Rromania

28/02/2011 at 7:21 am (Sesiuni)

Avem rromi: ce facem cu ei? Exista se pare doua solutii opuse: ori ii asimilam in cultura majoritara (dupa modelul francez, tot mai in trend acum in Europa) si ii facem români – ori le incurajam diversitatea si obiceiurile atat de pitoresti (dupa sablonul multicultural american).

tlön society

tratand problema fara prejudecati [fasciste sau liberale] raspunsul pare destul de simplu. o cultura nu e o ciorba in care adaugi si scoti ingrediente dupa chef. cultura tiganilor, plina de pitoresc, e din pacate fundamental premoderna [in sens istoric] putin compatibila cu valorile actualului spatiu european. daca ne implicam doar atunci cand tiganii incalca legea, toleram in continuare mecanismele sociale si culturale mai adanci care produc devianta la suprafata. si care, mai ales, ii izoleaza si ii ghetoizeaza ca pe freaks. in cazul tiganilor, multiculturalismul e doar o solutie aroganta comoda: ii inchidem in epoca de piatra si, culmea, ne simtim virtuosi.

inca ceva. refuz termenul “rom”. refuz in general remanierile lingvistice edulcorante, noua limba de lemn a pseudointelectualilor americanizati.

***

capricornk13

Sa fim sinceri: tiganii au fost pentru noi toti un cosmar – pentru mine, crescuta in “selectul” cartier bucurestean Pantelimon, erau o amenintare foarte concreta in copilarie si adolescenta: trebuia sa fug de gastile lor in drum spre scoala sau in parc, sa suport cuvinte obscene carora nici nu le banuiam intelesul. Erau agresivi si periculosi. Nu cred ca solutia e sa-i “integram” fortat in populatia majoritara (au incercat comunistii, n-a mers). Nici sa le incurajam “multiculturalist” diferentierea, fiindca nu avem parghii pentru asa ceva. Cred ca o posibila solutie (cu rezultate exclusiv pe termen lung) ar fi sa dezvoltam institutii ale socitetatii civile care sa se ocupe de problemele lor specifice: incurajarea educatiei, crearea de locuri de munca pe placul lor. Ar trebui sa consultam membri ai comunitatii atunci cand se pregatesc astfel de proiecte si sa-i implicam in derularea lor. Sunt foarte sceptica in privinta posibilitatilor economice ale Romaniei, insa, de a face asa ceva.

***

zamo.ca

categoria “romi” numara in blogul meu 23 de articole. asta-i pentru mine un prilej de a trage niste concluzii si a scrie niste idei pe care – sper! – sa nu le mai repet.

1. tiganii traiesc putin si oarecum murdar, dar sunt liberi – de asta si sunt atat de urati si dispretuiti.
2. stirile reflecta partea negativa a realitatii lor, in timp ce filmele lui Kusturica, Satra etc reflecta partea pozitiva; adevarul, in masura in care exista – de fapt nu exista.
3. am impresia ca traiul intr-o satra are echivalente cu societatea civilizata, echivalente pe care le negam si le respingem.
4. nu avem dreptul sa-i Prigonim cu legi care sa le impuna cum sa-si zica, tot astfel cum nici italienii nu ne pot Berlusconi cu legi care sa ne opreasca sa ne zicem romani.
5. Europa e condusa de eroii cantecului “don’t want no short, short men”. Sarco, Putin si Berlusconi sunt curvari si nationalisti fiindca altfel nu i-ar baga nimeni in seama.
6. de cate ori se discuta tiganii fiecare se simte obligat sa povesteasca ce a patit el. astfel de “experiente”, chiar adevarate si neimbogatite fiind, isi au locul la sedinta de psihoterapie sau intr-un jurnal personal. intr-o discutie rationala sunt nule.
***

micawber

Neavând habar ce să răspund la întrebarea de azi, am încercat să-mi risipesc un pic ignoranţa şi am frunzărit cartea lui Yaron Matras, Romani – A Linguistic Introduction, lucrare de referinţă în domeniu. Cu ocazia asta am aflat, printre altele, că n-avem niciun motiv să scriem rrom. Niciun motiv, evident, în afară de spaima noastră de români că am putea fi confundaţi cu ţiganii, ceea ce se şi întâmplă oricum de multe ori. Da, aţi citit bine, am scris „ţiganii“ pentru că aşa am apucat şi pentru că nu înghit reformele lexicale impuse cu anasâna corectitudinii politice. E drept că unii reprezentanţi ai etniei în cauză cer insistent să li se zică romi pentru că termenul de ţigan ar fi căpătat o conotaţie profund nefavorabilă. Aşa o fi. Dar până să facem noi asta, propun ca nemţii să schimbe termenul pe care îl folosesc pentru polonezi, nu de alta, dar în germană expresia „polnische Wirtschaft“ are şi ea un sens cât se poate de puţin măgulitor pentru compatrioţii lui Chopin. Poftim, am scris deja 780 de caractere din cele 1000 permise şi n-am dat un răspuns privind soluţia de (ne)integrare a minorităţii ţigăneşti. Am tras eu de timp, dar tot nu ştiu ce să spun. Probabil soluţia, care o fi ea, presupune multă educaţie şi costă foarte mulţi bani. Numai să n-ajungă (pardon!) mălaiul la Elena Udrea & co.

***

marin anton

RRomania?

o mie de ani Romania a fost nitel insarcinata cu etnogeneza poporului roman. in perioada aceea, datorita ospitalitatii noastre traditionale, am fost mereu in pericolul de a ne gotiza, slaviza, ba chiar si bulgariza. tocmai cand se apropia sorocul nasterii noastre, pericolul de cumanzare a fost mult mare decat cel actual de tiganizare a natiei. insa tot nu s-a produs, desi cumanii erau clasa conducatoare si intemeietoare a statului Muntenia.

un secret: la fel de firesc ca si evolutia limbii noastre, etnogeneza continua. asijderi sirul conspiratiilor mondiale antiromanesti.

***

adina

s-au fiert epopei telenoveliste la ceaunu’ de celuloid avandu-i in prim plan, gross plan, plan american, plan inclinat si plan de bataie, deci romanu e fascinat de rrom, ii place sa-l vada de la distanta ca pe un exponat de muzeu, ca pe o pictura suprarealista din care nu pricepe mare lucru, dar care ii trezeste asa un zvac, romanu e un voyeurist, adulmeca si imglobeaza ca un burete obiceiurile exotice ale coabitantului insa odata ce acesta intra in sfera lui intima si ii invadeaza proximitatea pac cochilia huaaa hotii, nespalatii, pedofilii, ingratii bla bla, iar inglobarea de la distanta legata cu panglica nu se face, ar mirosi toxic a experiment de lab, asimilarea n-o vrea nici unu nici altu, asimilare cu numele, cu patalama da, poate, ca sa se mai linisteasca gurile spurcate, n-ai cum sa fortezi paradigmele sa se pupe, sunt de acelasi gen si hetero fiecare in parte, nu vad o solutie clara pentru ca ea probabil nici nu trebuie sa existe, unitate iluzorie in diversitate aparenta domne 😀

***

khronos

bine stiut e faptul ca nomazii nostrii tuciurii sunt al doilea grup minoritar ca marime de pe intinsul spatiului Carpato-Danubiano-Pontic. dar, spre deosebire de celelalte grupuri minoritare iese in evidenta printr-o originalitate nativa, de necontestat. problema se pune la modul in care sunt tratati de catre majoritate. iar ca studiu de caz imi sunt oferite doua solutii, prima fiind asimilarea lor in cultura autohtona cu tot ceea ce implica acest lucru sau tratarea lor ca o minoritate separata, de sine statatoare in cadrul populatiei generale cu dreptul la practicarea culturii si a obiceiurilor proprii in voie. as veni cu o a treia solutie si anume o noua evacuare a lor, asemanatoare celei infaptuite de maresalul Antonescu, solutie din pacate inacceptabila pentru standardele secolului XXI intr-un stat membru al Uniunii Europene, dar totusi placuta gandului.

de scurta vreme trei lideri europeni [german, englez, francez] de la carma UE incep sa conteste ideea multiculturalismului invocand motive cu iz nationalist pe buna dreptate. in acelasi mod putem trata si noi problema rromilor de pe teritoriul Romaniei.

***

utopia balcanica

daca tot se incapataneaza istoria sa ne tina intre tot felul de granite, ar trebui sa punem mana de la mana sa le facem un stat al lor. pe bune fratica, e lipsa de Romaniland pe harta Europei si-i mare pacat fiindca tiganii sunt un popor mult mai putin boring ca suedezii, finlandezii sau altii care au statele lor de o mie de ani si n-au reusit nici pana acum sa scoata niste muzica. am zis.

poate fac o gafa da’ zau asa, i-ar fi cuiva dor de Oltenia?

***

tomata cu scufita

nu m-a interesat niciodata problema rromilor nici din tara, nici din afara ei. poate si pentru ca n-am avut de-a face cu ei. prea mult. imi amintesc o singura intamplare, care a fost doar neplacuta, nu tragica. asta nu inseamna ca sunt de acord cu toate libertatile pe care si le iau si nu sustin ca ar trebui lasati de capul lor. insa nici nu sunt de acord sa fie marginalizati sau exclusi din societate. urasc discriminarea in toate formele ei si generalizarea ma calca pe nervi in cele mai multe dintre situatii. daca un tigan a omorat o italianca, nu inseamna ca toti sunt criminali si cu atat mai putin inseamna ca tiganii reprezinta Romania. ca sa raspund strict la cele doua variante propuse, o aleg pe cea de-a doua: diversitatea si obiceiurile lor [nu alea proaste, ci traditiile] ar trebui incurajate pentru ca, pana la urma, fac parte dintr-o cultura si un mod de a trai. a incerca sa ii schimbam ar insemna sa le omoram libertatea.

***

diacritica

eu zic asa:

sa-i asimilam in acea cultura in care trebuie sa asimilam si majoritatea majoritarilor, si anume cultura spalatului pe dinti si pe cap si prin diverse alte parti esentiale si a alfabetizarii si a respectului fata de lege*.

si sa le lasam in pace côtéu’ pitoresc. daca majoritaru’ vrea sa vina la serviciu cu turu-n vine si cu creasta, tiganu’, pardon, rromu’ de ce sa nu vina cu palarie, fuste-nfoiate si salbe, dupa caz?!

*daca dai teapa la restaurant sau lu’ tanti la butic esti fix la fel cu tiganu’, pardon, rromu’ care fura cupru, chit ca esti corporatist de buricu’ targului.

***

dragos c.

1. dupa ce am citit de curand o carte despre istoria tiganilor, am ajuns sa-i admir pentru permanenta incapatanare de a se adapta civilizatiei europene – tiganii sunt un exemplu de anarhism avant la lettre.

2. cat despre tiganii de azi, inclusiv despre cei din Romania, evident ca militez pentru asimilarea fiecaruia, pe rand. din simplul motiv de bun simt ca, daca vrei sa te respect, respecta si tu aceleasi drepturi ca si mine. iar aici ma gadesc ca intra, alaturi de tigan, si politicianul.

3. as aminti pericolul generalizarilor care imi pute a fascism – tiganii sunt asa si pe dincolo – asa ca prefer sa spun tiganul X e asa si pe dincolo.

***

milf

incep spunand ca singurul pumn in gura l-am luat de la un tigan. actele mi s-au furat o singura data. tot tiganii. la politie prin cataloagele cu infractori erau 90% tigani. eu cred ca tiganii nu pot fi integrati in nici un mod intr-o societate politically correct cum ne vrea Europa. parafrazand o gluma primita pe ym, sa faci asta e ca si cum ai incerca sa apuci cacatul de capatul curat. o solutie utopica: pe baza unor studii, sa fie luati din familiile nefunctionale social copiii de tigani sub X ani si sa fie crescuti in niste spatii aseptice intru detiganizare. in paralel sa se aplice legea drastic si sa se mai construiasca inca vreo 50 de puscarii. Elvetia, in urma nu cu foarte multi ani, a avut un program de sterilizare a tigancilor, dar na, Elvetia nu-i Romania. exista si tigani care-mi plac: aia care canta la televizor, in calculator sau prin baruri. mi-a mai placut o tiganca din emisiunea Schimb de Mame. cam atat!

***

voroncas

Nu cred că suntem pregătiți să-i asimilăm pe rromi, așa cum nici ei nu se străduiesc prea tare să se integreze. Propun ca cei care nu s-au adaptat încă, care nu urmează vreo formă de învățământ sau nu lucrează „pe bune” să fie plasați într-un soi de comunitate (statală?) independentă, artificial & experimental creată (eventual guvernată succesiv de câte o țară or smth.) și vedem ce se întâmplă după 2-3 generații. Astfel de bule sociale alternative ar trebui încercate și pe o bună parte dintre români. În fine, nu zic să dăm liber la rasism ca principiu arbitrar, dar nici să ne amăgim cu discursul multicultural fals conciliant. Zic ca oamenii, minorități sau nu, să-și vadă de treaba lor – cam simplu, știu, pentru o chestiune deloc simplă, dar mă gândesc că uneori recursul la elementar s-ar putea să ne dea idei. Interesante.

***

veone

Endlösung? ntz, mai intai Anfanglösung

relativ recent am avut o revelatie: noi, romanii, nu suntem latini. si nici macar slavi, sa zici ca avem demnitatea stupefianta a sarbilor sau sufletul romantico-alcoolic al rusilor. ba mai rau, nu suntem nici europeni. adevarul este ca suntem un fel de albanezi, de arabi, oricum ceva oriental, niste turcaleti crestini care traiesc in Europa, dar in sinea lor raman asiatici. dovezi: purtam papuci [vanzatoarele in magazine, muncitorii pe santier, lumea buna vara pe bulevard], dam tzepe, muzica de suflet este arabeasca, indiana, tiganeasca, manele. fiind orientali, suntem mai apropiati sufleteste de tigani, cum si arabii aduc mai mult a indieni decat a norvegieni. asa ca rromii mi se par cea mai mica problema a noastra, gen comisarul Moldovan, in Un comisar acuza, suparat ca aia 40 de legionari care trageau in el pe deal la Plumbuita i-au zgariat alunitza cancerigena! noi nu putem sa rezolvam problema tiganilor pana cand nu rezolvam problema noastra. noi, astia din Micul Istanbul.

***

zum

Trebuie sa stiti de la-nceput: la fel ca la sesiunea despre feminism, eu vorbesc dintr-o bula. Am trait intr-o lume aproape ideala, in preajma unor oameni pentru care diferentele de culoare, sex, religie etc. nu au fost niciodata chestiuni arzatoare. Simplu si, poate, naiv, omul e om. Si il tratezi ca atare. De fapt despre subiectul de azi nici nu pot spune ca am opinii “ferme”, cu atat mai putin solutii. Integrati, pastrandu-si obiceiurile (adica?), cred ca toate-s posibile daca uitam de tampenii ca tiganii sunt hoti / nespalati / asculta manele (romanii au si ei din belsug toate aceste calitati). Nu izolezi omul, multumit ca nu-l mai vezi pe langa tine si ca asa isi poate pastra linistit “obiceiurile”. Nu-l obligi sa faca decat, eventual, ce esti si tu obligat sa faci. Iar educatia, atat de des adusa in discutie, ar trebui aplicata si populatiei majoritare. Fiindca iti trebuie mai intai o societate in care sa integrezi. Avem asa ceva?

Advertisement

34 Comments

O carte adevarata

26/02/2011 at 11:35 am (Proza scurta)

Lampa cu caciula – Florin Lazarescu

Polirom, 2009

Stiu ca scriu destul de tarziu despre cartea lui Florin Lazarescu, deja este celebra pe bloguri si datorita scurtmetrajului cu acelasi nume realizat de Radu Jude in 2005 dupa scenariul scriitorului.  O insemnare foarte buna la tema este cea a lui dreaming jewel, aici.  

Asta numesc eu cu adevarat o carte care face bine.  Filip Florian spune pe coperta patru a editiei pe care o am eu ca “se poate vorbi de magie alba” – si sunt cum nu se poate mai de acord cu el. Sunt 10 povestiri (una dintre ele, “Paispe tigari” e formata din 14 mici schite) care se completeaza perfect una pe cealalta, te trec prin zambet nostalgic, ras cu gura pana la urechi, lacrimi de-adevaratelea si o bucurie simpla, ca o paine alba proaspat scoasa din cuptor.  Sunt povesti despre copilarie, ce par autobiografice, dar n-au cum sa fie numai atat, fiindca, in ciuda simplitatii extreme a mijloacelor folosite si a limbajului de o perfecta normalitate, surprind esenta copilariei atat de compact si de rotund, incat iti dai imediat seama ca exista un maestru al scrisului in spatele lor.  Cartea pare simpla, dar este, de fapt, sunt convinsa, rezultatul unei combinatii fericite de talent cu mult, mult efort. 

E o naturalete surprinzatoare in felul in care Florin Lazarescu descrie lumea satului romanesc din comunism, reuseste sa nu cada in capcana de a predica moralizator,  se plaseaza exact in zona firescului in care se petreceau cu adevaratelea toate cele.  Personajele lui nu se raporteaza la lumea in care traiesc, ci pur si simplu traiesc in ea, cu grijile, maruntisurile si micile lor tragedii, mergand mai departe prin viata in treaba lor.  Te cucereste imediat atmosfera pentru ca e de-acolo, dintr-un sat pierdut pe undeva pe harta, fara nimic lucrat, fara fitze de autor.  E o atmosfera creata de cineva care s-a aplecat cu drag si cu nostalgie asupra unei varste pierdute, desprinzand de acolo emotii, senzatii, povesti care-ti merg drept in inima. 

Ce poate fi mai impresionant decat drumul unei fetite catre balci in speranta regasirii celui care i-a dat primii fiori, mai trist-amuzant decat batrana nasa betiva care se deghizeaza in Mos Craciun si strica bucuria copiilor, mai dureros decat intalnirea lui Nea Mihai cu tovarasul Dumnezeu… Nu vreau sa dezvalui mai mult, pentru ca o astfel de literatura trebuie simtita.  Cititi povestirile lui Florin Lazarescu si simtiti-va din nou copii intr-un moment, adulti nostalgici in celalalt, agatati-va de sentimentele pe care vi le trezeste, radeti sanatos odata cu el.

10 Comments

Newsflash

20/02/2011 at 8:42 pm (D'ale carnavalului social)

Presupun ca asteptati un articol despre readaptarea mea la Viena.  N-am de ce sa-l scriu, fiindca, practic, nu a existat nicio readaptare – intotdeauna m-am simtit aici ca acasa, iar acum sunt fericita de-a dreptul!  Printr-un minunat dar al Fortunei, m-am mutat exact in acelasi apartament in care am stat in prima tura (dec 2006-oct 2008), un apartament superb de 82 sq m.  Cei care stau in capitale europene pot aprecia dimensiunile la adevarata lor valoare (are doua camere, deci livingul are cam 40 mp, am o scara interioara de la intrare spre apartamentul propriu-zis si balcon).  Apartamentul era complet mobilat, iar intre timp mi-am mai cumparat o “biblioteca” – cuburile de la IKEA – si un TV pe care-l folosesc exclusiv pentru a viziona filme. De vreo saptamana sunt entangled in Grey’s Anatomy, am ajuns deja la sezonul 5.  Nu ma satur sa ma uit in jurul meu si sa ma minunez cat de frumos este si cat de bine ma simt aici.  Pe masa din living, flancata de rafturile de carti, am o vaza transparenta cu lalele galbene.  Atat…

Jobul e deocamdata static, fiindca se prefigureaza multe schimbari organizatorice, dar promite.  Ma simt bine acolo, iar oamenii pe care i-am primit par, cu o exceptie, foarte ok (Darwin stie ce-o fi in mintea a sase austrieci care s-au trezit cu o romanca pe cap, dar vom vedea).  Par inteligenti si sensibili, mai putin formalisti decat m-as fi asteptat.  Seful meu (pentru moment) e un neamt de origine turca, absolut delicios.  Imi vine pana putin peste umar si vorbeste continuu :).  The peers sunt toti barbati si vorbim de 51 de oameni (copios de amuzant, am meetinguri cu cate 20 de oameni in care sunt singura femeie; uneori se poarta nonsalant in germana, desi limba oficiala este engleza, dar ii iert fiindca inteleg suficient). 

Citesc, ascult muzica (am gasit o colectie de 10 CD-uri von Karajan, de la Mozart la Beethoven, Grieg, Sibelius sau Bartok cu 10 eur), ma uit obsedata la Grey’s si nu prea ies din casa, fiindca e frig, iar aici ma simt minunat.  Singurul meu regret este ca nu pot sa-mi iau o pisica, fiindc-ar distruge canapeaua gazdei, pe a carei stofa am mai dat acum doi ani o suma obscena din cauza unei accidentale arsuri cu tigara care nici macar nu-mi apartinea.  Nu va imaginati ca e ceva deosebit, e absolut banala, insa e italieneasca, iar design-ul astora costa ceva de speriat.  Acum am acoperit-o cu o cuvertura ieftina de la IKEA, de frica!  Am terminat Auster-ul si azi m-am apucat, asa cum am promis, de Aisbergul poeziei moderne a lui Gheorghe Craciun.  Deja incep sa inteleg mult mai bine cat de tampita eram eu cand citeam poezie ca vitzelul la poarta noua – e bine.  De saptamana trecuta am reluat lectiile de germana cu minunatul meu profesor…bulgar, Doby, care e absolut incantat ca n-am uitat atat de mult cat pretindeam eu.  Voi incerca sa ma mobilizez si sa citesc macar 10 pagini pe zi in germana, se pare ca ajuta mult.

Mi-am facut, in sfarsit, retea wireless, me happy – pana ieri stateam legata de un cablu, ca in sec. XX. 

Am descoperit, gratie lui earthwalker, un blog exceptional, cel al Ilincai Bernea – enjoy!  In rest, din cauza lui Craciun si a aisberg-ului, mi-am mai dat o data seama cat de ignoranta sunt, ceea ce ma incurajeaza, doar e un semn de relativa maturizare, nu?  Trebuie sa-mi fac o noua pereche de ochelari, ramele le-am luat din Thailanda si sunt putin mai dulci decat cele negre, cam agresive, pe care le port acum. 

Nu credeam c-o sa ma simt atat de bine singura.  Nici urma de angoasa, de stres, de sentiment de lipsa.  Probabil cei 20 de ani de aproape neintrerupta convietuire, intr-un fel sau altul, ma epuizasera mai abitir decat ar fi putut-o face singuratatea.  E minunat sa-ti apartii in primul rand tie si sa nu te indoiesti de asta.  Sa daruiesti exclusiv atunci cand simti, fara nicio conventie la mijloc, fara ipocrizie sociala sau false obligatii morale. 

Pe 3 martie Florin Lazarescu va avea o lectura la ICR aici in Viena.  Se va prezenta si scurt-metrajul Lampa cu Caciula, pe care abia astept sa-l vad, o sa va povestesc cum a fost.  L-am cunoscut pe Florin la o cafea / bere si am stat de povesti.  E un om foarte placut si foarte inteligent – am stat atata de vorba, ca nici macar nu i-am luat autograful dupa care venisem.  Am citit Lampa cu caciula cu o seara inainte de a ne intalni si mi-a placut foarte mult – poate voi scrie despre ea, poate nu.  Mai vedem.

De ce mi-e dor: de sora-mea (dar a fost aici de joia trecuta pana marti si o sa mai vina, deci nu e nimic tragic) si de ai mei, dar nu foarte tare, ca doar nu sunt la capatul pamantului, de cativa prieteni pe care-i iubesc,  de chioscurile de carti, de cenaclurile SRSFF, de cativa colegi de birou din bucuresti, de restaurantul prietenilor mei de pe horei, de pisicile mele, de florile de la taranci din piata, de branza de la “sibieni” si, acum, ca vine primavara, de ceapa verde si ridichile din piata si de culorile de acolo.  De ce ma bucur din suflet c-am plecat: pierd 20 de minute dus-intors pana la birou in loc de 2 ore, e liniste, am facut formalitatea de inregistrare in oras in 3 minute si jumatate dupa ceas, bacania si drogheria sunt in cladirea in care locuiesc, la fel firma de internet si cablu, oamenii nu sunt deloc agresivi, totul e comod, frumos, simetric si echilibrat in acest oras minunat.  Am prietene dragi si aici, femei frumoase si inteligente, cu pofta de viata si zambet in ochi.  Ma bucur in fiecare clipa, multumind din suflet, de casa asta frumoasa pe care o simt a mea si pe care o ingrijesc fara habotnicie, cu drag si un fel de nonsalanta amuzata – probabil fata de mine insami.

Am sentimentul acela al lui Ashley Wilkes despre lumea disparuta.  Sigur, nu ma va tine mult, navalnica si on the edge cum sunt, insa macar mediul e calm si echilibrat, facand mai mult loc interior pentru urmatoarele (inevitabile) aventuri ce mi se pregatesc.

23 Comments

Rafinament pentru cunoscatori

17/02/2011 at 8:26 pm (Roman)

The New York Trilogy – Paul Auster

faber and faber, 2004

The New York Trilogy: City of Glass/Ghosts/The Locked Room

Pentru ca, din intamplare, am citit-o intai pe sotia lui Auster, Siri Hustvedt, si mi-a placut atat de mult incat i-am cumparat toate romanele pe care le-am gasit (adica aproape toate pe care le-a scris), am fost extrem de curioasa sa vad cat talent poate incapea intr-o singura casnicie.  Raspunsul e:  al naibii de mult!  Paul Auster mi s-a parut foarte inteligent in aceasta trilogie de thriller-uri – City of Glass, Ghosts si The Locked Room – care nu sunt exact ceea ce denumeste notiunea de thriller decat daca tinem neaparat sa spunem ca tot ceea ce e un detective story apartine genului. 

Ca si Hustvedt dealtfel, Auster este extrem de inclinat spre incursiuni de adancime in psihologia umana, insa el se indreapta mult mai tare spre acele gauri negre, diavolii din interior, inexplicabilul, irationalul, impulsurile necontrolate.  Personajele lui sunt alienate, violente, dar foarte atragatoare.  Ii ies, de asemenea, foarte bine scenele-spectacol, cele de atmosfera.  Stie sa creeze suspans prin descrierea foarte minutioasa a reactiilor personajelor, a gandurilor pe care le au.  Desi povestile “detectivistice” in sine sunt complexe, intortochiate, fabuloase, ireale, hollywood-iene, asta nu deranjeaza, fiindca sunt de fapt folosite ca pretext pentru demonstratii de introspectie psihologica, pentru speculatii metafizice. Face jocuri de identitati,  te ademeneste cu false clarificari care duc de fapt la ocultarea adevarului. 

Toate povestile au un plot legat de scris – de roman in roman, de Paul Auster insusi, de scriitori.  Obsesia scrisului e atat de puternica, incat defineste vieti, iar adevaratul personaj principal este scrisul.  Misterele si dramele prin care trec oamenii se reflecta in sau provin din paginile asternute de un personaj sau altul, e un continuu transfer intre literatura si realitate.  New Yorkul e un fundal pentru intriga, insa e un New York livresc, cu casele unde a scris Walt Whitman sau Poe, un peisaj imaginar configurat de mintile scriitoricesti, obscur si ciudat, fara nimic din glamour-ul asociat cu el in mod obisnuit – sunt doar cotloane si umbre.

Mi-am adus aminte de o minunata nuvela a lui Isaac Bashevis-Singer (“The East Broadway Cabbalist”) care se termina astfel: “omul nu traieste dupa legile ratiunii”.  Si nu numai pentru ca asta este, in fond, demonstratia lui Auster, ci si fiindca si el este evreu (si ce scriitori minunati au evreii!), si el vede New York-ul ca un simbol intunecos, un loc al pierzaniei, o vietate in sine.  Sigur ca influentele din Poe sau Hawthorne sunt mai vizibile (imprumuta personaje de la cei doi), insa ca spirit mie mi se pare apropiat de Singer.

O diferenta intre el si Singer este obsesia lui Auster pentru limbaj, teoria ca acesta reprezinta ecranul prin care noi percepem lumea si ca acest ecran distorsioneaza. De asemenea, Singer e un povestitor prin excelenta (nu ca n-ar atinge profunzimi metafizice prin arta naratiunii respective) iar Auster – fiind si diferenta mare de epoca, desigur – este un stilist, un autor care jongleaza cu intertextualism si alte tehnici postmoderne, un creator si un deschizator de drumuri. 

In concluzie, o literatura de mare calitate scrisa, mi se pare mie, cu constiinta acestui fapt.  Exista o siguranta in felul in care scrie Auster, o eleganta si o concizie care, in opinia mea, il fac, alaturi de stilul si temele abordate, unic. 

27 Comments

Revelatie

06/02/2011 at 10:45 am (Blogosfera)

Am intrat azi dimineata pe blogul teroristei, cautand ceva despre o carte – fac des asta.  Ca de obicei, dupa ce am gasit ce ma interesa, am mai stat inca o ora si jumatate citind in continuare insemnare dupa insemnare cu comentariile aferente.  Nu ma pot opri, e addictive.  Si deodata mi-am dat seama de ce: nu pentru ca tot ceea ce scrie este fabulos (desi se intampla si asta).  Ci pentru ca NU SPUNE NICIODATA PROSTII!  Imi dau seama ca si eu fac, in curand, pe 22 februarie, cei aproximativ 3 ani pe care i-a dedicat luciat bloggeritului si, pe tema asta, cat de inimaginabil de dificil este sa reusesti o astfel de performanta: in niciun post, in niciun comentariu, in niciun raspuns fata asta nu a debitat vreo ineptie.  Niciun rand discutabil!  Nicio aberatie.  Continuu calma, lucida, echilibrata, cu umor, cu seva, cu miez.  Chapeau!

36 Comments

Noir a la Oates

05/02/2011 at 9:55 am (Roman)

A Fair Maiden – Joyce Carol Oates

Quercus, 2010

A Fair Maiden

Incitata de alti bloggeri si cititori sa aprofundez scrierile lui Joyce Carol Oates dupa ce am citit The Gravedigger’s Daughter si am fost putin dezamagita, mi-am luat cartea de fata si am si terminat-o in aceeasi seara.  Mi-a placut, desi sfarsitul e oarecum previzibil (e un fel de thriller, subtitlul este “a tale of dark suspense”).  M-a atras imediat si subiectul si scrisul, este, asa cum se exprima ei, “gripping”, plus ca volumul are numai 230 de pagini cu caractere relativ mari 🙂

E povestea unei legaturi ciudate dintre o fetiscana de 16 ani si un gentleman aproape de 70, poveste care evolueaza foarte interesant pe parcursul intregii novelle, nu exclusiv prin ceea ce se intampla, ci, in special, datorita talentului scriitoarei de a explora felul in care conditia sociala, intelectuala si psihologia a celor doua personaje determina coordonatele actiunilor lor. 

Intreaga carte e un dans obscur intre cei doi, marcat de apropieri si indepartari succesive ale fetei de aristocratul distins, intelectualul rasat, ale carui scopuri le intuieste cumva, insa ale carui actiuni o bulverseaza de fiecare data.  Ea e definitia white thrash, provenita dintr-o familie distrusa, cu o mama singura dependenta de alcool si gambling, si incearca sa-si castige banii pentru o educatie ceva mai decenta decat cea disponibila in oraselul ei amarat facand baby-sitting pentru o familie burgeois din New Jersey.  El e chintestenta high class society de pe coasta de Est, un nume intalnit pe diverse cladiri din oras, fost scriitor, sculptor, producator pe Broadway, acum retras catre pictura.  Ciocnirea dintre lumile celor doi este, firesc, al treilea personaj principal al romanului.

Oates e maestra in psihologie feminina (ceea ce stiam si din Gravedigger’s Daughter) si fata, Katya, ii “iese” extraordinar de bine.  Nici personajul lui Markus Kidder nu e deloc rau, insa nu poti empatiza cu el atat de profund, ramane un pic in afara, in ceata, nu e la fel de firesc si de proaspat, desi are momente in care devine puternic si credibil. 

Romanul a fost scris in 2010, este cel mai recent (prolifica autoare mai are unul in lucru si a mai publicat intre timp doua colectii de povestiri, una in 2010 si una in 2011 – la peste 72 de ani!) lucru care mi se pare interesant datorita capacitatii sale de a crea o astfel de poveste, energiei de care da dovada.  In ciuda aparentelor (thriller, suspans, bla bla) nu e o carte de pus pe raftul cu politiste si uitata pentru totdeauna, datorita profunzimii si minutiozitatii cu care investigheaza psihicul celor doua personaje.

Leave a Comment

Invataturi catre fratele critic

04/02/2011 at 9:05 am (Non fiction)

Courtesy of white noise, printr-un comentariu la insemnarea care prezenta articolul lui Claudiu Komartin, am cetit un articol ce tare mi s-a lipit de inima – Felix Nicolau in Luceafarul.

Va propun sa savurati finalul, invitandu-va sa cititi intreg articolul aici:

“Listă cu ce mă enervează la vecinul meu de deasupra, critic literar

 1. Cronicile isteric laudative. 2. Cronicile isteric denigratoare. 3. Critica amabilă, fără semnalizarea plusurilor şi a minusurilor, înţesată de jargon filologic. 4. Impunerea de false ierarhii, având la bază promovarea mediatică. 5. Tonul superior cu care i se adresează posibilului cititor. 6. Înlănţuirea de epitete incandescent-paradisiace ori, invers, infernale. 7. Selecţia cărţilor la modul snob: editură, cine face recomandarea pe coperta a patra etc. 8. Fidelitatea faţă de o anumită grupare sau faţă de anumiţi autori. 9. Lipsa de umor şi inflaţia de sarcasm. 10. Bravada intelectuală: preţiozitatea şi dogmatismul. 11. Baricadarea în turnul de fildeş. Bineînţeles, acestea sunt doar cusururile vecinului meu care, pe deasupra, urcă mereu cu liftul, deşi locuieşte la etajul 1. Tagma criticilor, aşa cum ştim cu toţii, este absolut diferită: urcă pe scări chiar şi când scriitorul îi ţine deschisă uşa de la cabina liftului, unde îl aşteaptă o canapea din piele şi o frapieră cu şampanie.”

P.S. off-topic: alaltaseara am citit cap-coada A Fair Maiden a lui Oates si inceput Trilogia lui Auster; extaziata ca mi-a revenit cheful, intentionam sa continuu ieri in focuri – uitasem de un dinner promis, asa ca, evident, n-am mai avut vreme decat de 20 de pagini in metrou 😦

3 Comments

Update pe book shopping

02/02/2011 at 5:25 pm (Book Shopping)

Am coborat pana la Thalia in pauza sa-mi iau Robert Charles Wilson, recomandat de DJ si Glen Cook, recomandat de WE (desi Black Company e posibil s-o am in romaneste, nu mi-am despachetat cartile inca). Nu i-am gasit pe niciunul 😦 Drept pentru care, de nervi, mi-am cumparat Pale Fire a lui Nabokov, The New York Trilogy a lui Paul Auster, Amulet a lui Roberto Bolano si A Fair Maiden a lui Joyce Carol Oates. Cum Amulet nu cred sa se fi tradus in romaneste, probabil ca am toate sansele sa-l abordez pe Bolano cu o carte pe care inca n-a recenzat-o niciunul dintre voi :).  Nu stiu de ce am facut acest lucru, fiindca citesc Zburatorii noptii de GRR Martin de exact 16 zile si am ajuns exact la pagina 296, desi e foarte misto si n-am citit nimic in paralel. Huo, rusine! Poate ca sa ma autoimpulsionez…

5 Comments

Declaratie de razboi!

02/02/2011 at 8:32 am (Uncategorized)

Indiferent ca sunteti sau nu de acord cu cele afirmate de Claudiu Komartin in acest articol din Romania Literara, trebuie semnalat curajul de care a dat dovada!  Sunt foarte curioasa de urmari… Tot la Claudiu pe pagina veti gasi si link-ul la un editorial al lui Nicolae Manolescu din Rom Lit, care pare sa aiba o legatura cu subiectul :), precum si un comentariu la articolul lui Claudiu, care provine tot din redactie.  Nici comentariile la postare nu sunt de ignorat.

16 Comments

Un fantasy asa-si-asa

01/02/2011 at 10:14 am (Fantasy, Roman)

Blestemul Nobilului Foul – Stephen Donaldson

Nemira, 2009. Trad. Roxana Brinceanu 

 Stephen Donaldson - Blestemul nobilului Foul

Exista o oarecare nedreptate in titlul pe care l-am dat insemnarii, fiindca poate cartea m-ar fi prins mai tare daca n-as fi citit-o in foarte multe salturi in timpul concediului, unde erau atatea de vizitat si de facut, incat a cam lipsit mood-ul de lectura.  Pe de alta parte, am niste chestii clare de carcotit. 

Foul´s Bane este prima carte dintr-o serie (v-ati obisnuit cu asta la fantasy, nu?) care se numeste Cronicile lui Thomas Covenant, zis si Necredinciosul.  Personajul Thomas este extrem de reusit, un lepros scarbit de lume si cinic, inteligent, dintr-o lume undeva in viitor, care, in urma unui accident, este azvarlit intr-un univers paralel (inca nu m-am lamurit daca a fost numai un vis sau o transa).  In lumea alternativa in care se trezeste devine din start si victima si inamicul unui spirit malefic, acest Foul, care doreste sa obtina dominatia totala asupra lumii respective si se intalneste cu Viermele Drool, o creatura cam idioata, insa foarte puternica, ce slujeste scopurile lui Foul cam vrand-nevrand.  Astia doi se joaca nitzel cu creierul lui, noi nu prea intelegem nimic, ceva de genul ca Foul nu prea stie de ce a ajuns el acolo, banuieste ca pentru a-i ajuta pe cei ce vor sa scape de el, insa e convins ca, pana la urma, va deveni unealta lui, dupa care e gasit de o adolescenta (foarte frumoasa) dintr-una din semintiile ce populeaza aceasta lume fantastica si incepe sa se dezvolte o saga pe 600 de pagini despre cum el li se alatura oamenilor (si… uriasilor) in lupta pentru distrugerea lui Foul. 

Lumea asta e un fel de democratie condusa de niste Nobili – care fusesera odata foarte puternici si detinusera cele 7 trepte de intelepciune, insa, cand s-a revoltat Foul (care se daduse si el drept Nobil intr-un fel, nu e clar cum), tipul care era Prim Nobil si detinea intelepciunile astea le ascunde cumva ca sa nu le distruga baiatul rau.  Deci quest-ul lui Covenant alaturi de Nobili presupune recuperarea unor fragmente, trepte din intelepciunile astea si distrugerea lui Foul cu ajutorul lor.  Nobilii si celelalte popoare de prin Taram (acesta e numele lumii care trebuie salvate) il respecta foarte mult pe Covenant din pricina verighetei sale obisnuite, fiindca este din aur alb, un material care nu exista acolo (desi se stia de el…) si se presupune ca are un fel de puteri magice.  Covenant, fireste, nu stie la ce i-ar putea folosi.

In fine, urmeaza calatorii, incercari, lupte cu tot felul de creaturi, prietenie, eroism, the usual stuff.  Partea buna din toate astea e ca Thomas Covenant e tinut extrem de bine in mana ca personaj, nu e un erou, nu intelege de multe ori ce se intampla, uneori instinctul il ghideaza bine, alteori prost, isi incepe aventura cu un viol, deci nu prea e deloc the ordinary good guy, e chinuit, obosit, adica foarte uman si foarte credibil din punct de vedere psihologic.  Cartea este suportabila din acest motiv, precum si din cauza unor descrieri destul de bune de confruntari emotionale si psihologice intre personaje.  Asta e ce am retinut eu, cel putin.

Acum de unde vine deranjul – nici mie nu-mi place sa mie se dea mura in gura ce se intampla, insa totul in Taram este mult prea complicat.  Nu sunt clare nici scopurile lui Foul, nici ale Nobililor, nici ce e cu intelepciunile alea pierdute si de ce sunt ele atat de importante.  Nu intelegem care e scopul lui Covenant nici macar la final, nu face mare lucru.  Bine, ne putem bucura de intamplari, insa totul e cam confuz.  Pe urma ma irita maxim chestia cu inelul simplu (nici despre inel nu intelegem ce puteri are si care-i este rolul, oricum) – prea e din Lord of the Rings, si din pacate nu este unicul lucru inspirat de acolo care sare-n ochi.  Mai avem niste cai inteligenti si o semintie care are grija de ei (Rohirrim rings a bell?), Nobilii au niste toiege cu puteri magice si cauta un Toiag foarte puternic, cel din posesia lui Drool (toiegele lui Saruman si Gandalf?, come on…), avem un alt popor care traieste in copaci (elfii lui Galadriel?) si asa mai departe, nu-mi aduc eu aminte acum de toate.  Nu zic, e foarte greu sa descrii orice lume magica dupa Tolkien fara sa para ca te-ai inspirat de acolo, insa la Stephenson mi se pare prea evident. 

In concluzie, as mai citi in continuare din Cronici numai daca-mi promite cineva ca ce urmeaza este 1. mai clar si mai concis – aici sunt burti de poveste de ti se face rau, nu folosesc la nimic si nu lamuresc nimic – si 2. mai original putin, macar fara inele si toiege.  Inca o data, Thomas Covenant e foarte cool,  dar Taramul si intamplarile le vad ca prin ceata, in 2 saptamani am uitat aproape tot.

9 Comments