Un alt Ender

Răul – Jan Guillou

Humanitas, 2005. Trad. Liliana Donose Samuelsson

Nu, nu este un roman SF, ci de-a dreptul mainstream, chiar autobiografic (Guillou s-a lansat ca jurnalist cu povestea despre violenţele dintr-un internat suedez din anii 50, unde se petrece şi cea mai mare parte a romanului de faţă). 

Vroiam de mult să scriu despre Răul, mi-a plăcut atât de mult, încât cred că e a 4-a oară când îl citesc.  Paralela pe care am făcut-o în titlul însemnării nu se datorează doar numelui personajului principal (Erik) sau faptului că este şi el un copil-adolescent, ci mi-a venit fiindcă miezul cărţii este demontarea mecanismelor violenţei, iar “călirea” prin care trece Erik nu este foarte diferită de crudele examene pe care este obligat şi Ender să le parcurgă.  Diferenţa principală constă în existenţa unei finalităţi cu care poţi fi de acord  în antrenamentul din romanul lui Card, pe când în Răul aceasta lipseşte cu desăvârşire.  Violenţa este generată de brute fără creier şi suflet, de laşitate colectivă, de prostie… Mi s-a părut că se apropie cumva de Celine în Moarte pe credit, din punctul de vedere al sentimentelor pe care ţi le provoacă, este o carte imposibil de ignorat şi imposibil de uitat. 

Povestea pare, la prima vedere, melodramatică – un copil este bătut cumplit în fiecare zi de tată, sub privirea îndurerată a unei mame inerte, drept consecinţă ajunge un bătăuş redutabil la şcoală, apoi ripostează cu violenţă la tratamentele crude, prosteşti şi umilitoare din internatul în care este exilat.  Pas cu pas ajunge să înţeleagă din ce în ce mai bine psihologia celor care atacă şi a celor prea laşi să riposteze şi învaţă să-i domine chiar fără violenţă fizică, pentru că pricepe care sunt mecanismele fricii.  Însă romanul nu este melodramatic – chiar dacă nu este vreo capodoperă de stil.  Este o carte simplă, scrisă într-un limbaj natural, fără vreo tehnică deosebită, însă e foarte percutantă prin poveste, prin modul în care scriitorul prezintă ce se petrece cu interiorul unor copii supuşi presiunilor groaznice ale ameninţării violenţei fizice, dar mai ales umilinţei.  De fapt asta mi se pare cea mai importantă parte – analiza consecinţelor dramatice pe care umilinţa suferită (gratuit sau nu) le are asupra psihicului uman.

Iar finalul cărţii este foarte, foarte bun – la prima vedere logic, dar nu din punct de vedere al motivaţiei – alegerea violenţei nu este generată de răzbunare, ci de o logică rece, impecabil prezentată de scriitor.  La fel ca Ender, şi Erik te face să empatizezi, dar nu la modul lacrimogen – îţi doreşti să câştige şi să se salveze ca totul să aibă un sens, ca lumea să revină la normal, ca lucrurile cumplite prin care trece să nu se mai repete niciodată.  Însă, la fel ca în celălalt caz, ca să nimiceşti răul din rădăcină trebuie să loveşti, să ucizi, să distrugi, să-ţi asumi asta şi să trăieşti pentru totdeauna cu traumele psihice care vin odată cu ea. 

Nu cred că i-am făcut deplină dreptate romanului prin această scurtă prezentare, însă sper să vă fi trezit curiozitatea.  N-am mai citit nimic de Guillou (nu cred că s-a mai tradus nimic, dac-aş fi văzut probabil m-ar fi atras) aşa că nu pot decât să sper c-o mai găsiţi pe undeva.

Advertisements

10 Comments

  1. jane said,

    17/11/2010 at 3:38 pm

    la gaudeamus?

  2. capricornk13 said,

    17/11/2010 at 3:41 pm

    nu stiu daca o mai gasesti la Gaudeamus, a fost editata in 2005… posibil sa nu mai fie pe stoc nicaieri; eventual incearca pe site-ul Humanitas, cine stie?

  3. dragos c said,

    17/11/2010 at 4:27 pm

    romanul asta e unul dintre cele mai bune pe care le-am citit in ultimii ani, mersi ca mi-ai amintit sa-l recitesc!

  4. capricornk13 said,

    17/11/2010 at 5:02 pm

    @dragos: da, corect; l-as pune lejer in top 10

  5. Radu Vancu said,

    18/11/2010 at 9:46 pm

    Există şi un film cu acelaşi nume după carte, deloc rău (dar, desigur, cum zice clişeul, filmul nu se ridică la etc.)
    Mi-a plăcut şi mie mult, şi m-a amuzat reacţia poeţilor suedezi cărora le-am spus în martie, la Stockholm, că-mi place – s-au scandalizat, au spus că e prea celebru ca să fie bun (cam cum zice masa critică la noi despre Mircea Cărtărescu 🙂 ) ş.a.m.d. Ceea ce mi-a amintit atunci de un tânăr poet polonez care lua foc de fiecare dată când îi aminteam de un polonez celebru. Parcă-l aud: “Gombrowicza proza kurva!” 🙂

  6. capricornk13 said,

    18/11/2010 at 10:31 pm

    @radu: Mi se pare geniala reactia; e adevarat, pare usor comercial, dar nu e asa, cumva… In fine, mie mi-a placut la nebunie, treaba lor! 😀
    ne vedem sambata, right? 🙂

  7. Radu Vancu said,

    19/11/2010 at 12:58 am

    Right, fie la 2, la lansarea de la Târg, fie la 5, la lectura de la Muzeu.

  8. capricornk13 said,

    19/11/2010 at 1:27 pm

    @radu: ok 🙂 succes sambata, oricum!

  9. gingav said,

    09/12/2010 at 2:56 pm

    of. daca incepeam cu sfirsitul (cronicii), nu-mi mai faceam sperante. cartea nu mai e de gasit…

  10. capricornk13 said,

    09/12/2010 at 5:13 pm

    @gingav: da, fir-ar sa fie; l-am cautat acum si pe Amazon, nu exista decat in germana si in franceza – in franceza cu titlul La Fabrique de Violence; in schimb am gasit filmul suedez (Ondskan), care se pare ca e foarte bun (uite ce spune si Radu mai sus); dar cred ca e posibil sa-l gasesti tu in germana la Thalia, cine stie?


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: