The Story (partea a doua)

A doua zi, desigur dis-de-dimineaţă, cum îi stă bine călătorului (dar eu eram în concediu!!!) am plecat cu acelaşi minivan şi ghid întru vizitarea Palatului Regal din Bangkok.  Drumul ne-a mai făcut să ne minunăm încă o dată de nebunia completă din oraş, sunete, culori, forfotă, mirosuri.  Palatul a fost o experienţă destul de mişto, alte zeci de clădiri, temple, minunăţii, pe care le puteţi vedea în cele câteva poze din prima însemnare.  Cea mai interesantă parte este templul care-l conţine pe “Buddha de smarald”, care de fapt e de jad, o construcţie incredibilă, ornată pe fiecare centimetru cu gresie strălucitoare verde cu auriu şi multe altele în exterior.  În interior, unde nu se puteau face fotografii, te aşteaptă o experienţă năucitoare: statueta de jad a lui Buddha, care are îmbrăcăminţi diferite în funcţie de sezon (acum era în hăinuţele de iarnă, aur cu rubine), se află pe un piedestal de vreo zece metri, făcut din “terase” din ce în ce mai mici, construite în întregime din metale şi pietre preţioase sau semipreţioase.  Te dor ochii, însă e fascinant!  În jurul templului sunt diverse (foarte multe!) alte galerii, coloane, clădiri în care credincioşii se roagă şi participă la ritualuri.  Feţele lor sunt incredibile, parcă eşti în filme, sunt sculptaţi în reverie, liniştiţi, nepăsători la marea de turişti isterici cu fotografiile.

Cred că e timpul să vă povestesc despre thailandezi.  Sunt extrem de primitori (nu, nu ca românii cu ospitalitatea lor mitologizată, ci pe bune) şi zâmbesc în permanenţă, se înclină de fiecare dată când te văd şi prestează salutul tradiţional (palmele lipite în faţă, degetele atingând fruntea).  “Sawadi ka” spui când vezi pe cineva – erau foarte încântaţi când reuşeam noi să pronunţăm cât de cât inteligibil, pentru că ei cântă “kaaaaaa-ul” de la sfârşit într-un anumit fel, limba fiind, ca şi chineza, bogată în cuvinţele care au 5 tonuri de pronunţie şi înseamnă 5 lucruri diferite.  Cred că e kestie de religie, că toţi arată veseli, liniştiţi, zen, par să nu aibă nicio apăsare pe lumea asta (nici măcar când ne cărau bagajele! :D) şi sunt sinceri încântaţi că nişte tonţi de europeni dau năvală pe la ei prin ţărişoară şi fac risipă de bahţi (moneda thai) pe tot felul de prostioare.  Culmea este, însă, că te tratează cu respect adevărat şi nu încearcă să te fure la tot pasul, ca ai noştri.  Negocierile sunt la ordinea zilei, însă niciunul nu a încercat să ne păcălească la modul grosoloan, adică ne spuneau preţuri pe care nu le puteai reduce cu mai mult de 30-40%. 

În fine, când am părăsit Royal Palace (într-un final glorios, dacă mă întrebaţi pe mine, fiindcă nici în curtea palatului nu se fuma!!!), am găsit la poartă, pe lângă cele câteva zeci de vânzători de poşetiţe cu elefanţi, umbreluţe şi alte cele, un domn cu un şarpe care cerea cam 10 euro pe poză cu reptila.  I s-au oferit 5 de către singurul curajos din grup (prietenul englez care s-a ocupat de întreaga excursie) şi avem nişte fotografii memorabile.  Personal am stat la 5 metri, fiindcă mi-e o frică de şerpi de mor!  Ca amuzament, din cauza asta (ştiam că sunt şerpi prin jungla cambodgiană) mi-am cumpărat din România, înainte de plecare, o pereche de bocanci uriaşi, cu oţel în vârf, înalţi până la genunchi, de mare spectacol!  Norocul meu că m-am trezit în ultimul moment (îmi stricasem şi un genunchi şi nu prea mai puteam să ridic bocancul de jos!) că e ridicol să car 6 kg de bocanci în bagaje ca să merg la temple în ei când afară sunt 32 de grade!  Cred c-aş fi fost clownul Angkor Wat-ului, unde toată lumea transpira în sandale, şi aş fi produs ceva viermi, care să înlocuiască deliciile preparate din ei la omniprezentele tărăbuţe din Bangkok…

Ghidul nostru thailandez (nu mai spun extrem de amabil, că asta e deja pleonasm), care vorbea o engleză foarte bună (urma să ne fie dor de ea) ne-a dus apoi în ceea ce mie mi s-a părut de departe punctul culminant al vizitei în capitala thailandeză: o croazieră cu barca pe râul Chao Phraya.  E timpul să vă spun că oraşul este supranumit şi Veneţia Estului, fiind construit pe canalele acestui fluviu, însă din păcate acest lucru nu mai este foarte vizibil în prezent – multe canale au fost secate sau acoperite pentru a putea facilita dezvoltarea urbană.  Terenul este foarte scump în Bangkok (am văzut shanty towns din barăci cu uşa la 1 metru – nu, nu exagerez – de calea ferată pe o lungime de peste un km, pe marginea unei autostrăzi de interior) şi de aceea oamenii săraci îşi construiesc case în apă, pe piloni.  Fluviul este domeniu public, deci nu trebuie să plătească pentru teren!  A fost realmente ieşită din comun plimbarea pe un astfel de canal mărginit de sute de căsuţe pe piloni, cu bărcuţe în faţă sau fără, cu flori pe pontoane, frumoase, urâte, dărăpănate, noi, strălucitoare, care mai de care.  La un moment dat ne-am oprit puţin barca, fiindcă au venit două localnice foarte în vârstă şi ne-au abordat de o parte şi de alta, în micile lor canoe, vânzându-ne bere rece, magneţi, pălării şi alte fleacuri.  O privelişte de neuitat, ele zâmbind ştirb şi mulţumind de sub pălăriile lor de paie , conice, pe care noi ne-am obişnuit să le numim vietnameze.  Mai încolo puţin ghidul ne-a oprit barca, a cumpărat nişte pâine şi am început s-o aruncăm în apă lângă barcă.  În câteva secunde au venit atâţia peşti (unii imenşi) încât am rămas trăzniţi!  Practic în jurul nostru nu mai era apă, ci peşti, guri de peşti, spate de peşti, aripioare de peşti!  Din nefericire eu nu mai aveam baterie la aparatul foto, aşa că trebuie să mai aşteptaţi puţin să fac rost de poze de la ceilalţi.  A fost partea mea favorită de Bangkok.

Nu pot să vă povestesc nimic, din păcate, despre marea atracţie a Thailandei – gagicile thailandeze, maseuze sau nu… 😀  Am fost un grup responsabil, de cupluri, care nu şi-a permis (în ciuda, sunt convinsă, dorinţelor a cel puţin câtorva dintre noi! :D) să devieze spre cartiere sexi-famate sau locuri de pierzanie.  Asta fiindcă o să vină sigur întrebarea asta!  Am fost cuminţi (deci plicticoşi) – trebuie să luaţi referinţe, ca mine :D, de la oarece flăcăi vajnici care merg acolo în gaşcă, aşa cum e logic…

Căci asta a fost toată vizita iniţială în Thailanda, încheiată, după plimbarea pe râu, cu un prânz pe care îl binemeritam după niscaiva şampanie şi bere prin apele Bangkok-ului 🙂  Şi iată că am purces cu curaj spre aeroport, unde ne aştepta zborul spre aventură: Bangkok Airways spre Pnom Penh…

Va urma…

Advertisements

8 Comments

  1. Anton Marin said,

    07/01/2011 at 6:49 pm

    După mine, istorisirea dumneavoastră nu-i deloc banală. Ba dimpotrivă, e foarte interesantă, având în plus o onestitate şi o prospeţime pe care pe care n-o prea întâlneşti la alţi compatrioţi.

    Păcat că era coadă la elefant! Bine, în afară de a lui, cea proprie şi personală, desigur.

    Şi eu mărturisesc, plin de neruşinare, că am alergie la prosteala aia ipocrită până peste poate care se numeşte corectitudinea politică. Pfui!

    Boon! Acum să vedem cum a fost în Cambogia. Tutun am, răbdare am… Numai timp să aveţi dumneavoastră să mai povestiţi.

  2. balinferi said,

    07/01/2011 at 9:58 pm

    Draga mea, tu ar trebui să notezi în fiecare zi pe unde umbli şi ce vezi pe acolo. Chiar dacă ai alege să scrii doar despre Bucureştiul nostru ( aglomerat, mizerabil, etc) tot ar ieşi un jurnal de călătorie pe care să-l cumpere toata lumea. Citindu-te am făcut şi eu călătoria cu voi…

  3. capricornk13 said,

    08/01/2011 at 8:00 am

    @anton marin: multumesc frumos pentru aprecieri! 🙂 la cat de mult am scris pana acum despre doua zile risc sa ma lungesc cat o zi de post, o sa mai rezum 🙂
    @feri: esti mult prea dragutz, ma obligi 🙂

  4. gingav said,

    08/01/2011 at 12:25 pm

    “…o sa mai rezum” – don’t do that! (:

  5. Oana said,

    08/01/2011 at 3:32 pm

    Ai bifat the must-dos ale Bangkokului, şi înţeleg că ţi-au plăcut, fără să te dea pe spate. Ai stat relativ puţin în Bangkok, şi nu ai avut timp pentru alte câteva lucruri care ar fi meritat văzute – Reclining Buddha, Bang Pa-In, Golden Mountain, probabil şi Chinatown. Pe de altă parte, cunosc sentimentul ăla că “trebuie să ne sculăm, să plecăm la vizitat, că d-aia suntem turişti, şi cine ştie când mai ajungem p-aci” – în fiecare concediu trebuie să ne autocenzurăm ca să nu ajungem ca-n filmul cu “dacă-i marţi, e Belgia”. De obicei cădem în păcat în primele şi ultimele 2 zile…

  6. capricornk13 said,

    12/01/2011 at 8:40 am

    @gingav: te-am ascultat, doar ca m-am blocat! 🙂
    @oana: Reclining Buddha nu e ala urias culcat pe o parte din Wat Prom? daca da, l-am vazut; nu, nu m-a dat pe spate Bangkok-ul, ceea ce era firesc; eu niciodata nu am fost fascinata de Asia si sa-mi fie cu iertare, dar constructiile lor mi se par de un kitsch teribil… ei, fitze de european, ce sa-i faci! 😀

  7. Oana said,

    12/01/2011 at 8:02 pm

    Ba deloc! Constructiile lor chiar sunt de un kitsch inimitabil, dar tocmai asta e farmecul. Se raporteaza diferit la kitsch, si si-l asuma cu naturalete. Pe de alta parte, sunt usor ridicoli cind incearca sa imite “occidentul”, cum e la Palatul de Vara, care pare un colaj de Petrodvoret, Versailles, cladirile lui Palladio si Orasul Interzis. Ca oricine altcineva, trebuie lasati sa faca ce fac ei mai bine…

  8. capricornk13 said,

    13/01/2011 at 9:11 am

    Ai perfecta dreptate, sunt categoric mai plini de farmec atunci cand sunt ei insisi 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: