capricornk13

Imi pare rau, dar pentru partea asta nu mai am poze, fiindca nu mi-am luat computerul de la Bucuresti. Cand dau de ele, le adaug.

A doua zi era, deci, programata o excursie la locuintele lacustre de pe lacul Tonle Sap, insa la ora 14, ca niste oameni normali.  Va marturisesc, m-am trezit la 9 si ceva cu delicii, am petrecut dimineata stand la piscina (la umbra mostly, dar m-am si prajit un pic) in cel mai decadent mod posibil, cu cocktail-uri, bere, jucand yumms si fiind foarte fericita ca nu TREBUIE sa mai fac nimic.  Din cauza unor conflicte interne am renuntat si la excursia de dupa amiaza si am impins rasfatul la maximum, programandu-mi un full body scrub, urmat de un masaj de o ora si jumatate.  Sa nu credeti ca fac asta in fiecare zi, ca o pitzipoanca sfertorespectabila, asa ca a fost o reala placere, pe care n-o mai traisem de cel putin doi ani.

Seara (de 25 decembrie) a fost de-a dreptul memorabila, fiindc-am ajuns, in sfarsit, pe celebra Pub Street, adica in centrul Siem Reap-ului, cu o increngatura incredibila de stradute minuscule pline de baruri, carciumi, mici cazi de pedichiura/masaj cu pesti si diverse alte lucruri.  Am poposit, fireste, la un restaurant traditional, unde gasca s-a gandit ca n-ar fi rau sa comande cam un metru de tequile.  Restul e istorie, fiindca singurul lucru pe care mi-l amintesc cu precizie este c-am dansat delirant in mijlocul strazii, pe la 1 noaptea, tot drumul pana la tuk-tuk, invitand multipli turisti si localnici sa se alature bacantelor romance, care trebuie ca sunt acum celebre in micul orasel cambodgian.  Pana si pozele care s-au facut atunci sunt toate miscate, insa luminile din oras si din ochi staruie pe retina privitorului 🙂

Pe 26 decembrie, ultima noastra zi de Cambodgia, programele au fost diverse – unii curajosi (jur ca ei n-au baut tequila, altfel era imposibil) s-au trezit la 4 dimineata si au plecat sa vada rasaritul la nu stiu ce templu.  Altii au fost la shopping, altii au plecat spre o cascada celebra, iar pe drumul de intoarcere (erau exclusiv baieti in grup) au gasit o…baza militara cambodgiana care era deschisa pentru exercitii de tir tuturor turistilor care aveau bani si chef sa faca asta!  Cand ne-au aratat panoplia de arme care erau la alegere am crezut ca e fake… De la Beretta la Kalashnikov, de la M-urile alea stiti voi care la…bazooka.  Fara gluma, i-au pozat pe niste englezi care au avut tupeul (cu reculul nu stiu ce au facut) sa traga cu bazooka si ne-au adus, mandri, tintele gaurite mai ales in centru.  Probabil vi se pare incredibil, insa iata ce-ti poate oferi Cambodgia…

Marturisesc, eu m-am trezit la 11 (tequila, remember?) si am petrecut intreaga zi quality time cu prietenele care apareau rand pe rand la piscina, fiindca ma gandeam continuu cu spaima la drumul de a doua zi, in care urma sa ajungem pe insula din Thailanda in care se sfarsea excursia noastra cu autocarul si microbuzul, traversand diagonal peninsula Siam… O cina in oras, cumparaturi de salvari colorati cu 6 dolari, tuk-tuk si somn de la 11 seara, fiindca ceasul urma sa sune, din nou, la 6…

Ziua care a urmat a fost aproape cea mai grea incercare a vacantei.  Am plecat la ora 8 cu un autocar de 40 de locuri de la hotel, in care am fost fericiti sa constatam ca eram doar noi 10 si inca un cuplu.  Gresit, el a mai oprit in 4 locuri din Siem Reap si s-a umplut pana la refuz, pentru ca toata lumea avea bagaje, care nu au avut loc, fireste, in cala autocarului.  Iar cand spun autocar, va rog sa intelegeti un fel de rata, usor modernizata.  Au urmat doua ore si jumatate (din fericire cu pauze) pana la granita cu Thailanda, unde ne-am dat jos, ne-au fost preluate bagajele de niste carucioare trase de tineri cambodgieni (nu glumesc), iar noi ne-am asezat, cuminti, la doua cozi a cate jumatate de ora fiecare pentru iesirea din Cambodgia, respectiv intrarea in Thailanda.  Sa mai spun ca afara erau cam 35 de grade, o mizerie de groaza pe jos, un miros de peste in putrefactie care-ti muta nasul si sute de oameni care faceau acelasi lucru ca noi, deci erau usor agitati… Dupa ce am izbutit performanta de a ajunge intregi in partea cealalta si cu actele in regula, am zacut inca vreo ora (din fericire la umbra intr-un loc unde se vindea apa, cafea, bere si suc) in asteptarea microbuzului care urma sa ne preia pana la ferry boat-ul spre insula “noastra”, Koh Chang. 

A urmat un drum de patru ore si jumatate cu microbuzul, din fericire destul de confortabile (daca excludem chinul meu cu fumatul si faptul ca ne-au cazut niste geamantane in cap) si am ajuns la ferry.  Traversarea a fost ok, insa simteam ca nu se mai termina, trei sferturi de ora de cosmar, fiindca se si intunecase si peisajul nu mai spunea nimic, zece oameni murdari, fara nimic de baut (barul ferry-ului era inchis, noi salivam cu totii la berile din frigiderele inchise cu lanturi) erau la limita rabdarii.  Dupa ce am ajuns in “resort&spa-ul” in care stateam, cu adevarat fabulos (bungalow-uri, palmieri etc) si ne-am cazat, dus obligatoriu, am aterizat in restaurant si ne-am uitat la ceas: era 10 seara… Inutil sa spun ca nici macar restaurantul pe terasa spre golf, mancarea buna, vinul si sampania nu au reusit sa ne remonteze, asa c-am cazut lati.

Au urmat trei zile fara glorie, de plaja si relaxare, singurele “highlights” fiind taxiurile geniale de pe insula, furgonete cu banchete in spate, care ne duceau de colo-colo pe un pret de nimic, o plaja a la vama veche plina de boemi zacand pe perne in asteptarea unui apus superb (se numea lonely beach, era full, fireste), un restaurant splendid cu peste si fructe de mare la gratar, pe plaja, unde m-am dat intr-un leagan agatat de un palmier si mi s-a parut c-am descoperit fericirea absoluta si barul de la piscina, care era inconjurat de scaune ingropate in apa. 

Revelionul a fost organizat pe plaja, insa spectacolul thai a fost de un kitsch teribil, avand in vedere ca era spre folosinta exclusiv vestica, si ca s-au chinuit gresit bietii localnici sa ne imite obiceiurile (inclusiv un concurs de miss, bleah!).  Din fericire mancarea era absolut minunata, bautura la discretie, asa ca am mai tras un dans pe nisip cu fetele si ne-am adunat la 1 spre camere, caci a doua zi urma aventura suprema a drumului catre casa.

Avand in vedere ca microbuzul nostru spre Trat, orasul din care urma sa zburam spre Bangkok, venea la 1, dimineata de 1 ianuarie a fost frumoasa si total atipica – am stat la plaja, am facut ultima baie in Oceanul Indian si am terminat printr-o cafea la terasa.  Am ajuns pe aeroportul din Trat pe la 3 si ceva, dupa o placuta traversare cu ferry-ul, si am constatat ca e foarte frumos, arata ca o gradina, terminalul era afara, practic o terasa, deci urmatoarele 3 ore aratau bine.  Mai prost a fost ca nu era absolut nimic de mancare in zona, insa, dupa boarding, ni s-au oferit (pe terasa, remember?) sandwich-uri si cafea gratuit.

Am zburat o ora pana la Bangkok si au urmat 4 ore de aeroport, mancat, alergat afara apoi inauntru la fumat, oboseala si nervi.  Din fericire am reusit sa dorm (nu pot sa dorm in avion de obicei) aproape toate cele 7 ore Bangkok-Dubai, asa ca frustrarea de nefumat nu era la paroxism cand am iesit in aeroportul din Dubai, unde urma sa petrecem 6 ore.  Am purces voiniceste cu cea mai fumatoare dintre prietene spre locul de fumat indicat de doi vanzatori de la doua baruri diferite.  Desigur, era in celalalt capat al aeroportului, cam la 1 km distanta.  La 2 minute dupa ce am ajuns acolo si am constatat ca, realmente, nu se putea sta (o incapere de 20mp in care fumau cam 25 de insi), ne-au sunat prietenii nostri sa ne spuna ca, la 100 m de locul din care plecaseram, era un bar absolut exquisite, unde fumatul era cat se poate de permis… Nemaiputand decat sa radem de noi insine si de epuizare, i-am intalnit acolo, eu mi-am comandat o Margarita (hei, era 5 dimineata, insa la Bucuresti era 2, deci…) si, spre deosebire de ceilalti, care au bantuit dupa shopping restul orelor, eu nu m-am miscat din minunea aia de bar pana cand eram la limita cu timpul de boarding spre Istanbul. Imi cumparasem pe drumul lung de la fumoar catre bar Kraken a lui China Mieville si What the Dog Saw a lui Malcolm Gladwell, asa ca Blestemul Nobilului Foul a luat o pauza (oricum ma chinuiam cu el de la inceputul sederii in Koh Chang) in favoarea lui Mieville, din care inca nu citisem nimic. Ei, dar nu e chiar atat de simplu… cele 5 ore de zbor spre Istanbul s-au dovedit a fi 6, fiindca se defectase mecansimul de incarcare a bagajelor pe aeroportul din Dubai (sau la burduful nostru, habar n-am), drept pentru care am mai stat o ora si jumatate la sol sa se incarce cele 500 de bagaje or so manual… Fiindca zborul era pe zi n-am reusit sa dorm deloc si am fost la limita sa-mi aprind o tigara in mijlocul aeronavei, in ciuda faptului ca mi-am selectat The American, care e un film foarte bun.  In viata mea n-am fost mai fericita sa vad niste turci!!!  Jur, imi venea sa imbratisez pe toata lumea pe aeroportul din Istanbul, mai ales ca aveau o terasa decenta unde se fuma nestingherit.  Dupa inca 4 ore de lancezeala, am urcat, in sfarsit, in Taromul de Bucuresti, si am ajuns la 8 seara pe 2 ianuarie, dupa 36 de ore de drum, acasa…

Aici ar trebui sa se incheie povestea, insa pe 2 ianuarie este ziua surorii mele, care dadea petrecere la Club Watt… Cum nu puteam sa lipsesc, am ajuns acolo cu bagajele, direct de la aeroport, prin bunavointa prietenilor mei dragi si buni.  Am petrecut pana la 6 dimineata, cu dans, karaoke si diverse alte lucruri, printre care un discurs (relativ coerent as zice) de pe scena, cu microfon, de la multi ani pentru sora mea, dupa care am decis ca nu voi merge la birou de la ora 9…

Si am incalecat pe-o sa….

Iata-ne, deci, pe 24 decembrie dimineata, pregatiti de marea aventura a templelor khmere.  Inarmati cu bluze cu maneci lungi, aparate de fotografiat (in fine, eu am uitat sa-l pun la incarcat pe al meu…), multa apa in microbuz si un ghid cambodgian, am plecat spre rezervatia de langa Siem Reap unde se afla aproape toate templele care merita vazute.  Engleza ghidului nostru era extrem de aproximativa, cu un accent cantat si o pronuntie foarte dificil de inteles, insa era atat de amabil si de zambitor, incat n-am putut sa ne suparam pe el!  A fost calugar budist timp de zece ani, insa ulterior a trebuit sa se apuce de munca pentru a-si putea intretine familia.  Dintr-o populatie de paisprezece milioane de locuitori, Cambodgia are 3 milioane de calugari buddhisti!!!  Acest lucru senzational se datoreaza mai putin ravnei religioase a pupulatiei (desi si aceasta e reala) cat saraciei cumplite, care face familiile sa-si trimita baietii in manastirile budiste, deoarece este singura modalitate de a obtine o educatie gratuit. 

Foarte inspirat ca timing, primul templu pe care l-am vazut a fost Ta Prom, templul cu radacini, care a devenit celebru datorita Angelinei Jolie, fiindca aici s-a filmat Tomb Raider.  Mi-a placut foarte mult, insa nu poate fi descris in cuvinte, asa ca, decat sa scot oftaturi admirative, mai bine va mai pun niste fotografii.

Pe langa cresterea inexplicabila a radacinilor copacilor direct pe ziduri, templul impresioneaza si prin finetea basoreliefurilor care s-au pastrat si prin formele in zig-zag ale zidurilor.  Nu este o singura specie de copaci, ci cel putin 6, iar comportamentul lor este inexplicabil.  Rezervatia de temple este direct in jungla, asa ca exista un miros de putrefactie (de plante) destul de ciudat, insa nu insuportabil.  Se simte mult mai tare in drumul spre templu, nu printre constructii. Oricum, Ta Prom este in prezent in reconstructie, in colaborare cu Germania. 

Din nefericire, pentru ca e o zi foarte insorita, multe poze au trebuit facute oarecum contre jour, deci calitatea lor nu e grozava (plus ca eu am un Olympus µ, nu vreun aparat profi).  Ta Prom mi-a placut si datorita aspectului oarecum neglijent, cladiri si ziduri separate, care nu par sa aiba vreo logica, printre copaci si vegetatie.  Spre deosebire de marele Angkor Wat, care e un ansamblu perfect simetric, coerent, Ta Prom pare desprins din jungla, e parca o continuare perfecta a naturii. 

Cred ca este cel mai spectaculos templu pe care l-am vazut, intr-un fel, tocmai datorita salbaticiei.  Evident ca nu poti sa nu te minunezi de faptul ca imperiul khmer facea asemenea constructii cand noi ne jucam de-a gelu, glad si menumorut…

Urmatorul templu pe care ne-am oprit numai sa-l fotografiem este o constructie de dimensiuni mai mici, insa foarte spectaculos ca aparenta, reprezentand foarte bine acea piramida in trepte in zig zag cu care ne-au obisnuit imaginile pe care le stim despre templele khmere.  Numele templului nu mi-l amintesc si nici nu l-am gasit in imaginile de pe net sau din cartea pe care o am, insa este probabil din aceeasi perioada ca cel vizitat extensiv in urmatorul stop, templul Angkor Thom, sau templul celor 460 de fete (are foarte multe basoreliefuri cu cele 4 fete ale lui Brahma, care insa au fost distruse de catre buddhisti).  Din pacate nu am fotografii deloc de la Angkor Thom (mi s-a terminat bateria), asa ca va trebui sa va multumiti cu cea de la templul fara nume 🙂

Am stat destul de mult in Angkor Thom, am urcat cu greu (am uitat sa va spun ca eu aveam genunchiul umflat si dureros, am reusit sa calc stramb inainte de a pleca exact cu piciorul la care am ligamentul incrucisat anterior complet stricat) pana in varf, printre piramidele cu patru fete, curti interioare la inaltime.  Mi-a placut mult ca aici, pe langa o gramada de turisti, erau si multi calugari in straie portocalii, pe care nu ma pot satura sa-i admir.  Sunt atat de frumosi unii dintre ei, incat ti se taie literalmente respiratia.  Au niste trasaturi de neuitat.  Din pacate era foarte, foarte cald, un soare orbitor, incat a fost destul de obositor, cu pauze multe de respirat si baut apa.  N-am putut sa nu ma amuz copios dupa vreo doua zile cand doi prieteni din grup ne-au povestit c-au vizitat un templu in jungla, unde pompierii care pazeau si-au facut focul noaptea, fiindca sustineau ca este iarna si frig la 21 de grade!

Desigur ca, dupa un pranz castigat cu sudoare fruntii la care am asortat cu totii cate o bere, am plecat spre “personajul principal” al complexului de temple, celebrul Angkor Wat, numit si “mama tuturor templelor”.  In fata uneia dintre porti, plasata in centrul unui zid grandios, urias, se afla un lac foarte mare care adauga mult farmecului locului, pentru ca se oglindeste constructia aproape perfect.  Imaginea este, cu adevarat, coplesitoare. Dar sa lasam exclamatiile si sa va mai povestesc numai ca in interior zidurile sunt complet acoperite de basoreliefuri, iar la dimensiunile templului asta inseamna practic zeci de ani si armate de oameni.  Se urca pana sus, aproape de varfurile din trepte rotunjite pe care le vedeti, care sunt separate de curti interioare si coridoare, totul sapat si construit in stanca.  Nu se poate efectiv explica, asa ca va rog sa va uitati la cele cateva imagini de care am facut rost.

Ghidul nostru a fost din nou foarte inspirat in ceea ce priveste timingul, pentru ca era foarte putina lume cand am mers noi la Angkor Wat – toata lumea vine aici fie la rasarit, fie la apus, pentru ca se pare ca in special apusul este fabulos de vazut.  E adevarat ca, mergand la ora 2, am platit cu nesfarsite suferinte din pricina caldurii, insa, din punctul meu de vedere, a meritat.  Atunci cand ieseam din templu, spre ora 4, ne-am intalnit cu hoarde de turisti ce navaleau ca niste termite, din toate partile.  Ne-am intalnit sus, la odihna intr-o curte interioara, cu singurii alti doi romani, un cuplu foarte dragut, pe care i-am vazut in Cambodgia.  In rest englezi, americani, nemti si japonezi cati cuprinde :).

Dupa Angkor Wat, insa, ghidul a facut prima greseala de timing si ne-a dus la un templu (cred ca se numeste Bayon) sa vedem apusul.  Ideea era sa stam chiar pe platforma din varful templului, care arata ca un trunchi de piramida in trepte.  Cu vreo jumatate de ora inainte a inceput sa urce atata lume (era un drum serpuit pe un deal spre templu), incat ne-am dat seama ca va trebui sa stam, eventual, in picioare pe templu, la cata omenire se revarsa.  Plus ca ne-ar fi luat ore intregi sa plecam, asa ca ne-am retras strategic si am coborat.  Nu am prins calatoria cu elefantul, era mult prea mare coada, asa ca mi-am cumparat 5 esarfe cu 10 dolari si am plecat cu totii inapoi spre Siem Reap. 

Osteniti, fericiti, am ajuns acasa la hotel, unde trebuia sa ne pregatim pentru cina de Craciun, organizata de localnici pentru noi, europenii (ca doar ei n-au nicio treaba cu sarbatoarea).  Ne-au facut cadou fiecaruia cate o esarfa traditionala de matase la cocktail-ul dinainte de cina, apoi a urmat un spectacol de dansuri traditionale pe o arena de langa piscina – mesele aranjate foarte frumos, in jurul piscinei straluceau printre plamieri deghizati foarte kitschos in brazi de Craciun! 🙂 Mancarea a fost delicioasa, insa dupa dansurile traditionale ok, a urmat o dizeuza care cred ca fusese selectata pe baza de picioare, foarte frumoase, fiindca de cantat nu era in stare nici batuta.  Evident, canta de la Shakira la mai stiu eu ce Madonne si alte lucruri foarte vestice, chinuindu-ne teribil.  Lumea se cam plictisea, asa ca, impreuna cu trei dintre fetele cu care eram, am decis sa le facem petrecerea oamenilor!  Am urcat pe scena cu paharele in maini si am inceput sa dansam acolo, continuand in piscina, pe marginea jacuzzi-ului, a carui bordura era cam cu 10 cm sub apa! 🙂 Am fost aplaudate la scena deschisa, in delir, iar o americanca pe la 50 de ani a venit sa ne multumeasca si sa ne felicite: “I was wondering what I was going to remember about this party… and then YOU came!”… Amuzati teribil, baietii ne-au facut o gramada de poze, care probabil vor face cariera.  Programul de a doua zi, in sfarsit, urma sa inceapa la ora 14, deci aveam in fata prima dimineata in care puteam sa ne trezim cand vrem!  M-am dus la culcare fericita, planuind primul meu Craciun cu zacut la piscina si cocktail-uri!…

Vă lăsasem în dimineaţa plecării spre Siem Reap, după vizita la Killing Fields.  Şi aşa a început coşmarul! 🙂 Urma să parcurgem, în acelaşi microbuz de 10 locuri, în care bagajele stăteau aproape să ne pice în cap, vreo 6 ore pe şoselele cambodgiene, între Pnom Penh şi Siem Reap. Nu uitaţi că mă trezisem la 6 dimineaţa!  Din nefericire Killing Fields sunt în direcţie opusă, aşa că a trebuit să trecem înapoi prin Pnom Penh (şoseaua de centură este un fel de glumă, de fapt mergi cu 30 la oră printre scutere, semafoarte, tuk-tuk-uri şi jde mii de maşini). Chestia asta ne-a luat cam o oră şi jumătate în condiţiile în care afară erau deja peste 30 de grade, iar aerul condiţionat nu făcea faţă la viteza “superluminică” cu care ne deplasam.  Simţeam că mă apucă ameţelile – am reuşit cu greu să-l convingem pe ghid, care nu prea pricepea engleză, să ne oprească la o benzinărie să mergem la toaletă şi să fumăm.  Băusem vreo doi litri de apă şi era deja grav!  După 10 minute de pauză, într-un loc unde n-am putut să ne cumpărăm nici apă, au urmat trei dintre cele mai nasoale ore din viaţa mea, înghesuită în căldură în microbuz, bând apă cu încghiţitura, ca să nu-i mai forţez pe oamenii deja nervoşi să oprească şi fără să fumez.  Nici măcar Mireasa cu şosete roşii a Adelei Greceanu, o poveste delicată ca o dantelă, n-a reuşit să mă scoată din depresie – se hotărâse că nu mai facem nicio pauză până oprim să mâncăm.  E adevărat, peisajul era foarte interesant, ne-am deplasat fie pe malul râului Tonle Sap, fie pe al lacului.  Satele cambodgiene nu prea au limite, sunt pur și simplu case peste tot pe marginea șoselei, mai în spate, la zece/douăzeci de metri, construite pe piloni (în sezonul ploios totul e sub ape, plus că toți au o mică orezărie lângă casă) într-o vegetație luxuriantă, cu plamieri, cocotieri, bananieri și mai știu eu ce care cresc sălbatic, dând senzația de junglă.  Când am ajuns la popas, un restaurant splendid dealtfel, ca peisaj, pe malul lacului Tonle Sap, care hrăneşte 80% din Cambodgia, eram epuizată nervos.  Cred c-am fumat patru ţigări sudate în 15 minute, iar când a venit chelnerul (care avea nevoie de traducere) cu berea, am comandat-o deja şi pe a doua…

Am mâncat ceva (eu abia m-am atins de mâncare, era picantă şi mă îngrozea urmarea călătoriei), ne-am revenit, înveselit, admirat peisajul și, cu inima strânsă, i-am rugat pe ceilalți să facem și noi măcar încă o pauză pe drum (mai erau vreo două ore și jumătate până la destinație).  Au cam strâmbat din nas, așa că am urcat în microbuz cu tragerea de inimă a unui mielușel pe drumul spre abator.  Din fericire cineva (o fumătoare, dar s-a mers pe șest!) a avut după vreo oră ideea de a opri într-un sat să facem fotografii.  I-am mulțumit cerului, pământului, junglei, lui Buddha, Shiva, Vișnu și cui mi-a mai trecut prin cap și, trăgând aprig din țigară, am purces spre a face următoarele fotografii…

Ne-am continuat apoi drumul mai fericiti, ba chiar am mai oprit o data pentru a vedea un pod construit pe la 1300 si ceva de un mare rege khmer, cevaininteligibilcomplet al saptelea, foarte frumos si incredibil conservat, unde, din fericire, se putea folosi o toaleta contra modestei sume de 25 de centi!  Am uitat sa va spun ca toaletele in Cambodgia sunt modelul turcesc, insa fara rezervor, e un bazin de apa langa si folosesti un ibric, cu incredere, pentru a le curata.  Culmea este ca sunt destul de curate, desi la inceput te cam feresti de ibricele si oalele alea…

In sfarsit, pe la 7 seara am ajuns la hotelul nostru din Siem Reap, dupa ce am trecut printr-o parte foarte kitschoasa a orasului, care arata de parca s-ar fi vorbit fratii Becali sa-si faca vile.  Din fericire noi aveam un hotel de 5 stele care s-a dovedit a fi incredibil de confortabil si nu urat, piscina si restaurant in jurul ei, cu terasa exterioara, iar camerele aveau aboslut toate balcoane, deci am scapat de cosmarul de a fuma din nou ilegal, caci in interior nu se fuma nicaieri.  Am fost intampinati de gazdele noastre cu un ceai traditional care avea un gust incert, intre aroma de sosete purtate si ceva medicinal, l-am schimbat rapid pe beri si vinuri pe terasa si am hotarat sa iesim in oras sa mancam.  Amicul nostru britanic era deja la receptie aranjand vizita de a doua zi la temple.  Spre disperarea si chiar revolta unora dintre noi, a revenit triumfator si ne-a anuntat ora de plecare de a doua zi dimineata: 7:30!!! Va dati seama cum au reactionat niste oameni normali, zdrente de oboseala si plini de praf dupa periplul de-a lungul Cambodgiei, dornici sa petreaca, in sfarsit, o seara prelungita cu mancare si beri, la viziunea unei noi dimineti in care urmau sa se trezeasca la 6… Ne-am abtinut cat am putut de civilizat, am facut un dus, apoi am negociat trei tuk-tuk spre centru, care ni se spusese ca este cam la 2 km, plin de baruri, restaurante, minunatii si specific local.  Insa iar am avut ghinion si l-am nimerit pe probabil singurul cambodgian scarbos din excursie pe post de sofer de tuk-tuk, care intai ne-a lovit de un microbuz, apoi ne-a bagat pe o straduta atat de intunecata si intortochiata, incat toti patru am inceput sa racnim la el sa ne intoarca la hotel.  Presupunem cu totii acum ca omul n-avea intentii rele si aia era, intr-adevar o scurtatura spre celebra Pub Street, dar la momentul respectiv prietena noastra a fost complet freaked out, ne-a speriat si pe noi, asa c-am facut cale intoarsa.  Au revenit si ceilalti si am incheiat glorioasa seara lipsiti de orice chef, cu o masa anosta si scumpa (pentru Cambodgia, adica 6 dolari un fel in loc de 3), o bere fara povesti si un binemeritat somn, in camerele cu adevarat superbe.  Oftand, ne-am pus, inainte de a ne vari sub asternuturi, telefoanele mobile sa sune a doua zi la 6…

Va urma…

Zborul spre Pnom Penh a fost mult mai confortabil decât ne aşteptam, un Boeing foarte elegant, mâncare comestibilă (deşi aveam doar o oră de zbor), aşa că ne-am îndreptat puţin temători spre poliţiştii de frontieră care urmau să ne dea viza de intrare în Cambodgia, închipuirea noastră asociindu-i inevitabil cu criminalii khmeri roşii care ne-au îngrozit pe toţi în celebrul The Killing Fields.  Feţele lor erau, într-adevăr destul de dure şi de închise prin comparaţie cu zâmbitorii thailandezi, însă s-au dovedit foarte corecţi şi eficienţi, în mai puţin de un minut (e adevărat, veniserăm cu toţii cu formularele completate, poze şi copie după paşaport pregătite) am avut viza cambodgiană lipită de paşaport.  Când am ieşit din aeroport, în căutare de taxiuri, atmosfera era însă extrem de diferită faţă de Bangkok!  Lume puţină, lumina slabă, maşini învechite, apăsător şi puţin scary.  Am negociat, însă, destul de rapid patru taxiuri a câte 9 dolari bucata (dolarul circulă peste tot în Cambodgia alături de riel, moneda locală, poţi plăti până şi la tarabe cu el) până la hotelul nostru din centrul Pnom Penh-ului.  Drumul a fost ciudat, deşi taximetristul era foarte amabil şi vorbea un fel de engleză… Pnom Penh-ul arăta cam ca Bucureştiul la începutul lui 90, întuneric, maşini vechi, diferenţa făcând-o mulţimea de scutere şi, spre centru, tuk-tuk-uri.  Amuzant şi trist, tuk-tuk-urile cambodgiene sunt, însă, mult mai “sărace” decât strălucitoarele lor surori thailandeze, nici vorbă de vopsele strălucitoare şi briz-briz-uri sau curse nebuneşti, motoarele lor abia fiind capabile să dezvolte un 30 la oră.  Hotelul Sunway, unde ne-am cazat, era tot un fel de relicvă comunistă dată cu ştaif, mobilier vechi, cu iz, geamuri care nu se deschideau, totul acoperit cu diverse semne de modernitate care contrastau puternic cu fundalul.  Ce a fost extrem de interesant a fost faptul că eram exact vis-a-vis de ambasada americană, acea clădire din filmul The Killing Fields din care soldaţii americani erau forţaţi să-i evacueze pe localnici, cu lacrimi în ochi, direct în braţele bandelor ucigaşe ale lui Pol Pot.  Ne-au cam trecut fiorii, mărturisesc, iar gradul de confort se dusese undeva spre minim. 

Am ieşit, după indicaţiile recepţionerilor, să căutăm un restaurant, într-o plimbare prin centrul oraşului, căutând cheiul râului Tonle Sap, care se întâlneşte aici, la Pnom Penh, cu Mekongul şi Bassace.  Neliniştea ne-a dispărut complet, fiindcă aici oraşul părea extrem de viu, nu urât, cu străzi largi şi luminate, şoferi de tuk-tuk zâmbitori, mulţi europeni mişunând peste tot.  Mirosul este destul de apăsător, cel de peşte dominant.  Am găsit după vreo jumătate de oră de hoinăreală un restaurant care s-a dovedit superb!  Situat exact pe chei, foarte mare, cu mesele lipite de balustrada spre râu şi doi copii care cântau la xilofon (se pare că e un instrument tradiţional).  Când a venit vremea să comandăm, a începu însă un amuzament complet – chelnerii noştri vorbeau o engleză cel mult aproximativă şi păreau extrem de uimiţi că lumea vroia să bea vin – a trebuit să le scriem pe un şerveţel, în engleză şi franceză, vin rouge et blanc, red wine, capisci? 😀  Oricum, mâncarea era bună, diferită de cea thailandeză, mai aproape puţin de gusturile noastre europene, dacă vreţi.  Evident că ne-au vândut raci pe post de “lobster”, dar asta-i viaţa! Am plecat spre hotel în tuk-tuk-uri, gândindu-ne să dăm o raită prin oraş înainte, însă prietena cu care împărţeam tuk-tuk-ul s-a uşor isterizat când şoferul nostru s-a pierdut de ceilalţi, nu ştiam unde suntem, aşa că l-a întors din drum destul de dur pe bietul cambodgian stresat, care spunea “city tour, city tour”, ca doar asta i se comandase! 

După o noapte liniştită, ne-am trezit (of, din nou!) devreme, fiindcă urma să plecăm într-un tur al oraşului – singura noastră şansă, fiindcă a doua zi urma să plecăm cu microbuzul spre Siem Reap, adică vreo şase ore de Cambodgia pe şosele (Pnom Penh este în sudul ţării, iar templele khmere în nord-vest).  Primul stop a fost la Muzeul Genocidului, adică o fostă şcoală transformată de clica lui Pol Pot în închisoare.  Aici au fost torturaţi, apoi trimişi spre Killing Fields şi ucişi, peste 200,000 de intelectuali cambodgieni, printre care mulţi dintre acoliţii lui Pol Pot, între 1975 şi 1978, când Vietnamul a “eliberat” Pnom Penh-ul.  Locul şi fotografiile expuse acolo ne-au înspăimântat şi făcut atât de rău, încât mulţi dintre noi n-au rezistat să facă turul până la capăt, deşi nu a durat mai mult de 40 de minute.  Ghida noastră cambodgiană ne-a adus literalmente lacrimi în ochi.  Vorbea cu o simplitate şi o lipsă de emfază, de teatralitate, despre ororile comise de animalele comuniste, în condiţiile în care, după genocid, ea şi-a mai regăsit tatăl şi doi fraţi dintre cei zece membri ai familiei (mama, şase fraţi, două surori), încât era aproape insuportabil s-o priveşti în ochi.  Mai jos imagini din oraş, o imagine cu regulile închisorii şi una cu unul dintre cei şapte supravieţuitori ai locului, eliberaţi de vietnamezi în 1979.  Blând, micuţ, liniştit… comentariile sunt de prisos.

După o scurtă pauză prin “Russian Market”, acelaşi tip de bazar ca-n Bangkok, pe care n-am înţeles de ce trebuia să-l vizităm ca obiectiv turistic :), însă unde fetele şi-au cumpărat nişte superbe brăţări de argint cu elefanţi, ne-am tras sufletul la o cafea, apoi am purces cu tuk-tuk-urile noastre către Palatul Regal din Pnom Penh.  Cambodgienii şi-au readus prinţul înapoi din exil, iar acum sunt monarhie, deşi acesta nu are nicio putere practică.  Au unul dintre cele mai corupte guverne din lume, iar unul dintre principalele partide este format din partidul khmerilor roşii vopsiţi în alte culori şi nume (rings a bell?).

Palatul mi-a plăcut, are o arhitectură mai sobră decât verişoarele lui thailandeze şi o grădină superbă.  Am petrecut două ore liniştite de după amiază şi am văzut o mulţime de călugări budişti, în minunatele lor straie portocalii, cu feţele lor extraordinare, parcă desprinse din basoreliefurile templelor.

Când am ajuns la hotel am savurat, împreună cu două prietene, un masaj binemeritat după oboseala zilei, contra modicei sume de 16 dolari 🙂  Maseuza mea era foarte frumoasă şi cred că nu avea mai mult de 16 ani.  Blândă ca o pisică, aproape m-a adormit.  Am finalizat seara cu o plimbare luuungă prin centru, pe chei, găsind de data asta adevăratul freamăt al oraşului, şi neputându-ne hotărî la cre dintre zgomotoasele restaurante cu terasă, pline de turişti, să ne aşezăm.  Am băut întâi nişte beri într-un balcon deasupra râului, apoi am mai mers vreo jumptate de oră şi am luat, în sfârşit, masa, epuizaţi.  Pe terasa respectivă s-a petrecut un alt incident care ne-a deschis ochii asupra adevăratei dimensiuni a sărăciei cambodgiene.  Eram aşezaţi pe marginea terasei, separate de trotuar cu un gard viu, iar lângă noi au apărut pe trotuar două fetiţe, cam 3 şi 5 ani, două păpuşi frumoase, în hăinuţe vechi şi murdare.  Cea mare a întins o mânuţă sfioasă peste gard.  Pentru că eram sfătuiţi în toate ghidurile să nu dăm bani copiilor cambodgieni (sunt reţele care le iau banii şi îi exploatează), am ieşit, am cumpărat de la taraba de lângă caserole şi cârnăciori fripţi, am umplut caserolele cu mâncare de la noi şi le-am dat copiilor.  Fetiţele s-au aşezat pe jos şi au mâncat absolut tot, cu mânuţele.  La un moment dat ne-am oprit, fiindcă ne era teamă să nu li se facă rău… N-au scos niciun cuvinţel, s-au luat de mânuţă şi au plecat…

Am plecat de acolo spre un alt punct de atracţie despre care citisem în ghiduri, FCC, Foreign Correspondents Club din Pnom Penh, faimos datorită vechimii şi a panoramei splendide pe care o oferă cele două terase.  Aşa era, am băut câte un cocktail privind râul şi stelele, am plătit plăcerea accordingly (probabil cel mai scump loc din oraş!!!) şi ne-am îndreptat spre tuk-tuk-uri cu ultimele puteri, pregătindu-ne sufleteşte pentru road-trip-ul de a doua zi.  Urma să mergem dimineaţa (guess what, devreme…) la Killing Fields, care sunt cam la 20km de oraş, iar apoi să întoarcem şi să ne îndreptăm spre Siem Reap, adevărata destinaţie, într-un fel, a călătoriei noastre.

Killing Fields au fost, aşa cum bănuiam, un coşmar.  Nu par aşa, e un parc, pur şi simplu şi nişte apă.  Însă sunt pancarte din loc în loc, obiecte, care îţi încrâncenează carnea.  Las imaginile să vorbească…

Ce vedeţi prin geamuri sunt craniile găsite în gropile comune. Nu am intrat înăuntru, fiindcă nu am avut putere.  Am aprins beţişoare şi am lăsat o floare.

Cu inimile strânse, am plecat spre Siem Reap…

Va urma

A doua zi, desigur dis-de-dimineaţă, cum îi stă bine călătorului (dar eu eram în concediu!!!) am plecat cu acelaşi minivan şi ghid întru vizitarea Palatului Regal din Bangkok.  Drumul ne-a mai făcut să ne minunăm încă o dată de nebunia completă din oraş, sunete, culori, forfotă, mirosuri.  Palatul a fost o experienţă destul de mişto, alte zeci de clădiri, temple, minunăţii, pe care le puteţi vedea în cele câteva poze din prima însemnare.  Cea mai interesantă parte este templul care-l conţine pe “Buddha de smarald”, care de fapt e de jad, o construcţie incredibilă, ornată pe fiecare centimetru cu gresie strălucitoare verde cu auriu şi multe altele în exterior.  În interior, unde nu se puteau face fotografii, te aşteaptă o experienţă năucitoare: statueta de jad a lui Buddha, care are îmbrăcăminţi diferite în funcţie de sezon (acum era în hăinuţele de iarnă, aur cu rubine), se află pe un piedestal de vreo zece metri, făcut din “terase” din ce în ce mai mici, construite în întregime din metale şi pietre preţioase sau semipreţioase.  Te dor ochii, însă e fascinant!  În jurul templului sunt diverse (foarte multe!) alte galerii, coloane, clădiri în care credincioşii se roagă şi participă la ritualuri.  Feţele lor sunt incredibile, parcă eşti în filme, sunt sculptaţi în reverie, liniştiţi, nepăsători la marea de turişti isterici cu fotografiile.

Cred că e timpul să vă povestesc despre thailandezi.  Sunt extrem de primitori (nu, nu ca românii cu ospitalitatea lor mitologizată, ci pe bune) şi zâmbesc în permanenţă, se înclină de fiecare dată când te văd şi prestează salutul tradiţional (palmele lipite în faţă, degetele atingând fruntea).  “Sawadi ka” spui când vezi pe cineva – erau foarte încântaţi când reuşeam noi să pronunţăm cât de cât inteligibil, pentru că ei cântă “kaaaaaa-ul” de la sfârşit într-un anumit fel, limba fiind, ca şi chineza, bogată în cuvinţele care au 5 tonuri de pronunţie şi înseamnă 5 lucruri diferite.  Cred că e kestie de religie, că toţi arată veseli, liniştiţi, zen, par să nu aibă nicio apăsare pe lumea asta (nici măcar când ne cărau bagajele! :D) şi sunt sinceri încântaţi că nişte tonţi de europeni dau năvală pe la ei prin ţărişoară şi fac risipă de bahţi (moneda thai) pe tot felul de prostioare.  Culmea este, însă, că te tratează cu respect adevărat şi nu încearcă să te fure la tot pasul, ca ai noştri.  Negocierile sunt la ordinea zilei, însă niciunul nu a încercat să ne păcălească la modul grosoloan, adică ne spuneau preţuri pe care nu le puteai reduce cu mai mult de 30-40%. 

În fine, când am părăsit Royal Palace (într-un final glorios, dacă mă întrebaţi pe mine, fiindcă nici în curtea palatului nu se fuma!!!), am găsit la poartă, pe lângă cele câteva zeci de vânzători de poşetiţe cu elefanţi, umbreluţe şi alte cele, un domn cu un şarpe care cerea cam 10 euro pe poză cu reptila.  I s-au oferit 5 de către singurul curajos din grup (prietenul englez care s-a ocupat de întreaga excursie) şi avem nişte fotografii memorabile.  Personal am stat la 5 metri, fiindcă mi-e o frică de şerpi de mor!  Ca amuzament, din cauza asta (ştiam că sunt şerpi prin jungla cambodgiană) mi-am cumpărat din România, înainte de plecare, o pereche de bocanci uriaşi, cu oţel în vârf, înalţi până la genunchi, de mare spectacol!  Norocul meu că m-am trezit în ultimul moment (îmi stricasem şi un genunchi şi nu prea mai puteam să ridic bocancul de jos!) că e ridicol să car 6 kg de bocanci în bagaje ca să merg la temple în ei când afară sunt 32 de grade!  Cred c-aş fi fost clownul Angkor Wat-ului, unde toată lumea transpira în sandale, şi aş fi produs ceva viermi, care să înlocuiască deliciile preparate din ei la omniprezentele tărăbuţe din Bangkok…

Ghidul nostru thailandez (nu mai spun extrem de amabil, că asta e deja pleonasm), care vorbea o engleză foarte bună (urma să ne fie dor de ea) ne-a dus apoi în ceea ce mie mi s-a părut de departe punctul culminant al vizitei în capitala thailandeză: o croazieră cu barca pe râul Chao Phraya.  E timpul să vă spun că oraşul este supranumit şi Veneţia Estului, fiind construit pe canalele acestui fluviu, însă din păcate acest lucru nu mai este foarte vizibil în prezent – multe canale au fost secate sau acoperite pentru a putea facilita dezvoltarea urbană.  Terenul este foarte scump în Bangkok (am văzut shanty towns din barăci cu uşa la 1 metru – nu, nu exagerez – de calea ferată pe o lungime de peste un km, pe marginea unei autostrăzi de interior) şi de aceea oamenii săraci îşi construiesc case în apă, pe piloni.  Fluviul este domeniu public, deci nu trebuie să plătească pentru teren!  A fost realmente ieşită din comun plimbarea pe un astfel de canal mărginit de sute de căsuţe pe piloni, cu bărcuţe în faţă sau fără, cu flori pe pontoane, frumoase, urâte, dărăpănate, noi, strălucitoare, care mai de care.  La un moment dat ne-am oprit puţin barca, fiindcă au venit două localnice foarte în vârstă şi ne-au abordat de o parte şi de alta, în micile lor canoe, vânzându-ne bere rece, magneţi, pălării şi alte fleacuri.  O privelişte de neuitat, ele zâmbind ştirb şi mulţumind de sub pălăriile lor de paie , conice, pe care noi ne-am obişnuit să le numim vietnameze.  Mai încolo puţin ghidul ne-a oprit barca, a cumpărat nişte pâine şi am început s-o aruncăm în apă lângă barcă.  În câteva secunde au venit atâţia peşti (unii imenşi) încât am rămas trăzniţi!  Practic în jurul nostru nu mai era apă, ci peşti, guri de peşti, spate de peşti, aripioare de peşti!  Din nefericire eu nu mai aveam baterie la aparatul foto, aşa că trebuie să mai aşteptaţi puţin să fac rost de poze de la ceilalţi.  A fost partea mea favorită de Bangkok.

Nu pot să vă povestesc nimic, din păcate, despre marea atracţie a Thailandei – gagicile thailandeze, maseuze sau nu… 😀  Am fost un grup responsabil, de cupluri, care nu şi-a permis (în ciuda, sunt convinsă, dorinţelor a cel puţin câtorva dintre noi! :D) să devieze spre cartiere sexi-famate sau locuri de pierzanie.  Asta fiindcă o să vină sigur întrebarea asta!  Am fost cuminţi (deci plicticoşi) – trebuie să luaţi referinţe, ca mine :D, de la oarece flăcăi vajnici care merg acolo în gaşcă, aşa cum e logic…

Căci asta a fost toată vizita iniţială în Thailanda, încheiată, după plimbarea pe râu, cu un prânz pe care îl binemeritam după niscaiva şampanie şi bere prin apele Bangkok-ului 🙂  Şi iată că am purces cu curaj spre aeroport, unde ne aştepta zborul spre aventură: Bangkok Airways spre Pnom Penh…

Va urma…

Excursia a fost organizată din start de unul din prietenii din grupul de 10 cu care am executat preumblarea.  Începuturile ei se plasează prin aprilie, când s-a luat decizia şi s-a stabilit componenţa, iar apoi, încet-încet au început să fie rezervate şi plătite zboruri, hoteluri, deplasări.  Din motive de costuri am avut un traseu destul de complicat pentru a ajunge în Asia şi a reveni, adică am zburat Bucureşti-Istanbul-Dubai-Bangkok.  Iniţial mi s-a părut o idee excelentă, fiindcă eu sunt o fumătoare înrăită şi mă îngrozea pur şi simplu ideea de a zbura 11-13 ore non-stop, cum ar fi fost normal – de exemplu să zburăm cu toţii spre unul dintre aeroporturile din vestul Europei care au zboruri directe spre Bangkok – sunt multe, iar cel mai comod ar fi fost Viena.  După ce am trăit deplasarea, mi-am dat seama că e, de fapt, preferabil să suferi o singură dată decât în ritm continuu, mai ales fiindcă a găsi locurile de fumat în aeroporturi ca Dubai sau Bangkok s-a dovedit o experienţă deloc uşoară!

Am plecat deci, sâmbătă, pe 18 decembrie, pe la 17, de la Bucureşti spre Istanbul.  Fireşte că Taromul spre Istanbul a reuşit performanţa de a pleca cu o întârziere de 50 de minute, ceea ce ne-a condus spre o alergare disperată prin aeroportul din Istanbul, unde trebuia să ne facem boarding-ul din nou pentru restul călătoriei, fiindcă schimbam linia aeriană cu Emirates.  Într-un final glorios şi cu o infracţiune din partea mea la activ (am fumat într-o toaletă din Istanbul 2 fumuri, de altceva nu aveam timp) am prins avionul de Dubai.  Speranţele mari din partea noastră, fiindcă Emirates e renumită pentru aeronavele şi serviciile sale, s-au dovedit deşarte.  Da, eram într-un Boeing 777-200 cu 10 locuri pe rând, cu ecrane individuale de entertainment, unde puteai, spre exemplu, să-ţi alegi dintre 100 de filme de vizionat, însă serviciile au fost oribile.  Prea puţine stewardese, drept pentru care am izbutit să murim de sete cu toţii 4 ore şi jumătate până la Dubai (după masă, servită la 30 min de la decolare, am mai primit, după a treia cerere, un pahar de 200 ml de apă; ca să înţelegeţi cam ce înseamnă asta pentru mine, eu beau, în medie, cam un litru de apă la două ore).  Din fericire, cursa asta n-a mai întârziat, aşa că cele două ore din Dubai până la zborul de Bangkok ne-au dat suficient timp să nu mai alergăm chiar ca nişte disperaţi.  Nu, n-am reuşit să identific locul de fumat, fiindcă restul grupului a insistat să-şi cumpere nu ştiu ce tâmpenii din duty free, aşa că a trebuit să recurg din nou la măsuri disperate gen tras 2 fumuri într-o toaletă.  Mi-am cumpărat de la prima tarabă care mi-a ieşit în cale după control 2 sticle de 750ml de apă, iar pe prima aproape am terminat-o dintr-o dată! 😀

În sfârşit, avionul spre Bangkok – urma cea mai mare încercare pentru mine, 6 ore de zbor, adică aproape 8 fără fumat. Cea mai mare aeronavă de pasageri din lume, btw, Airbus 380, 800 de locuri.  Din fericire am izbutit să dorm vreo oră adunată din câte 10 minute pe ici pe colo şi chiar nu m-a stresat atât de tare problema fumatului, nervii erau în aeroporturi, unde ştiam că se poate fuma 😀  Ca de exemplu în Bangkok, unde a trebuit să stăm la o coadă interminabilă la control paşapoarte (dar am reuşit alte 2 fumuri într-o toaletă înainte!!!) şi apoi să-i aşteptăm pe cei doi prieteni care nu-şi luaseră viză de Thailanda din România.  Aeroportul din Bangkok este uriaş şi foarte frumos, iar noi am fost încântaţi să ne punem gecile groase în genţile de mână şi să rămânem în tricouri şi tenişi.  Mai puţin încântaţi am fost când am aflat că bagajele noastre au rămas, desigur, la Istanbul, unde turcii n-au reuşit să le ducă la timp!!! Marea problemă era că peste numai două zile plecam spre Pnom Penh…

În sfârşit, pe străzile Bangkok-ului spre hotel.  După amiază, soare, zgârie-nori lângă barăci sordide, mult zgomot şi multă aglomeraţie.  Fireşte că ne-au atras atenţia celebrele tuk-tuk, vehiculul preferat pentru transport în oraşele Thailanda şi Cambodgia, un scuter cu o remorcă mică de 4 locuri pentru pasageri.  Colorate, vesele, ca şi taxiurile, mişună peste tot, într-un haos inimaginabil (se circulă pe dreapta în Thailanda, ceea ce ne sporea confuzia la maximum).  Hotelul din Bangkok era ok, am lăsat bagajele şi am pornit spre un loc de luat masa, înfometaţi cumplit după zbor şi aventuri cu bagaje prin aeroport.  La câţiva paşi am găsit o terasă minunată, cu mâncare atât de tradiţională pe cât ne doream, inegalabilul tom yum (deşi eu nu suport fructele de mare, am savurat zeama de lângă), creveţi şi calamari în diverse forme de agregare, arome şi combinaţii.  Pentru mine un peşte stir-fried cu sos de tamarind (nu mă întrebaţi ce este) foarte bun.  Seara în Bangkok s-a petrecut în piaţa Lumpini, un bazar cam ca Europa sau Dragonul Roşu, pe care am hotărât să-l vizităm dintr-un motiv obscur (probabil recomandarea hotelului), dar care s-a dovedit foarte utilă întru cumpărarea unor hăinuţe de vară şi a unor papuci (amintiţi-vă că bagajele noastre erau departe, iar noi toţi în blugi şi bocanci…).  Unii cu mai mult simţ al umorului şi-au cumpărat U-Boat-uri fake cu 60 de dolari, iar apoi ne-am amuzat la terasa de lângă, cu multe beri, privind într-o parte zgârie nori impresionanţi, în alta bazarul, iar în spate o poartă foarte veche, sculptată, ca o intrare într-un templu.  Desigur c-am plecat de acolo în celebrele tuk-tuk, negociind la sânge preţul (3-4 dolari!) şi aruncând priviri lacome prin haosul teribil al oraşului.

A urmat prima zi de “program” (apropo, nu se fuma nicăieri în hotel, am turbat de nervi ieşind afară la o măsuţă meschină tot timpul sau fumând pe geam), adică ne-am luat un ghid thailandez, un minivan şi am purces spre temple.  Căci asta trebuia văzut.  Thailandezii sunt foarte mândri de ţara lor, o consideră extraordinară, ţin mult la familia regală (e infracţiune să ofensezi vreun membru al acesteia) şi pasionaţi de religia lor budistă, drept pentru care templele sunt must-do.  M-am îmbrăcat în costumaţia thailandeză cumpărată la bazar, am pus eşarfa pe braţe (nu ai voie cu braţele sau genunchii goi în temple) şi am început să mă descalţ de papucii nou cumpăraţi în faţa celor 3 temple pe care le-am văzut.  Unul dintre ele, Wat Prom, este de fapt un complex imens de clădiri, care de care mai preţioase, mai înflorite, mai lucrate, mai aranjate, fără niciun fel de logică, gust, idee, însă copleşitoare prin noutate şi culoare.  Aveţi un mic exemplu mai jos.

Ziua a fost suficient de obositoare (câte o oră la două dintre temple, 3 la celălalt, încât să ni se facă o foame de lup, aşa că am găsit un restaurant frumuşel afară (ghiciţi, nici aici nu se fuma!!!) unde am mai testat din bunătăţile thai (minunate), apoi am plecat spre Banyan Tree Hotel într-un tuk-tuk al cărui şofer se credea Valentino Rossi (textual, de la el ştim) şi care a reuşit să facă un demaraj care mi-a azvârlit ochelarii de soare direct sub roţile tuk-tuk-ului din spate, ulterior izbutind să se mai ridice pe roata din spate la două plecări de la semafor şi să ne facă să murim de frică prin modul în care tăia câte trei benzi sau se strecura printre autobuze.  Ajunşi printr-o minune teferi, am urcat pe terasa de la etajul 63, de unde se vede o panoramă superbă a Bangkok-ului (vedeţi prima poză din postul precedent) şi care are, desigur, nişte preţuri pe măsură.  Un cocktail savurat pe îndelete, apoi regruparea la hotel – ne veniseră bagajele!!! – să ne schimbăm şi să mergem la un cabaret de…travestiţi, pe care am fost asiguraţi că nu trebuie în niciun caz să-l ratăm.  Dacă mă întrebaţi pe mine spectacolul a fost jalnic, ei erau şi mai jalnici (nu, nu erau frumoase sau frumoşi, erau siniştri şi atât) iar preţul exorbitant nu merita plătit nicicum.  Însă am călătorit cu metroul din Bangkok, de fapt tren aerian, ceea ce a fost chiar frumos. 

Va urma…

Bangkok:

 De la etajul 63:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Palatul regal

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pnom Penh, Palatul Regal

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ta Prom, Templul cu radacini (Tomb Raider)