De-a cartea

Tot de la zum citire, nu pot să mă abţin, fiindcă e mult prea mişto… Ce carte eşti? Ce ziceţi de quiz-ul ăsta? 🙂

Mie mi se pare absolut senzaţional că sunt Dragostea în vremea holerei! 😀 Iar explicaţia e din categoria no comment:

You’re Love in the Time of Cholera!
by Gabriel Garcia Marquez
Like Odysseus in a work of Homer, you demonstrate undying loyalty by sleeping with as many people as you possibly can. But in your heart you never give consent! This creates a strange quandary of what love really means to you. On the one hand, you’ve loved the same person your whole life, but on the other, your actions barely speak to this fact. Whatever you do, stick to bottled water. The other stuff could get you killed.

Later edit: dreaming jewel mi-a atras atentia ca mai exista partea a doua a quiz-ului aici. Evident, am iesit…


You’re Harry Potter and the Sorcerer’s Stone!

by J.K. Rowling

While you may not be amazing in your own right as yet, people who
meet you can sense that you have immense potential to do great things in the future.
You inspire in people a sense of wonder and even childlike glee that is rare among
people, convincing them to follow your every move and even do things they normally
wouldn’t. There are those who feel you’re trying to ruin their faith or corrupt
their children, but you know that these histrionics are overreactions to your slightly
darker side. For the most part, you are just insanely popular. Don’t trust your
teachers.

Take the Book Quiz II
at the Blue Pyramid.

Acum ziceti voi ca nu e tare!

Advertisements

Bad Guys Come to Town

 

Imi place la nebunie tot ce au scris colegii de sesiune pe tema primita de la zum – cei mai misto villains pe care-i stim.  Fireste ca eu, fiind cu capul in alti nori cand mi-a scris, am fost lipsita de orice imaginatie, insa restul e minunat.  Enjoy!

zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.

Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.

Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

***

Dreaming Jewel

Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.

Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***

Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?

Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

***

Anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

***

Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom’le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu’ Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.

***

Tlön Society

Moxica & The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.

***

Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.

***

Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!

***

Bughi mambo rag

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune – poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie – cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din “Parisul Vesel” (“Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent “Parisul vesel” si filmul nu-si pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…

***

Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?

***

Utopia balcanica

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

***

Claude

Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’

(Zelig, Woody Allen, 1983)

***

Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e “the zig-zag man” si datorita acestei “constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu – de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? – l-a pierdut].

***

Dragos C.

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

***

Bola de Nieve

Jack Nicholson – Daryl Van Horne (“Vrajitoarele din Eastwick”)

E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.

***

Teodora (Insemnari din subterana)

Nu doar minunile “nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e “ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.

***

Khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

***

Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare

***

Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

***

Zamoca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de “creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***

Joker

Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

***

Capricornk13

My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.

Nişte zile de târg

Am reuşit să ajung vineri (chiar destul de devreme) la decernarea premiilor SRSFF pe 2010, eveniment găzduit de standul librăriei Nautilus.  Se strânsese o gaşcă destul de extinsă de scriitori şi fani, au prezentat Dănuţ Ungureanu şi Cristian Tamaş (cu ceva prea multă vervă, cred că se auzea de la 10 standuri distanţă! 🙂 ) şi lumea s-a bucurat, a aplaudat, s-a simţit bine şi a putut admira antologia Pangaia, scoasă în condiţii grafice de excepţie.  Lansarea ei propriu-zisă va avea loc vineri la Centrul Calderon, într-o ediţie specială a Cenaclului ProspectArt.

Premiile au fost primite de:

Cristian M. Teodorescu – Cel mai bun autor (pentru volumul său SF2 lansat în octombrie la ProspectArt)

Mihai Dan Pavelescu – Cel mai bun traducător

Ștefan Ghidoveanu – Cel mai bun publicist

Alex Popescu – Cel mai bun artist al imaginarului (el a creat și coperta pentru Pangaia)

Nemira – Cea mai bună editură

După părerea mea nu e nicio surpriză, premiile sunt absolut meritate – m-a impresionat bucuria și sinceritatea din discursul domnului Ghidoveanu, clar un om care a făcut extrem de mult pentru mișcare (nu numai în 2010, ci de muuuuultă vreme).

Apoi am trecut, desigur, pe la standul editurii Millennium, unde l-am salutat pe Horia și pe Bebe, mi-am cumpărat ceva cărți și am primit și mai multe de la inegalabilul voicunike, ca de obicei prezent peste tot și într-o vervă de zile mari.  Mulțumesc din suflet, Nicu!  În aceeași seară mi-am mai făcut veacul pe la Paralela 45 și Nemira, de unde mai aveam de cules câteva bunătățuri.  Mi-a fost și în acest an absolut imposibil să mă concentrez și să merg pe la toate editurile, plus că, oricum, atacul asupra fondurilor mele ar fi fost devastator.

Sâmbătă am descins la 12 la lansarea d-lui Lucian Boia de la Humanitas, am stat cumințică la coadă și am obținut autografele pe Germanofilii pe care i le promisesem unui foarte bun prieten, mare admirator, am ratat lansările de la 2 de la Nemira, pentru că am fost la Radu Vancu cu Sebastian în vis, prezentat foarte frumos de Adela Greceanu și Claudiu Komartin, alături de volumul cel nou, Toți sunt îngrijorați, al lui V.Leac.  A fost toată lumea bună a tinerei poezii românești, însă parcă mi-aș fi dorit să fie și alți cititori în afara lui white noise și liviu.  La 3 am trecut razant pe la Millenium, care lansa în bloc noile volume, inclusiv cel al lui Liviu Radu a cărui zi era chiar atunci – La mulți ani!!! – și pe la Trei unde a lansat SGB noul său roman, Nu știu câte zile.  Mi s-a părut destul de trist că, deși SGB a fost la lansare la Radu, la SGB n-a venit nimeni din grupul foarte mare de poeți, cu excepția lui Gabriel Daliș (mă rog, se explică având în vedere că SGB se ceartă cu toată lumea!).  Altfel, am și citit romanul lui SGB ieri în metrou și am senzația că ori a făcut mișto de noi, ori de el însuși, ori chiar a mizat pe targetul celor care se uită la știrile de la tv și, în cazul ăsta, a făcut mișto de ei.  Altfel nu se explică, după un volum de poeme ca Chipurile, cum a putut publica așa ceva.  Am alergat după aceea să ajung și pe la lansarea lui Gabi Daliș cu :până mereu la stand la un cristian, dar a trebuit să dispar relativ repede – oricum lumea fugea către lectura de la MNLR, unde cred c-a fost foarte frumos.

Cam astea ar fi poveștile din târg, duminică mi-a fost imposibil să mă mai mobilizez și-mi pare rău pentru c-aș fi vrut să merg la Dan Coman la lansare (romanul “Irezistibil” la Cartea Românească), sau măcar să apuc să-mi iau volumul (dar nu-mi fac probleme că nu mă ajută white noise să-l găsesc cumva sau îl comand, ca de obicei, pe net!).

Lista de shopping (complet ciudată, știu, n-am apucat să mă plimb ca lumea, tot între evenimente și întâlniri).

De la voicunike (cadou, mulțumesc mult!):

Lumea pierdută – Michael Crichton

Lumina – M. John Harrison

Lorzii instrumentalității – Cordwainer Smith

Inimi, mâini, glasuri – Ian McDonald

Timpul este umbra noastră, o antologie a anticipației românești – Cornel Robu

De la Paralela 45:

Aisbergul poeziei moderne – Gheorghe Crăciun

Anxietatea influenței – Harold Bloom

Ossi di sepia – Eugenio Montale

De la Millenium:

Modificatorii – Liviu Radu

Compania neagră – Glen Cook

Războiul bătrânilor – John Scalzi

Brigăzile-fantomă – John Scalzi

Galileo nr. 2

De la Humanitas:

Aer cu diamante – Cărtărescu, Coșovei, Iaru, Stratan

Dublu album – Mircea Cărtărescu

Levantul – Mircea Cărtărescu (a mea a dispărut)

Opera poetică – Lucian Blaga

Timpul ce ni s-a dat, vol. 2 – Annie Bentoiu

Jurnal – Oana Pellea

Tragedia Germaniei 1914-1945 – Lucian Boia

Franța, hegemonie sau declin? – Lucian Boia

Germanofilii – Lucian Boia

De la Nemira:

Regii nisipurilor – G.R.R. Martin

Zburătorii nopții – G.R.R. Martin

Copiii minții – Orson Scott Card (am pierdut-o pe a mea)

Wyrm – Orson Scott Card

Asasinul Regal (2 vol) – Robin Hobb

de la Tracus Arte:

Sebastian în vis – Radu Vancu (da, am autograf :))

și de la Trei:

Nu știu câte zile – Stoian G. Bogdan (nu, n-am autograf, era o gașcă de puștoaice chicotitoare la coadă! :D)

Aici aș încheia povestea dezlânată și aș vrea să-i cer scuze lui we, căruia i-am promis că mă uit după traducerile recente – n-am fost în stare, n-am ajuns nici în toate locurile în care doream să ajung, darmite să mai și rețin ceva…

Later P.S.: ar fi trebuit să adaug că mult din bucuria târgului s-a datorat întâlnirii cu alţi bloggeri literari – pe lângă cei menţionaţi mai sus (mulţi de acolo, de fapt, scriitori cu blog) ne-am mai văzut, în compania unor beri sau nu 🙂 cu dreaming jewel, ionuca şi adina b.

O Biblie pentru România

Istorie şi mit în conştiinţa românească – Lucian Boia

Humanitas, 2010

Istorie şi mit în conştiinţa românească

Poate că titlul însemnării mele vi se pare o exagerare.  Îngăduiţi-mi, vă rog, numai câteva paragrafe pentru a-l explica. 

Eu cred că aceasta este exact cartea de care avea nevoie România pentru a se apropia de normalitate, de care aveau nevoie românii pentru a începe să se dezmeticească după şase decenii de minciună şi propagandă deşănţată cu privire la istoria lor.  Şi meritul cel mai mare al ei este că nu are scopul de a demola mituri, ci de a le desluşi, cu obiectivitate şi competenţă.  Dl. profesor Boia nu-şi face un titlu de glorie din a fi contra, nu a scris această carte pentru a se pune pe sine însuşi în valoare, pentru a crea controverse şi a ieşi în lumina reflectoarelor.  Asta se vede şi din ton, care nu este nici inutil sarcastic, nici polemic, dar în primul rând din modul de abordare. Este un demers sincer şi profesionist, făcut în interesul adevărului, în mod elegant, simplu, straight forward, extrem de documentat şi de modern, calm şi detaşat. 

Nu vă dezvălui din cuprins, pentru că trebuie să citiţi cartea (nu glumesc, trebuie! mi se pare obligatorie pentru orice intelectual român care se respectă) decât structura – un capitol introductiv amplu unde se definesc termenii şi tehnica, apoi se face o incursiune cronologică în “istoriile istoricilor” şi cum a fost discursul acestora afectat, în funcţie de epocă, de mituri, urmat de capitole destinate unor zone fundamental mitologizate ale istoriei noastre: originile, continuitatea, unitatea, Românii şi ceilalţi şi principele ideal.  Cartea se încheie cu un scurt capitol destinat perioadei de după 89 (cartea este la a 4-a ediţie, fiind iniţial publicată în 1997) şi cu o încheiere-concluzie de o sobrietate uluitoare.

De ce spun că este un demers necesar şi, aş spune, igienic pentru societatea românească, în plus faţă de calităţile pe care le-am enumerat la început: fiindcă noi nu gândim aşa!  Aşa adică luând distanţă faţă de pasiunile pe care le-au trezit în noi discursurile naţionaliste delirante practicate de aproape tot spectrul politic românesc, manifestate, dealtfel, în întreaga paletă a culturii româneşti de după 89.  Noi suntem partizani, suntem înflăcăraţi, fie ne-au convins aceste discursuri, fie ne-au scârbit, însă cale de mijloc nu avem.  Suntem ori Vadim, ori Patapievici – ori ne prosternăm la zeiţa Naţiune, ori ne e scârbă de tot ce înseamnă România.  Ca să înţelegem substraturile acestor atitudini, aveam nevoie de cartea d-lui Boia.  Pentru a ne potoli, a ne obiectiviza gândirea şi a ne obişnui cu modul european contemporan de abordare a unor noţiuni fundamentale cum ar fi naţiunea.  Însă, în primul rând, pentru a înţelege, odată pentru totdeauna, că ceea ce noi credem despre istoria noastră este rezultatul unor reprezentări imaginare ale ei!  Iar în cazul nostru, aceste reprezentări imaginare au fost extrem de nociv politizate de comunism şi istoriografia comunistă.  Trecând dincolo de asta, demitizarea este necesară față de istoriografia oricărei epoci, pentru că fiecare avea proiectul ei, proiect care nu mai este valabil astăzi!

Acesta este alt merit incontestabil al acestei lucrări – faptul că explică în termeni extrem de clari, simpli și conciși că modul nostru de raportare la istorie este passe!  Și problema este că modul de raportare la istorie influențează modul de raportare la societate și la viață în general, iar eu cred că trebuie să încetăm să trăim într-o sferă de iluzii pe care ni le-au vândut unii și alții și că singura noastră șansă la nivel național este să începem să gândim cu propriul creier.  Sunt convinsă că această carte contribuie din plin la o plasare mai rațională și, în fond, mai liberă, a conștiințelor noastre în relație cu lumea care ne înconjoară.

Nu e de neglijat nici faptul că putem învăța de la dl. Boia să avem o atitudine rațională, elegantă, fără orgolii de autor sau sentințe definitive.  Adversar al certitudinilor, dumnealui spune de câteva ori că nu propune alternative, că nu are o soluție corectă – dealtfel, logic, dânsul știe că nu există istorie adevărată, ci o sumă de interpretări subiective, doar este expert în istoria imaginarului! – iar pentru mine asta este nu numai foarte impresionant (câți români cunoașteți care nu știu ei mai bine cum stă treaba? :D) ci și o sursă de aer proaspăt și de speranță că vom fi, într-o bună zi, capabili să gândim așa. 

Să începem prin a acorda atenția cuvenită unei astfel de cărți, care ne poate duce către oroarea de extreme, ne poate învăța cum să gândim tolerant și rațional, pe lângă bogăția de informație și plăcerea lecturii unei lucrări impecabile pe care ne-o oferă.

Gaudeamus şi SRSFF

Mâine începe Gaudeamus (da, toată lumea ştie deja), găsiţi programul complet al Târgului pe Ziarul Financiar, a pus white noise nişte link-uri pe care nu le găsesc nicicum în momentul ăsta, dar vă descurcaţi voi.  Dacă vreţi programul lansărilor interesante şi cel al evenimentelor F şi SF, le găsiţi la dreaming jewel

Vineri la ora 18:00 va avea loc decernarea premiilor SRSFF la standul librăriei Nautilus (al doilea an, sperăm să iasă frumos).  Acolo e musai să ajung, să văd cum reuşesc eu prin Bucureştiul ăsta dement, având în vedere că am o şedinţă până la 17:00. 

SRSFF a scos de ceva vreme şi antologia Pangaia,

pangaiaanunţată de mult – pe care eu una abia aştept s-o citesc. Găsiţi detalii pe site-ul lor şi la cultural sf, de cumpărat o găsiţi ori pe imagina store, ori pe Amazon.  Pe Imagina Store e de intrat oricum, fiindcă au mai fost lansate încă cinci volume din seria Seniorii Imaginaţiei, despre care puteţi citi, în parte, tot pe site-ul SRSFF.

Vă urez tuturor nişte zile de târg cât mai plăcute şi sper să ne întâlnim cât mai mulţi vineri seara şi sâmbătă în cursul zilei (atunci îmi propun eu să fiu acolo).  Sâmbătă, de exemplu, vreau neapărat să fiul la 14:00 la Tracus, la lansarea lui Radu Vancu.

Un alt Ender

Răul – Jan Guillou

Humanitas, 2005. Trad. Liliana Donose Samuelsson

Nu, nu este un roman SF, ci de-a dreptul mainstream, chiar autobiografic (Guillou s-a lansat ca jurnalist cu povestea despre violenţele dintr-un internat suedez din anii 50, unde se petrece şi cea mai mare parte a romanului de faţă). 

Vroiam de mult să scriu despre Răul, mi-a plăcut atât de mult, încât cred că e a 4-a oară când îl citesc.  Paralela pe care am făcut-o în titlul însemnării nu se datorează doar numelui personajului principal (Erik) sau faptului că este şi el un copil-adolescent, ci mi-a venit fiindcă miezul cărţii este demontarea mecanismelor violenţei, iar “călirea” prin care trece Erik nu este foarte diferită de crudele examene pe care este obligat şi Ender să le parcurgă.  Diferenţa principală constă în existenţa unei finalităţi cu care poţi fi de acord  în antrenamentul din romanul lui Card, pe când în Răul aceasta lipseşte cu desăvârşire.  Violenţa este generată de brute fără creier şi suflet, de laşitate colectivă, de prostie… Mi s-a părut că se apropie cumva de Celine în Moarte pe credit, din punctul de vedere al sentimentelor pe care ţi le provoacă, este o carte imposibil de ignorat şi imposibil de uitat. 

Povestea pare, la prima vedere, melodramatică – un copil este bătut cumplit în fiecare zi de tată, sub privirea îndurerată a unei mame inerte, drept consecinţă ajunge un bătăuş redutabil la şcoală, apoi ripostează cu violenţă la tratamentele crude, prosteşti şi umilitoare din internatul în care este exilat.  Pas cu pas ajunge să înţeleagă din ce în ce mai bine psihologia celor care atacă şi a celor prea laşi să riposteze şi învaţă să-i domine chiar fără violenţă fizică, pentru că pricepe care sunt mecanismele fricii.  Însă romanul nu este melodramatic – chiar dacă nu este vreo capodoperă de stil.  Este o carte simplă, scrisă într-un limbaj natural, fără vreo tehnică deosebită, însă e foarte percutantă prin poveste, prin modul în care scriitorul prezintă ce se petrece cu interiorul unor copii supuşi presiunilor groaznice ale ameninţării violenţei fizice, dar mai ales umilinţei.  De fapt asta mi se pare cea mai importantă parte – analiza consecinţelor dramatice pe care umilinţa suferită (gratuit sau nu) le are asupra psihicului uman.

Iar finalul cărţii este foarte, foarte bun – la prima vedere logic, dar nu din punct de vedere al motivaţiei – alegerea violenţei nu este generată de răzbunare, ci de o logică rece, impecabil prezentată de scriitor.  La fel ca Ender, şi Erik te face să empatizezi, dar nu la modul lacrimogen – îţi doreşti să câştige şi să se salveze ca totul să aibă un sens, ca lumea să revină la normal, ca lucrurile cumplite prin care trece să nu se mai repete niciodată.  Însă, la fel ca în celălalt caz, ca să nimiceşti răul din rădăcină trebuie să loveşti, să ucizi, să distrugi, să-ţi asumi asta şi să trăieşti pentru totdeauna cu traumele psihice care vin odată cu ea. 

Nu cred că i-am făcut deplină dreptate romanului prin această scurtă prezentare, însă sper să vă fi trezit curiozitatea.  N-am mai citit nimic de Guillou (nu cred că s-a mai tradus nimic, dac-aş fi văzut probabil m-ar fi atras) aşa că nu pot decât să sper c-o mai găsiţi pe undeva.

Requiem for A Dream

Azi dimineaţă s-a sinucis afreuda. Anamaria Ivan. Sunt copleşită, nu înţeleg şi mi se rupe inima.  Aş fi vrut să-i pot spune orice… Orice ca s-o ţin aici.  Anamaria, te rog, iartă-mă că n-am ştiut să fiu mai aproape de tine.  În astfel de momente sper din tot sufletul că ceea ce cred eu e real, că dogma creştină e greşită şi că, acum, Anamaria e fericită undeva.

PDV? Sau nu?

Ce ziceţi, asta e o poezie? Dacă este poezie, e bună sau proastă? (nu, nu contează a cui e, e un exerciţiu)

Fac cercetări pe voi 🙂 până îmi procur nişte cărţi ca lumea de teorie, că m-am plictisit să citesc ca viţeaua.

Halucinaţie

Pupilele îmi sunt dilatate, pulsul e razna

da, sunt high

eşti pe retina sufletului meu

şi habar n-am cum ai ajuns acolo.

Aşteptam de mult sunetul ăsta dement al sângelui

printre cărările pustiite de moartea neuronilor

printre ridurile din colţul ochilor

printre şovăieli…

Rănile mi-erau de mult îngheţate

zâmbetele inţepenite,

privirea mai pulsa…

dar nu e vinovată, nu te-a prins

când ai desferecat uşi uitate.

Sunt high…

Not for Me

Not for Sale – Domnica Drumea

Cartea Românească, 2009

Mi-a recomandat-o cineva pe Domnica Drumea, un blogger, nu mai ştiu cine, şi aşa am inclus-o pe cea mai recentă listă de internet book shopping.  Iniţial, după prima lectură, m-am enervat şi vroiam să postez destul de dur la adresa cărţuliei. Nu reţinusem nimic, iar autenticisme, decupaj din viaţă, bla-bla, însă mi se păruseră slabe rău, mă plictisisem citind.  Şi am început să mă uit din nou, atent, prin volum pentru a ilustra teoria pe care vroiam s-o dezvolt în însemnare, şi anume că am senzaţia că orice fătucă sau puştiulică dintr-ăştia care merg pe la un cenaclu-două se trezeşte într-o bună zi plin de elan creator, toarnă niscaiva poeme, găseşte un fraier să i le publice şi fandacsia-i gata – inflaţie de genii.  Şi m-am trezit că nu e chiar aşa, aş fi fost nedreaptă, poeziile Domnicăi Drumea conţin, totuşi, emoţie adevărată pe ici colo, în special cele legate de fetiţa ei (care presupun că este reală) şi cele de dragoste.

Însă nu e pentru mine, în niciun caz stilul ăsta.  Cred că trebuie să mă potolesc şi să mă consolez cu ideea că nu mă pricep deloc la poezie contemporană, fiindcă mie nu-mi plac, dar deloc, “existenţialismele” astea, banalitatea pusă pe hartie în versuri albe şi împănată cu câte o metaforă ceva.  Iar la Domnica Drumea n-am găsit nici măcar un fir călăuzitor, o idee comună, un stil desluşit, ceva care să mă facă să zic – aha, kestia asta e a ei, îi aparţine, e marcă.  Vezi menghinele lui Cârstean sau reclamele lui Vlădăreanu.  Ceva versuri decentuţe şi atât.  Exemplu:

vară

habar n-are

cât sunt

de singură

habar n-are

că nu-mi

mai pasă

eu ştiu

să dansez

încet şi

provocator

sub picioare

asfaltul

încet

mi se topeşte

habar n-are

ca o mlaştină

mă înghite.

Mie, după ce citesc poezia asta, îmi vine să întreb: aşa, şi?  Ce ai dorit matale să transmiţi şi de ce e kestia asta poezie? Că are o comparaţie cu o mlaştină? Hmmm…

Un poem care mi-a plăcut pentru intensitate şi pentru că transmite foarte bine o stare:

ţăndări

cum să-i cer

iertare

fetiţei mele

pentru fluturaşul

de plastic

pe care l-am izbit

de perete până

s-a făcut ţăndări

cum să-mi ascund

lacrimile

fluturaşul-surpriză

pe care l-am cumpărat

din piaţă

cum să-i

explic

sub mine

se cască

nouă etaje

sub mine

stă

fluturele

negru

Uneori foloseşte nişte imagini din care eu nu pricep nimic: “ştiai că pisicile clonate strălucesc în întuneric sufletul tău, spune-mi sufletul tău străluceşte”? Ce caută pisicile alea clonate acolo, îmi explică şi mie cineva? Sau “E ca şi cum aş scrie cu spray-ul pe perete love sucks by piticu” – într-un poem despre dragoste şi toamnă, intitulat “Tu ce zici?”. 

Însă, repet, poeziile de dragoste mi-au plăcut la a doua lectură, sunt sensibile.  Of, cam aiurea însemnarea asta, ştiu.  Dar la fel de confuză sunt şi eu în privinţa cărţii, aşa că…

Doctorul şi cuvintele

Vindecătorul – Sebastian A. Corn

Cartea Românească, 2008

Despre Sebastian A. Corn sau, mai precis, scrisul său, v-am mai povestit de curând, după ce am citit Adrenergic.  Însă după Vindecătorul îmi vine să spun cu totul și cu totul altceva! Iar asta e de bine. Pentru că am primit confirmarea definitivă (mai citisem povestiri ale sale, multe lucruri pe blog, am ascultat la Cenaclul ProspectArt una) că domnul doctor Chirculescu, pe numele său adevărat, este talentat literar într-un spectru foarte larg, e plurivalent, dacă se poate spune astfel.  Romanul acesta, deși am să pun eticheta de SF pentru fanii genului, este, în fapt, un fiction care se încadrează perfect în mainstream.  Însă, prin bogăția fanteziei lui Corn, poate fi ajudecat și peste granița aceea pe care eu o consider fictivă, de către lumea „seniorilor imaginației” 🙂

Ar fi fost un material excepțional de discuție pentru prima parte a Cenaclului ProspectArt de vinerea trecută, când a fost invitat dl. profesor Lucian Boia, care s-a ocupat extensiv, după cum mulți dintre voi probabil știți, de istoria imaginarului (pentru o  cronică impecabilă a evenimentului intrați la dreaming jewel pe blog). Spun asta pentru că Vindecătorul este povestea omului care a răspândit cuvintele în lume, la începuturile ei, și sondează extensiv și profund exact acele mituri primordiale și perene despre care domnul profesor ne-a vorbit atât de frumos.  Scrisă la persoana întâi, de acela ce a fost chemat să răspândească vorbele, cartea ne arată că drumul lui Krog, cu misiunea lui de a aduce lumina cuvintelor printre oameni, e și un drum inițiatic, către cunoașterea trăsăturilor ce definesc umanitatea.  Corn face un efort extraordinar de a re-crea începuturile conștiinței rasei umane și reușește să creeze o imagine credibilă, posibilă, a timpurilor acelor prime întrebări fundamentale.  Face asta cu har de povestitor, într-un stil literar foarte bun și foarte diferit de ce mai citisem înainte. 

Aceasta mi se pare calitatea esențială a acestui scriitor, care nu poate fi dată decât de o inteligență extrem de mobilă și de vie – își reinventează stilul în funcție de temă și-i iese al naibii de bine.  Nu știu dacă această părere a mea are influență asupra percepției pe care am avut-o despre roman, probabil că da, însă Vindecătorul mi se pare cea mai bună, mai completă, mai rotundă „ispravă” a lui Florin pe care am citit-o până acum.  Mi se pare foarte important că e capabil să arunce cât colo cyber-punk-ul și acele mirifice kestii organice cu care s-a jucat (cu mințile noastre) în ceea ce citisem eu până acum și să urce cu curaj și succes Golgota unui cu totul alt registru, însă nu cred că este singurul factor care a contat  în impactul pe care l-a avut cartea asupra mea.  I simply and truly enjoyed it, cred că m-am gândit la toate cele de mai sus mai degrabă după ce am terminat-o, sau, în fine, le-am conștientizat după.

Cum i-am scris și pe blog, way to go, Doc!