Un alt Ender

17/11/2010 at 1:49 pm (Roman)

Răul – Jan Guillou

Humanitas, 2005. Trad. Liliana Donose Samuelsson

Nu, nu este un roman SF, ci de-a dreptul mainstream, chiar autobiografic (Guillou s-a lansat ca jurnalist cu povestea despre violenţele dintr-un internat suedez din anii 50, unde se petrece şi cea mai mare parte a romanului de faţă). 

Vroiam de mult să scriu despre Răul, mi-a plăcut atât de mult, încât cred că e a 4-a oară când îl citesc.  Paralela pe care am făcut-o în titlul însemnării nu se datorează doar numelui personajului principal (Erik) sau faptului că este şi el un copil-adolescent, ci mi-a venit fiindcă miezul cărţii este demontarea mecanismelor violenţei, iar “călirea” prin care trece Erik nu este foarte diferită de crudele examene pe care este obligat şi Ender să le parcurgă.  Diferenţa principală constă în existenţa unei finalităţi cu care poţi fi de acord  în antrenamentul din romanul lui Card, pe când în Răul aceasta lipseşte cu desăvârşire.  Violenţa este generată de brute fără creier şi suflet, de laşitate colectivă, de prostie… Mi s-a părut că se apropie cumva de Celine în Moarte pe credit, din punctul de vedere al sentimentelor pe care ţi le provoacă, este o carte imposibil de ignorat şi imposibil de uitat. 

Povestea pare, la prima vedere, melodramatică – un copil este bătut cumplit în fiecare zi de tată, sub privirea îndurerată a unei mame inerte, drept consecinţă ajunge un bătăuş redutabil la şcoală, apoi ripostează cu violenţă la tratamentele crude, prosteşti şi umilitoare din internatul în care este exilat.  Pas cu pas ajunge să înţeleagă din ce în ce mai bine psihologia celor care atacă şi a celor prea laşi să riposteze şi învaţă să-i domine chiar fără violenţă fizică, pentru că pricepe care sunt mecanismele fricii.  Însă romanul nu este melodramatic – chiar dacă nu este vreo capodoperă de stil.  Este o carte simplă, scrisă într-un limbaj natural, fără vreo tehnică deosebită, însă e foarte percutantă prin poveste, prin modul în care scriitorul prezintă ce se petrece cu interiorul unor copii supuşi presiunilor groaznice ale ameninţării violenţei fizice, dar mai ales umilinţei.  De fapt asta mi se pare cea mai importantă parte – analiza consecinţelor dramatice pe care umilinţa suferită (gratuit sau nu) le are asupra psihicului uman.

Iar finalul cărţii este foarte, foarte bun – la prima vedere logic, dar nu din punct de vedere al motivaţiei – alegerea violenţei nu este generată de răzbunare, ci de o logică rece, impecabil prezentată de scriitor.  La fel ca Ender, şi Erik te face să empatizezi, dar nu la modul lacrimogen – îţi doreşti să câştige şi să se salveze ca totul să aibă un sens, ca lumea să revină la normal, ca lucrurile cumplite prin care trece să nu se mai repete niciodată.  Însă, la fel ca în celălalt caz, ca să nimiceşti răul din rădăcină trebuie să loveşti, să ucizi, să distrugi, să-ţi asumi asta şi să trăieşti pentru totdeauna cu traumele psihice care vin odată cu ea. 

Nu cred că i-am făcut deplină dreptate romanului prin această scurtă prezentare, însă sper să vă fi trezit curiozitatea.  N-am mai citit nimic de Guillou (nu cred că s-a mai tradus nimic, dac-aş fi văzut probabil m-ar fi atras) aşa că nu pot decât să sper c-o mai găsiţi pe undeva.

Advertisement