Newsflash

20/02/2011 at 8:42 pm (D'ale carnavalului social)

Presupun ca asteptati un articol despre readaptarea mea la Viena.  N-am de ce sa-l scriu, fiindca, practic, nu a existat nicio readaptare – intotdeauna m-am simtit aici ca acasa, iar acum sunt fericita de-a dreptul!  Printr-un minunat dar al Fortunei, m-am mutat exact in acelasi apartament in care am stat in prima tura (dec 2006-oct 2008), un apartament superb de 82 sq m.  Cei care stau in capitale europene pot aprecia dimensiunile la adevarata lor valoare (are doua camere, deci livingul are cam 40 mp, am o scara interioara de la intrare spre apartamentul propriu-zis si balcon).  Apartamentul era complet mobilat, iar intre timp mi-am mai cumparat o “biblioteca” – cuburile de la IKEA – si un TV pe care-l folosesc exclusiv pentru a viziona filme. De vreo saptamana sunt entangled in Grey’s Anatomy, am ajuns deja la sezonul 5.  Nu ma satur sa ma uit in jurul meu si sa ma minunez cat de frumos este si cat de bine ma simt aici.  Pe masa din living, flancata de rafturile de carti, am o vaza transparenta cu lalele galbene.  Atat…

Jobul e deocamdata static, fiindca se prefigureaza multe schimbari organizatorice, dar promite.  Ma simt bine acolo, iar oamenii pe care i-am primit par, cu o exceptie, foarte ok (Darwin stie ce-o fi in mintea a sase austrieci care s-au trezit cu o romanca pe cap, dar vom vedea).  Par inteligenti si sensibili, mai putin formalisti decat m-as fi asteptat.  Seful meu (pentru moment) e un neamt de origine turca, absolut delicios.  Imi vine pana putin peste umar si vorbeste continuu :).  The peers sunt toti barbati si vorbim de 51 de oameni (copios de amuzant, am meetinguri cu cate 20 de oameni in care sunt singura femeie; uneori se poarta nonsalant in germana, desi limba oficiala este engleza, dar ii iert fiindca inteleg suficient). 

Citesc, ascult muzica (am gasit o colectie de 10 CD-uri von Karajan, de la Mozart la Beethoven, Grieg, Sibelius sau Bartok cu 10 eur), ma uit obsedata la Grey’s si nu prea ies din casa, fiindca e frig, iar aici ma simt minunat.  Singurul meu regret este ca nu pot sa-mi iau o pisica, fiindc-ar distruge canapeaua gazdei, pe a carei stofa am mai dat acum doi ani o suma obscena din cauza unei accidentale arsuri cu tigara care nici macar nu-mi apartinea.  Nu va imaginati ca e ceva deosebit, e absolut banala, insa e italieneasca, iar design-ul astora costa ceva de speriat.  Acum am acoperit-o cu o cuvertura ieftina de la IKEA, de frica!  Am terminat Auster-ul si azi m-am apucat, asa cum am promis, de Aisbergul poeziei moderne a lui Gheorghe Craciun.  Deja incep sa inteleg mult mai bine cat de tampita eram eu cand citeam poezie ca vitzelul la poarta noua – e bine.  De saptamana trecuta am reluat lectiile de germana cu minunatul meu profesor…bulgar, Doby, care e absolut incantat ca n-am uitat atat de mult cat pretindeam eu.  Voi incerca sa ma mobilizez si sa citesc macar 10 pagini pe zi in germana, se pare ca ajuta mult.

Mi-am facut, in sfarsit, retea wireless, me happy – pana ieri stateam legata de un cablu, ca in sec. XX. 

Am descoperit, gratie lui earthwalker, un blog exceptional, cel al Ilincai Bernea – enjoy!  In rest, din cauza lui Craciun si a aisberg-ului, mi-am mai dat o data seama cat de ignoranta sunt, ceea ce ma incurajeaza, doar e un semn de relativa maturizare, nu?  Trebuie sa-mi fac o noua pereche de ochelari, ramele le-am luat din Thailanda si sunt putin mai dulci decat cele negre, cam agresive, pe care le port acum. 

Nu credeam c-o sa ma simt atat de bine singura.  Nici urma de angoasa, de stres, de sentiment de lipsa.  Probabil cei 20 de ani de aproape neintrerupta convietuire, intr-un fel sau altul, ma epuizasera mai abitir decat ar fi putut-o face singuratatea.  E minunat sa-ti apartii in primul rand tie si sa nu te indoiesti de asta.  Sa daruiesti exclusiv atunci cand simti, fara nicio conventie la mijloc, fara ipocrizie sociala sau false obligatii morale. 

Pe 3 martie Florin Lazarescu va avea o lectura la ICR aici in Viena.  Se va prezenta si scurt-metrajul Lampa cu Caciula, pe care abia astept sa-l vad, o sa va povestesc cum a fost.  L-am cunoscut pe Florin la o cafea / bere si am stat de povesti.  E un om foarte placut si foarte inteligent – am stat atata de vorba, ca nici macar nu i-am luat autograful dupa care venisem.  Am citit Lampa cu caciula cu o seara inainte de a ne intalni si mi-a placut foarte mult – poate voi scrie despre ea, poate nu.  Mai vedem.

De ce mi-e dor: de sora-mea (dar a fost aici de joia trecuta pana marti si o sa mai vina, deci nu e nimic tragic) si de ai mei, dar nu foarte tare, ca doar nu sunt la capatul pamantului, de cativa prieteni pe care-i iubesc,  de chioscurile de carti, de cenaclurile SRSFF, de cativa colegi de birou din bucuresti, de restaurantul prietenilor mei de pe horei, de pisicile mele, de florile de la taranci din piata, de branza de la “sibieni” si, acum, ca vine primavara, de ceapa verde si ridichile din piata si de culorile de acolo.  De ce ma bucur din suflet c-am plecat: pierd 20 de minute dus-intors pana la birou in loc de 2 ore, e liniste, am facut formalitatea de inregistrare in oras in 3 minute si jumatate dupa ceas, bacania si drogheria sunt in cladirea in care locuiesc, la fel firma de internet si cablu, oamenii nu sunt deloc agresivi, totul e comod, frumos, simetric si echilibrat in acest oras minunat.  Am prietene dragi si aici, femei frumoase si inteligente, cu pofta de viata si zambet in ochi.  Ma bucur in fiecare clipa, multumind din suflet, de casa asta frumoasa pe care o simt a mea si pe care o ingrijesc fara habotnicie, cu drag si un fel de nonsalanta amuzata – probabil fata de mine insami.

Am sentimentul acela al lui Ashley Wilkes despre lumea disparuta.  Sigur, nu ma va tine mult, navalnica si on the edge cum sunt, insa macar mediul e calm si echilibrat, facand mai mult loc interior pentru urmatoarele (inevitabile) aventuri ce mi se pregatesc.

Advertisement