Sarbatori fericite!

Am plecat in acest moment spre Thailanda si Cambodgia…

Sa fiti fericiti!  Vorbim dupa 3 ianuarie.  Wish me joy!

Poetic Blues

Suflete cenuşii – Philippe Claudel

Polirom, 2007.  Trad. Claudiu Komartin

Nu-l ştiam nici pe Claudel, însă mi s-a părut interesant ce am citit despre roman, nici pe Claudiu în calitate de traducător (altfel decât la el pe site).  Mi se pare că amândoi au făcut o treabă foarte bună cu romanul Suflete cenuşii, care primise premiul Renaudot în 2003.  Nu am mai citit niciun scriitor francez în afară de Houellebecq de foarte multă vreme, iar generaţia tânără mi-e cu totul străină dacă facem abstracţie de Amelie Nothomb, care iniţial m-a încântat, ulterior plictisit teribil.

Romanul mi se pare atipic pentru ce am citit in ultima vreme, sincer nu ma asteptam sa-mi placa atat de mult.  Imi aduc aminte ca cineva comenta cand mi-am cumparat cartea ca este comerciala…nici urma de asa ceva!  Sau, in fine, poate nu in acceptiunea mea.  Mie se pare ca Philippe Claudel are un stil poetic, scrie foarte “literar”, cum nu se poate mai diferit de curentul autenticist atat de trendy.  De la poezia sumbra a razboiului, caci scenariul se deruleaza in jurul lui 1917, la cea a locurilor intristate si umbrite de rau, dar mai ales a “sufletelor cenusii” ce locuiesc in toate personajele, totul e adanc si emotionant in cartea francezului.  Ce e adevarat este ca romanul e foarte “cinematografic”, insa asta cred ca e pur si simplu talentul lui Claudel de a te face sa te transpui foarte usor in imaginile create, mi s-a parut in special un maestru al culorii (mai bine zis al luminii). 

Ce foarte interesant e ca acum citesc Peixoto, Nici o privire, si mi se pare ca cei doi vin din aceeasi zona cumva.  Si Peixoto e liric, vizual, scormonitor in psihicul personajelor.  Sigur, stilurile sunt diferite, dar parca ambii au un “ceva” iesit din canon.

Romanul e construit intr-un cerc inchis, al unui sat francez in perioada primului razboi mondial si porneste de la uciderea unei fetite, una dintre cele trei fiice ale carciumarului din sat.  E o poveste sumbra, care incheaga in fasii de lumina si intuneric vietile catorva personaje din sat, caci moartea violenta a fetitei aduce cu sine amintirile altor morti si deschide o spirala de evenimente, sentimente, actiuni, care schimba fundamental vieti si condamna oameni si constiinte.  Naratiunea e foarte fluida, desi face salturi temporale, schimba perspective, desface lucrurile ca foile de ceapa.  Philippe Claudel inainteaza printr-un paienjenis de ganduri, cele grele si dureroase ale politistului narator, isi creeaza personajele incet, pornind de la peisaje, lumina, imbracaminte, priviri. Povestile lor ni se dezvaluie treptat, dramele fiecaruia sunt scoase cate putin la iveala, iar ceea ce face romanul atat de bun este atmosfera plumburie, apasatoare care se construieste din toate aceste elemente intr-un mod cumva nesesizabil de cititor. 

Limbajul lui Claudel este unul obisnuit, nu exista artificii sau jocuri, insa de pe fiecare pagina se degaja o adiere de blues, tristetea ca sufletul e combinatia de alb si negru, cenusiul descris de vagaboanda Fifine.  La final nu ramai cu impresia c-ai deslusit misterul unei crime, ci ca ti s-a dezvaluit inca o farama din drama conditiei umane, printr-o carte cu o muzica interioara aparte.

O adevarata doamna

Timpul ce ni s-a dat, vol. 2 (1948-1959) – Annie Bentoiu

Humanitas, 2010

Citisem volumul intai cand a aparut (acum un an sau doi cred) imprumutat de la un prieten si mi s-a parut de atunci un document de o exceptionala valoare pentru perioada interbelica, insa mai ales pentru anii instaurarii comunismului in Romania.  Acest al doilea volum vine cu amintirile autoarei despre cea mai neagra perioada din istoria Romaniei si pentru mine este cea mai interesanta opera citita vreodata despre subiect. 

Explicatia pentru aceste aprecieri ce pot parea ditirambice sta in atitudinea d-nei Bentoiu, care prezinta lucrurile fara patima, fara obida, fara partinire (lucru ce poate parea ciudat pentru voi daca ne gandim ca a facut parte dintr-o clasa sociala lovita pana la devastare de catre comunisti, insa va rog, cititi cartea) si intr-o maniera de invidiat pentru multi scriitori mai “profesionisti” decat domnia sa.  Cu toate ca atat familia sa, cat si a sotului sau, compozitorul Pascal Bentoiu, au avut de suferit enorm din partea regimului comunist, doamna Bentoiu reuseste sa prezinte povestile lucid, cu finete si dreptate, cu empatie pana si pentru figurile sordide ale activistilor de partid sau mai marilor epocii.  Si titlul volumelor de memorii este extrem de sugestiv pentru modestia si puterea de acceptare de care da dovada – timpul ce “ni s-a dat”, ca marca a destinului si a unei puteri mai mari, in fata careia trebuie sa te pleci (vorbim, fireste, de divinitate).

Am citit cele peste 600 de pagini cu o pasiune constanta, neincetand sa ma minunez de absenta oricarei note false, oricarui orgoliu de casta sau clasa sociala, oricarei exagerari in vreo parte a balantei.  Echidistanta autoarei este, fireste, insotita permanent de suferinta si tristete, de povara pe care o poarta in suflet si o incredinteaza hartiei, de constiinta nedreptatii suferite de oamenii pe care i-a iubit si admirat.  Insa aceasta durere este decenta si sobra, nu se transforma nicio clipa in lamentatie sau dorinta de razbunare.  Ramane permanent in zona unei analize extrem de profunde a mecanismelor care guvernau viata politica, sociala si intima in comunism, cu relele si bunele recunoscute cinstit, cu solidaritate fata de membrii merituosi ai clasei din care facea parte, insa si cu intelegere pentru cei ca fusesera sarmani si carora regimul le-a pervertit modul de gandire si actiune.  Nicaieri in alta parte nu am vazut mai limpede cum era viata de zi cu zi si la ce ducea modul respectiv de viata.  Nu pot sublinia indeajuns si va rog sa ma iertati daca repet anumite idei, cat de valoroasa este o astfel de perspectiva pentru cine doreste sa inteleaga cu adevarat schimbarea fundamentala a mentalitatii prin care a fost fortat sa treaca poporul roman.

Mai mult decat atat, d-na Bentoiu nu a scris aici o poveste compusa exclusiv din propriile amintiri, ci a procedat ca un profesionist, s-a documentat citind zeci de volume, consultand ziare ale vremii la biblioteca timp de ani de zile, toate sursele fiind prezentate cu constiinciozitate pe parcursul intregii lucrari.  Nu este o simpla carte de memorii, ci un veritabil izvor de informatie istorica pe care, cred, cu greu il poate egala cineva.

Trecand dincolo de aceste consideratii impersonale, se detaseaza din volum chipul unei femei de o extraordinara puritate sufleteasca si cu o inteligenta de invidiat, cu aspiratii culturale, dar mai ales spirituale pe care cu greu si le mai poate imagina omul recent.  Chipul sotului sau apare de asemenea ca cel al unui personaj minunat, desi insista de cateva ori ca Pascal Bentoiu i-a interzis sa faca orice exercitii admirative la adresa lui in aceasta scriere.  Desigur ca exista o gramada de subiectivism in aceste prezentari, insa calitatea umana de exceptie reiese de dincolo de cuvinte.  Ar fi o onoare pentru mine s-o cunosc pe aceasta adevarata doamna din timpuri apuse, ma bucur ca exista astfel de oameni si, mai ales, ca a fost capabila, la peste optzeci de ani, sa ne daruiasca o carte de asemenea valoare.  Respectul si admiratia mea sunt infinite, dar mult prea putin pentru ce merita un astfel de om, care a stiut sa-si pastreze verticalitatea, spiritul, luciditatea si, mai presus de toate, sensibilitatea si iubirea de oameni.

Va rog sa cititi aceasta carte daca vreti sa intelegeti cu adevarat si sa va bucurati de prezenta si spiritul unei lady cum nu stiu daca mai avem multe in sanul acestui popor amarat.  Domnia sa este un model de urmat daca va simtiti pierduti in haosul acestui bezmetic inceput de secol.