toţi doream să ne facem mai repede utecişti fiindcă atunci am fi avut voie să renunţăm la porcăriile alea de uniforme de pionier…  Nici acum nu ţin minte dacă m-au făcut utecistă sau nu, însă, oricum, în liceu am refuzat in corpore să participăm la orice activitate UTC, ceea ce ne-a atras o grămadă de scandal de la profesoara şefă UTC pe liceu, dar nicio sancţiune, fiindcă liceul meu era un fel de grotă de periferie unde erau azvârliţi mulţi profesori senzaţionali care avuseseră probleme cu establishmentul comunist.  Aşa se face că devenise la sfârşitul anilor 80 unul dintre cele mai bune din ţară, cu al doilea procentaj de olimpici la matematică şi fizică după mai celebrul MF1, Liceul de informatică.  Atmosfera era extrem de liberă la noi, se vorbea cu “domnule profesor”, nu tovarăşe (îmi şi imaginez moaca lui Chevo sau a lui Harry Friedmann dacă le-ar fi spus cineva tovarăşi!) iar la şedinţele cu părinţii, aceştia erau apostrofaţi cu “ştim că n-aveţi ce să le daţi de mâncare, însă ne-au înnebunit cu gogoşile de la chioşc, o să moară de la atâta ulei!”.

Vorbind de absurditatea sistemului, tot în liceu am aflat ce înseamnă “practica”.  Făceam două-trei săptămâni de cursuri normale, apoi câte două de “practică”, în fiecare trimestru.  Asta însemna că petreceam 4 din cele 6 zile în nişte ateliere improvizate în curtea liceului şi pileam plăcuţe de metal sau scriam protecţia muncii.  Era ceva sinistru, fiindcă maiştrii respectivi erau atât de lobotomaţi, încât nu ne lăsau să citim sau să facem altceva (nici măcar teme sau whatever). Celelalte 2 zile erau dedicate materiilor tehnice, care, cu excepţia desenului tehnic, acceptabil, erau ceva insuportabil, în special pentru o fată.  UTLM, MOM, rezistenţa materialelor si alte vome, vă aduceţi aminte?  Asta pentru că, la absolvirea liceului (de mate-fizică, unul dintre cele mai bune din ţară, repet), urma să primim o diplomă deosebită: cea de “prelucrător prin aşchiere”.  Cool, nu?

Deja m-am întins mult mai mult decât intenţionam, cred că nu am scris lucruri foarte interesante, nici ieşite din comun, însă am încercat să dau o impresie despre o viaţă normală a unui copil-adolescent din anii 80.  Vă invit să preluaţi subiectul, cine ştie ce iese?

Advertisements

56 Comments

  1. 25/10/2010 at 4:27 pm

    […] capricornk 13 s-a entuziasmat şi a trecut la fapte, e cazul să pun şi eu osul. Iată deci poveştile […]

  2. 25/10/2010 at 4:28 pm

    Mersi că m-ai scos din lene! Hai că am scris şi eu.

  3. voicunike said,

    25/10/2010 at 8:37 pm

    Wow,ce de amintiri ai rascolit! Aproape ca am retrait acei ani,in care daca nu erai in partid erai impotriva lor si te terminau psihic.Am fost si eu pioner,dar si utecist dar membru de partid nu!, la 14 ani deja uram acel regim din cauza neajunsurilor(cozi interminabile{o data am stat trei zile si trei nopti pentru a schimba butelia},hrana pe cartele dar si insuficienta,exprimarea numai in termeni socialisti si frigul care citeodata nu se mai termina.Dar mai bine ramineau aia in locul timpitilor de astazi de la guvernare,aia totusi te lasau sa traiesti si sa muncesti dar astia iti refuza pina si acest drept inalienabil.Damn!

  4. zum said,

    26/10/2010 at 3:10 am

    ‘Dar mai bine ramineau aia in locul timpitilor de astazi de la guvernare,aia totusi te lasau sa traiesti si sa muncesti dar astia iti refuza pina si acest drept inalienabil’ – pardon????!!!!
    eu credeam ca incercam sa povestim ca sa nu uitam, sa nu cumva sa se mai zica ‘era mai bine inainte’. doamne dumnezeule! nu, NU era mai bine inainte! era mai bine ca eram copii (acolo unde e cazul), dar aia e altceva, sa nu amestecam borcane.
    ‘mai bine ramineau aia’… inca nu-mi revin.

  5. we said,

    26/10/2010 at 3:45 am

    poa’ o sa scriu si eu ceva…

  6. capricornk13 said,

    26/10/2010 at 8:20 am

    @dj: da, am văzut; mi-ai adus aminte de o zi de ianuarie în care am petrecut 10 ore într-un frig năpraznic, în curte la 23 august, aşteptându-l pe Ceauşescu (n-a venit…)
    @voicunike: NU era ABSOLUT NIMIC mai bine inainte! nu se poate sa scrii asa ceva, dragul meu, serios… uita-te si tu cum te exprimi – te “lasau” sa traiesti?! ai nevoie de cineva care sa-ti “permita” asta?! si cu ce pret?!!!
    @zum: da, e foarte trist ca traim intr-o societate care duce la asa ceva 😦 😦 😦
    @we: te asteptam

  7. 26/10/2010 at 9:40 am

    @ voicunke
    Da cine nu te lasă să trăieşti, măi, acuma? Tu te auzi ce spui? Măcar pe ăştia poţi să-i schimbi prin alegeri, pe comunişti nu puteai.
    Şi toate romanele alea SF care-ţi plac atâta, crezi că le-ai mai fi citit? Nu tu Dune, nu tu Stephen King, nu tu … (aici te uiţi în bibliotecă şi completezi cu ce vezi în faţa ochilor). Să mă scuzi dar între confortul ăla cenuşiu de atunci şi cărţile de acum (ca să nu mai zic de restul, că pari să nu-l apreciezi) eu prefer cărţile.

    @ All
    Şi oricum, dacă ajungem să avem iarăşi o discuţie de genul “era mai bine – nu era mai bine atunci” tot demersul e egal cu zero, că discuţii d-astea au tot fost în blogosferă. Asta e cel mai simplu.

  8. capricornk13 said,

    26/10/2010 at 1:34 pm

    @dj: pai nu, n-o să discutăm despre asta, pentru că nu voi lăsa comentariile respective să treacă; nicule, iartă-mă te rog, însă închidem subiectul, ok?

  9. mulliganoglu said,

    26/10/2010 at 9:32 pm

    ati bagat cenzura ideologica?

    eu cred ca victorioasa dreptate e a luptatorului slavo-grec. dupa ’89 n-am mai luat nici o medalie, nici un pionier de frunte, nimica.

    adio, snururi, epoleti!
    pa-pa, cravate nylonii!

    • capricornk13 said,

      27/10/2010 at 5:35 am

      😀 dac-ar fi vorba de ideologie, mai treaca mearga, dar unde vezi tu idei pe-aici? 😀

      • mulliganoglu said,

        27/10/2010 at 6:38 pm

        idei putine, ideologie la greu

        asta cu “macar aveam un serviciu, o casa” e din setul promotional de la capitalistii: motan felixescu & moroiul @ calnegru si de la poetii: wc tudwhore & porcul

        vorba comersantilor de carti de credit: activati cardul apeland gratis numarul 666 si veti beneficia de calatorii gratuite catre meleaguri romantice

  10. gg said,

    27/10/2010 at 2:18 pm

    of,elf,te inteleg perfect.stii de ce.

    si ca sa va spun ca eu am fost ff bucuroasa ca in clasa a opta am fost facuta utecista,n-o sa ma credeti! pai am avut un motiv mai mult decat bun,dupa capul meu de atunci. sa va povestesc. in timpul pioneriei(o fi corect gramatical,ca habar n-am)am avut un mare of cu uniforma.adica fusta aia de pionier,dintr-un tergal negru,plisat, a fost facuta dintr-o fusta de-a mamei,de prin anii 60.o frumusete,realizez acum peste ani.atunci,de-abia asteptam sa scap de ea.si la inceputul anilor 70,cand a aparut prima data moda cu platforme,nu aveam voie sa purtam asa ceva la costumul de pionier.doar uutecistii,aia dintr-a opta sau de la liceu,puteau.nu mai vb de fusta care spre deosebire de cea de pionier era si mai scurta si mai stramta.si de bluza alba careia ii puteai face pense,asa incat se purta chiar mulata. si cum moda era si atunci,ca si acum, un mod de a te simti important si bagat in seama,am pacatuit si eu in directia asta.deci pt mine,sa fiu facuta utecista a fost un mod in care putei sa-ti manifesti cumva,fantezia vestimentara-pantofi negri platforma,fusta scurta si stramta,bluza alba mulata si pletele pe umeri,nu imbanzite in codite impletite si ce era mai important,dresuri subtiri,matasoase. din acest pct de vedere,am contribuit ff putin la mentinerea sistemului,haha!
    cu cantarea romaniei,nu le-am avut.doar faptul ca in clasa a 11 de liceu am luat locul doi pe tara la olimpiada de biologie(ma pregateam pt medicina. asa mi-a impus mama,desi mi-as fi dorit mult sa fac ceva artistic,dar cum mama a decretat ca mori de foame cu arta,si vai,cata dreptate avea,am facut medicina).

    • zum said,

      27/10/2010 at 6:56 pm

      exista uniforma de utecist?! doamne, cat de pe dinafara pot sa fiu! si doar eu am prins ceva din vremea aia, am fost si pioniera etc. 😦
      cum era uniforma si in ce clasa te faceau utecist? si cum te faceau, era vreo ceremonie, ceva? ca la pionieri?

      • capricornk13 said,

        27/10/2010 at 9:49 pm

        nu, cand eram eu a 8-a nu exista, insa aveai voie sa vii numai in sarafan (uniforma de joi pana sambata…) si in primele 3 zile 😀 iar baietii in camasa bleu

        • zum said,

          27/10/2010 at 10:41 pm

          da uniforma de pionier nu era numai pentru ocazii speciale? doar cravata aia trebuia purtata. nu? in rest era uniforma normala. eu parca asa tin minte…

          • mulliganoglu said,

            27/10/2010 at 10:46 pm

            se pare ca erau si unii mai patrunsi de spiritul pionieresc si o purtau si in afara programului (a propos, era o-ri-bi-la: cureaua cea mai cretina, din sub-plastic, camasile din nylon, cravatele alea din material de captusit pufoaica care se destramau pe la colturi dupa prima spalare; de culori nici nu mai zic, toate zorzoanele alea tricolore pe alb de chiuveta emailata)

        • gg said,

          27/10/2010 at 11:27 pm

          nu era propriu-zis o uniforma.dar in zilele cu activitati( nu mai tin minte ce tampenii or fi fost,au trecut aproape 40 de ani) nu aveai voie sa vii in sarafan si trebuia sa venim in fusta neagra,bluza alba si pantofi negri sau maro.si de aia zic ca fiecare isi putea manifesta fantezia in modul de a-si face aceasta tinuta.nu exista o formula standard.asta se intimpla prin 71-72.este posibil ca la sf anilor 80 sa se fi schimbat situatia si voi sa nu fi prins asa ceva.eu eram de mult”in campul muncii” si stiu ca exista o alta monstruozitate,uniforma de soim al patriei,absolut oribila,din plastic suta la suta cu care trebuia sa imbrac copilul la gradinita.

          • we said,

            27/10/2010 at 11:55 pm

            hehe, cate trucuri faceau colegele de liceu cu sarafanele alea:) nu era voie peste genunchi, aveau ele un sistem de ace, agrafe si alte obiecte ascutite pentru un sarafan cu geometrie variabila.

            evident, pentru golanii de noi:)

            in clasa XI-XII’a ne opream la o bodega pe malul marii, langa Poarta 2, juma de clasa, strategic – ca acolo era un liceu cu multe fete. care nu stiu cum se facea ca nimereau tot prin vecinatatea ceea. asa. si la 500 de metri de bodega era inca un liceu cu 90% populatie feminina.

            uite marea, uite luna, lol!

  11. 27/10/2010 at 2:46 pm

    Băi, se pare că numai noi trei – eu, tu, adinab – uite, şi cu gg patru, am contribuit la menţinerea sistemului, că să nu fi fost noi cădea mai repede. Ruşine să ne fie! Propun să fim scoase în careu! 🙂

    • adinab said,

      27/10/2010 at 6:49 pm

      adevarul este ca asa e. eu propun sa stam nitel in genunchi cu mainile sus, musai fara abecedare sub genunchi, sa nu le murdarim. astfel eram eu pedepsita intr-a doua 🙂

      eu uitasem sa zic si de intonarea tricolorului inainte de prima ora la scoala; colaborationism clar!

  12. kvala said,

    27/10/2010 at 3:54 pm

    Da, scoase in careu si pedepsite… aspru, dar drept…
    @voicunike, ai ratat o minunata ocazie de a nu deschide gura (am citat un presedinte francez)

  13. capricornk13 said,

    27/10/2010 at 9:57 pm

    @dj: 😀 bai, eu am cantat subversiv la plenare, da? 😀
    @adinab: colaborationism, aoleu! pai eu ce sa mai zic, iti dai seama ce fel de cantece se intonau la cor, nu?
    @kvala: aspru si drept, indeed 😀

  14. mulliganoglu said,

    27/10/2010 at 10:07 pm

    eu n-am cantat la cor din motive de lipsa de voce, deci am fost disident

    la preliminare pt. o cantarea romaniei am uitat discursul (din balcescu, gen) – eram atat de indragostit incat nici macar nu m-am jenat (iata cum iubirea a invins fiara ceausist-socialista)

  15. we said,

    27/10/2010 at 10:36 pm

    colaborationism la varsta voastra (ck, m), era greu sa se intample.
    colaborationism la varsta mea, da, se intampla. de ex. alergatul dupa carnetul de partid. si multe-multe-multe altele. trebuia sa VREI sa intri in partid in anii ’80, la varsta de 18-19 ani. puteai zice nu si nu ti se intampla nimic.
    ala mi se pare mie colaborationism.

    nu aberatii cu cantarea romaniei. avem noi romanii un stil de a lua la misto, in ras orice…

    • mulliganoglu said,

      27/10/2010 at 10:55 pm

      dar era sifonarie la greu. sifoane nr. 1 la 10 ani

      nu vreau derulez filmul acum, mi-e scarba

      • we said,

        27/10/2010 at 11:03 pm

        cata minte avea unul de 10 ani? clasa a III-a, da? ala spunea orice, ce era in casa, tot, la “tovarasa invatatoare”. nu cred ca la 10 ani ai notiunea de colaborationism, de rau/bine.

        • mulliganoglu said,

          27/10/2010 at 11:05 pm

          da’ de ce din tot ce faceam ii spunea lu’ tovarasa diriginta numai zicerile cu “urechila”, “pantofaru”? cand capeti notiunea de bine/rau? fix la 14 ani?

    • capricornk13 said,

      27/10/2010 at 11:01 pm

      aici sunt de acord cu tine, in 80 trebuia sa tii neaparat daca nu vroiai nu stiu ce functie;

    • 27/10/2010 at 11:06 pm

      Dar Cântarea aia a României te instruia de mic întru gândirea duplicitară sau mai corect zis în însuşirea practică a duplicităţii. De copil ştiai că lucrurile nu sunt aşa cum le recitai tu acolo şi totuşi îi dădeai înainte. Ce instrucţie mai bună putea fi pentru viitoarele şedinţe de partid în care să vorbeşti de depăşirea planului cincinal şi de viitorul de aur al ţării, când tu n-aveai curent, stăteai la coadă cu copilul în braţe ca să iei două cartoane de ouă, nu unul, şi când aveai dreptul la o juma de pâine pe zi, luată cartelă?
      Asta era ideea, să discutăm cum funcţiona sistemul la nivelul omului obişnuit, şi şi-aşa nu au oamenii chef să zică mare lucru, după cum vezi; dacă începem discuţia cu colaboraţionist-necolaboraţionist (adică în termeni de vină-nevinovăţie) chiar că se face pustiu p-aici.

      • we said,

        27/10/2010 at 11:47 pm

        ca sa te instruiasca de mic asupra duplicitatii, tre sa ai de mic notiunea de duplicitate. despre ce duplicitate vorbim la un copil (statistic, da?). multi se duceau la cantarea romaniei ca le placea, ca, na, erau copii. chitare, cantari… pana in clasa a V-VI-a nu prea aveai cunostinta de duplicitare. iar din a V-a, a VI-a, te luau intai cu orele de istorie, in care te invatau despre Tovarasul de te capiau, apoi venea liceul cu materiile alea absolut necesare, in care deja incepeau sedintele. si urma facultatea, unde se desavarsea procesul.

        Deci, Cantarea Romaniei, la nivel de pioneri etc., era ca si aici un bla-bla. Scouts, cubs (astia ar fi soimii), canticele, povestele, invatatul cu uniforma…

        Cum functiona sistemul la nivelul omului obisnuit? Pai mai intai: despre ce varsta vorbim? 10 ani cand faci insectare si bati mingea in curtea scolii? 16 ani, cand incepi sa te uiti dupa colege si le scrii scrisorele, 20 de ani, cand esti in facultate, 30 de ani, cand deja esti in sistem?, 40 de ani?, 60?

        • we said,

          28/10/2010 at 12:09 am

          nu mai pun ca unii s-au dus la cantarea romaniei numai pt. o gagica.
          am un amic, era in limba dupa ea, un’ se ducea ea se ducea si el.
          ea era la chitara, el ii tinea husa. ea canta si zambea frumos, el era topit si facea poezii non-stop, pe banda rulanta, de trebuia sa il luam noi in suturi sa se potoleasca.

          traba e ca al nostru nu s-a vindecat de tipa nici dupa…25 de ani. alte contexte, alte fitze, da’ acelasi pattern. el ii tine husa.

  16. Al3leaOchi said,

    27/10/2010 at 10:43 pm

    Eu am scapat de cartier printr-un motiv excelent…citisem “Cismigiu&Co” si cand eram obligati in bloc sa solicitam ca liceu de mate MF3-“Roboteii” i-am blocat cu solicitarea “Ghe.Lazar”…same age si mai ales tot prelucrator prin aschiere

  17. capricornk13 said,

    27/10/2010 at 11:03 pm

    😀
    MF3 rulz, da?

  18. we said,

    27/10/2010 at 11:40 pm

    @m, pt. ca asa poate ca il instruise invatatoarea: sa spuna pe aia care ziceau “pantofarul”. si poate si din casa stia ca “pantofarul” este ceva buba.

    gandirea critica incepe de la vreo 14-16 ani si se dezvolta pana la vreo 25. notiunea de bine/rau evolueaza, in cazurile fericite. nu apare si gata. si notiunea asta de bine/rau are mai multe nivele de abstractizare. daca unii raman la nivelul de 14 ani, asta e.

    • zum said,

      28/10/2010 at 1:27 am

      mm, instructia asta cre ca venea mai degraba de acasa. asta-i unul dintre cele mai sinistre lucruri de atunci, ‘cumintenia’ copiilor – stateau in banci seriosi, cu mainile la spate, spuneau tot. jesus, copii de 6-7 ani pe care ar trebui sa te dai de ceasul mortii sa-i potolesti! spuneau tot (‘tovarasa, X a zis ca…’, ‘Y i-a facut mustati lu’ tovarasu nicolae ceausescu’ etc.), asa ii invatau acasa – sa fii cuminte, sa spui daca auzi nu stiu ce, ca tu trebuie sa il iubesti pe tovarsu NC si alte porcarii de-astea. am avut eu o colega care aproape lacrima cand recita poezii patriotice (la 7 ani!) si era intotdeauna prima la declarat dragostea fata de conducatorul iubit. era colega mea de banca si am intebat-o odata de ce il iubeste asa de tare pe ceausescu. atat. si am zis ceausescu, nu tovarasul lalala. s-a uitat ciudat la mine si nu mi-a raspuns iar a doua zi m-a intrebat mama acasa de ce am pus o asemenea intrebare. deci… cam asa 🙂

      hai ca ma fura discutia de aici si nu stiu cand mai apuc sa scriu si la mine. uf!

    • mulliganoglu said,

      28/10/2010 at 8:30 am

      poate ca ai dreptate, dar sifoanele alea s-au dezvoltat frumos: prototipuri de ticalosi

  19. capricornk13 said,

    28/10/2010 at 7:42 pm

    @all: eu n-am vazut niciodata turnatori pe teme comuniste printre copii (adolescenti); probabil am avut noroc… dimpotriva, eram toti inversunati si subversivi

  20. 29/10/2010 at 6:19 am

    […] ca m-am băgat în seamă prin alte părţi şi mi-am furat-o. Aşa că, vreau nu vreau, trebuie acum să dau explicaţii dacă am fost şi de […]

  21. 02/11/2010 at 3:28 am

    Foarte interesante experiențele tale. Eu ce să povestesc… nu aveam nici 5 ani la Revoluție. Îmi amintesc totuși ca prin vis că taică-meo ne aducea niște ciocolate foarte bune din alte orașe, el fiind mecanic de locomotivă. Abia așteptam momentele ălea, apropo de Mars-ul tău. Plus că ne făceam baie cărând apă într-un bidon mare, de la termocentrala lângă care stăm, că se aduna într-un bazin. Puneam bidonul într-un căruț, și îl transportam prin grădină, atunci nu ne făcuseră ăștia gard ca la pușcărie, să ne separe. Lucrul cel mai bun este sigur că pe vremea aceea nu erau așa de multe mașini, care să ne omoare pisicuțele și câinii, și nici nu prindeau viteză așa de mare, căci luna trecută mi-au doborât două animăluțe. Bine, nici nu prea țineam așa multe pe vremea aia, fiindcă nu prea aveam ce să le dăm să mănânce.

  22. capricornk13 said,

    02/11/2010 at 4:12 pm

    @Carmen-Corina: normal că-ţi aminteşti de ciocolate 🙂
    Îmi pare tare rău de animăluţele tale… 😦

  23. 02/11/2010 at 4:17 pm

    Știi cum e cu amintirile ăstea din epoca de aur a copilăriei: ori îți amintești de cele mai rele dintre ele, ori de cele mai bune, iar ultimele nu au cum să nu aibă ceva dulce în preajmă, precum mâncarea bunicii, ca să nu mai vorbesc de chestii sintetice, la fel cum a fost comunismul.
    Mda, cu animăluțele e tragic că stau la strada principală dar mă mut eu într-un bloc tip comunist și le țin sechestrate acolo, de nici nu mor dar nici nu sunt fericite. Cam ca în lagărul comunist.
    Observi cum am încercat să fiu on-topic 😀

  24. capricornk13 said,

    02/11/2010 at 4:45 pm

    Observ, ai fost foarte on-topic! 🙂 Eu stau într-un bloc comunist şi am două pisici 🙂 Crede-mă, sunt foarte fericite! Pisicile sunt altfel, ele oricum se ataşează de interior, de casă, nu de om, pentru ele e mai puţin important să aibă spaţiu de manevră. Sunt foarte curate şi foarte zglobii. Singura problemă majoră este cantitatea uriaşă de păr de pisică prezentă pe canapele şi fotolii, în ciuda oricăror eforturi 😀
    Pentru mine mâncarea bunicii nu prea avea legătură cu comunismul, cumva erau întotdeauna prin curte nişte lucruri bune, bune de mâncat. Era mai trist când veneau “ăia” cu recensământul animalelor, atunci să vezi cum erau încuiate găinile în casă! 😀

  25. 02/11/2010 at 4:54 pm

    La mine greșeala a fost să consider că le îngrădez libertatea și drepturile dacă le castrez. Și bineînțeles că ele aveau chef să zburde în aceste condiții, să treacă strada în căutare de motani sau pisicuțe. E o greșeală pe care nu o mai fac în veci! Îmi pare rău că a trebuit să învăț pe propria piele, pardon, pe blana lor.
    Știu cum e cu părul, eu am avut o exotică albă și îmi lăsa peste tot. Dar nu îmi păsa, aveam o rolă dintr-aia cu care îl adunam. Sunt foarte cat and books addicted :D.
    Dacă aș fi mâncat din curte ar fi însemnat să îmi placă verdețurile… La mine cred că avea legătură cu comunismul bunătățile bunicii pentru că, nefiind dulciuri în comerț, trebuia să facă în casă. Și cât de bune erau… Acum, mama ne trimite la magazin dacă avem chef de ceva.
    Noi aveam niște vecini bogați, care ascundeau aurul la noi când venea vreun control, ei aveau prea mult… Taică-meo îi zice și acum lu’ ăl bătrân ”ghiaurul” 😆

  26. 04/11/2010 at 1:50 pm

    Niște defetiști fals îngrijorați se adunau așa, prin octombrie (parcă), pe un blog, transformat tam-nisam în capelă de priveghi, ca să deplângă că „nimeni nu ne mai adună”, că „slăbește comunitatea” de cititori. Că piere pofra de citit, entuziasmul de a scrie despre cărți.

    Vax!

    Iată că reușește să „ne” adune capricornk13! Și o face cu har și cu vână. Este unul dintre motivele pentru care n-am înțeles priveghiul pomenit, nici, mai ales, fățărnicia ce mustește de-acolo, se-ntinde și riscă să cuprindă o bună halcă din blogosfera românească. Dragă gazdă, felicitări pentru magnetismul pe care încă îl ai (ba, eu cred că sporește, dacă e să număr vizitele). Și, te rog, pentru a o mia oară, nu mai fi atât de lipsită de orgoliu, nu mai fi atât de modestă. Scrii cu nerv, scrii bine.

    Prin însăși prezența ta activă în sferă transmiți încurajatorul mesaj că luciat nu a fost degeaba. Știu că asta poate suna negativ din buricele degetelor mele, însă acum vorbesc serios, fără sarcasm. Nu o mai bociți atît, pentru că sunteți mulți dintre cei care o admirați pe vremuri care scrieți excepțional. Mulți chiar mai bine și mai consistent decît ea!

  27. capricornk13 said,

    04/11/2010 at 5:02 pm

    @carmen-corina: mi se pare exceptionala gaselnita cu “ghiaurul”! 😀
    @cristian: iti multumesc frumos pentru vorbele bune (din nou); nu sunt modesta si tu stii foarte bine treaba asta, una e sa-ti vezi lungul nasului, alta e modestia adevarata…
    in alta ordine de idei habar n-am despre ce articol vorbesti (cel cu priveghiul), insa iti repet ce ti-am spus de fiecare data, sperand sa ramanem intr-un “dezacord cordial”: eu personal nu bocesc pe nimeni, fiindca stiu ca luciat se simte foarte bine si fara blog; insa regret tot timpul ca nu mai am punctul de reper zilnic pe care ea il reprezenta prin blog si consider ca scrie excelent;
    as vrea tare mult sa ajunga cu adevarat la tine sentimentele mele in materie – terorista imi este draga, imi este prietena, tin la ea; e vorba de feeling, intelegi? de emotii, empatie, spune-i cum vrei; pe langa asta, a fost tratata infect, complet nejustificat, de oameni care nu o cunosc si nu merita s-o cunoasca! in aceste conditii nu am cum sa accept si sa suport balarii despre ea – it’s just human, for Darwin’s sake!
    te rog mult sa incerci sa ma crezi cu adevarat, sa fii deschis in privinta asta, nu mint! si te rog frumos sa actionezi in consecinta, sa purtam un dialog pe orice alte teme doresti in afara de ea, fiindca nu ne putem intalni (si nici nu-mi doresc) niciodata pe taramul respectiv; am sa spun intotdeauna ca gresesti, cred asta din tot sufletul! niciodata, intelegi, niciodata nu am cum sa ma bucur de o apreciere din partea ta daca este insotita, ca mai sus, de o depreciere a ei – NU sunt asa, nu sunt atat de meschina, consider ca ma injosesc si citind randurile tale si multumindu-ti pentru ele, desi stiu cat e de nedrept si nepoliticos sa n-o fac! te rog frumos, cristian, nu ma mai pune in aceasta situatie; te rog…
    inca mai cred (sunt o iremediabila optimista) ca poti intelege toate lucrurile astea, in ciuda atitudinii tale complet ostile teroristei; sa intelegi si sa crezi ca nu sunt o mica ipocrita, ci ca astea sunt sentimentele mele cu adevarat! te rog frumos, incearca s-o faci si, astfel, sa respecti aceste sentimente…
    multumesc

  28. capricornk13 said,

    04/11/2010 at 5:22 pm

    p.s.: da, stiu ca am fost patetica, imi asum asta; insa nu se poate asa; am ajuns sa-mi fie teama sa comentez la voi pe blog; la multe lucruri frumoase pe care le scrii as vrea s-o fac, insa am fost acuzata de strategie de captatio, iar tu mai degraba ai fost de acord in loc sa te intrebi, macar o clipa, daca merit asta; cred ca nu ma intelegi deloc, ceea ce spun trece pe langa tine cu gratie…

  29. 05/11/2010 at 12:08 pm

    Întotdeauna mi-am exprimat părerea deschis pro-capricornk13, atunci când alș a făcut referiri necuviincioase la adresa ta. Stau mărturie replicile mele. Mereu am scris fără ocolișuri și fără eufemisme care, cică, să mă scoată basma curată în ochii lui alș, că te apreciez pentru scrisul tău și nu pentru prieteniile ta sau pentru coafura ta (asta am adăugat-o acum, hehe). E nedrept să insinuezi că am rămas fără reacție. Chiar și intervențiile sus-numitului de multe ori erau replici inutil consternate la adresa amabilității cu care te-am tratat la fiecare comentariu pe care, rar, îl postai pe masa_pustie. Nu ai cum să negi asta, dar, cum spuneam, stau mărturie comentariile insele. 🙂 I came in peace! Ești binevenită la noi. Să mai încercăm o dată, ce spui?

    • capricornk13 said,

      05/11/2010 at 2:33 pm

      🙂 Cristian, de ce generalizezi tu, cand eu nu am facut-o? M-am referit strict la o intamplare, cea mentionata; ca urmare a ei mi-a fost teama sa mai scriu, ca sa nu confirm acuzatia aberanta de strategie de captatio; nu sunt conflictuala si nu am timp de controverse fara logica, atata tot. Da, ai dreptate, ai specificat ceea ce spui (coafura mea nu prea merita numele asta, oricum! 🙂 ). Amabilitatea ta a existat intotdeauna, insa imi place sa cred ca era si un raspuns la modul in care-ti scriam eu :). Da, am sa mai comentez la voi pe blog, nu-i problema, multumesc pentru invitatie.

  30. 05/11/2010 at 12:17 pm

    Dacă revezi și laudatio-ul meu la care spui că nu poți răspunde cu mulțumiri, nu e în opoziție cu nimeni. În partea aceea, mă refeream la un erou colectiv, anonim și nu expres la tine (am făcut-o altădată, nu am făcut-o acum – de remercat!). Dar mulțumirile nici nu-s necesare sau obligatorii, valoarea ta nu se măsoară în recunoștința față de vorbele apreciative ale unuia sau ale altuia.

    Ar trebui să deschizi o secundă mai larg ochii, o spun cu tot respectul: a afirma că sunt oameni în blogosfera românească mai buni cronicari sau mai creativi decât ea nu este menit neapărat a o trata pe ea depreciativ. Astea-s regulile „pieței” scrisului. Tot timpul, cineva e mai bun decât altcineva. Nimic nu e bătut definitiv în cuie. Nu înseamnă că dacă „mai bunul” este menționat, automat jignim mai puțin bunul. Scuze de întindere, mulțumesc pentru răbdare, dar abia acum mă consider pe deplin „exprimat”, ca să nu mai rămână acea impresie greșită (sper).

    Și un P.S. final: eu întotdeauna m-am pronunțat în legătură cu scrisul prietenei tale (sau cu privire la aclamațiile din jur), nu e nevoie să o cunosc personal pentru asta. Scrisul e(ra) persona ei, chipul arătat lumii. Nu i-am comentat garderoba sau orientarea politică.

  31. capricornk13 said,

    05/11/2010 at 2:40 pm

    Da, ai clarificat foarte bine, si eu iti multumesc pentru rabdare.
    Si la PS – ai comentat, intr-adevar, despre scris, insa cu un personaj care a facut o obsesie penibila si afirmatii mincinoase si jignitoare la adresa persoanei sale. Imi pare rau, dar asta e adevarul crystal clear, pe care nu-l poti nega.
    Cat priveste aclamatiile, vorba ta, e o tara libera – tie nu-ti placea cum scrie si e dreptul tau, idem pentru partea cealalta.
    Sa inchidem subiectul, e mai bine pentru toata lumea, si sa vorbim despre carti, comunism si alte cele 🙂

  32. impricinatul said,

    08/11/2010 at 11:29 am

    mda. cate comenturi sunt pana acum?
    52!
    motiv pentru care m-am apucat de un txt lung despre romania.
    si pentru ca la 23 de ani am colaborat desi nu-mi placeau – adica am intrat in pcr ca un bou, pentru ca, vezi doamne, altfel nu aveam cale deschisa profesionala.
    rahat! dupa o vreme, dupa ce-am terminat facultatea, la 25 de ani, mi-am dat seama ca nu era obligatoriu sa intri in pcr, ca nu iesea chiar asa de rau pentru tine. iar asta, o faceam la 23 de ani, cand n-am avut curajul sa le zic NU, motiv pentru care nu-mi gasesc nici acum, dupa atatia ani, vreo circumstanta atenuanta.
    alea cu pionierii, cu uteceul, cu CR, alea erau chestii de copilarie si nu se pun. la utece imi amintesc ca nu m-au primit din prima pentru ca semnasem adeziunea cu o chestie a la charlemagne, care aducea cu o cruce (am mai spus asta pe aici, cred). va dati seama ca n-am semnat asa din dorinta de a fi dizident – in 1976 nici nu cred ca i was aware of the term. eram doar un teenager si faceam pe smecherul, ca sa fie foarte clar.
    asa. concluzia? ce costa si ce MA costa este ca n-am avut puterea sa le spun NU cand trebuia, desi, nici macar nu eram foarte sigur ca iese rau in ce ma priveste. ah, ca ma gandesc acum, retroactiv, ca as fi putu sa, sau ca as fi putut sa, nu se mai pune. compromisul ramane, cu atat mai mult cu cat eram constient ca il fac.

    • 08/11/2010 at 12:44 pm

      Comentariile or fi 52, dar comentatorii sunt mult mai puţini, iar cei care au avut chef de povestit şi mai puţini. De unde şi gluma noastră de mai sus, că noi am menţinut regimul la putere…

      • impricinatul said,

        08/11/2010 at 1:04 pm

        pai, da!
        asta e chestia, ca am mentinut sistemul la putere prin participare, inregimentare, cum vrei sa-i spui, chit ca nu erai de partea lor. intr-un anume fel (si ma refer doar la mine), consider ca am semnat un minipact cu cei despre care, in conversatii si in sinea mea, nu aveam nimic bun de spus.
        iar daca dupa un numar de ani, post 89, constati cat de marunta era “oferta” pactului, raportata la pierderile cu adevarat catastrofice pe care le-au suportat cei pe care kommunismus i-a calcat in picioare, nu poti sa te gandesti decat in tonuri extrem de neplacute la propriul tau caracter tranzactional, chestii cu mintea cea de pe urma, ca de ce ti-a lipsit snaga cand era nevoie de ea mai mult ca oricand etc.
        vrei sa dai timpul inapoi si nu mai ai cum, asa ca traiesti along your compromise. nu-ti mai ramane decat sa ti-l explici (compromisul) si sa-l explici si celorlalti, in speranta ca vor fi mai putini cei care, in situatii similare, vor semna fie doar si niste minipacte aparent neimportante.

  33. capricornk13 said,

    08/11/2010 at 5:25 pm

    @impricinatul: bravo, don’ doctor, exact asta era, asta asteptam; sa fim sinceri; excelent comentariu, multumesc


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: