Irezistibil – Dan Coman
Cartea Romaneasca, 2010
Inainte de toate ar trebui sa va spun ca aceasta insemnare va fi, probabil, si mai subiectiva decat cele pe care le scriu de obicei, pentru c-am devenit foarte sensibila, datorita lui Marin Malaicu-Hondrari la celebrul trio bistritean MMH-JFP-DC. Daca vreti o cronica profesionista, o gasiti la Mihaela Ursa aici. Pe mine lasati-ma sa aberez! 🙂
Nici nu stiu cu ce sa incep… Poate cu marea bucurie de a citi, in numai doua saptamani sau asa ceva, trei carti si jumatate semnate de autori romani, majoritatea tineri, care mi s-au parut excelente. Nu ma asteptam sa-mi placa atat de mult romanul lui Dan Coman, fiindca-l puneam inevitabil in doua perspective: cea legata de cele doua romane ale lui Marin – si era greu sa le faca fata – si cea legata de singurul lui volum de poezie pe care l-am citit (din pacate, mi-ar trebui foarte tare anul cartitei galbene si ghinga, dar nu stiu de unde sa le iau), Dictionarul Mara – care nu ma impresionase cine stie ce.
Irezistibil este, insa… irezistibil. Frumusetea pe care seducatorul Coman o face sa se nasca din aceeasi obsesie a poeziei care-l macina si pe Marin mi se pare atat de evident incontestabila, incat i-as fi iertat si partile mai umbrite (in cazul in care le-as fi descoperit). Format din cinci parti, povesti separate epic, insa animate de aceeasi intentie a coborarii adanci in si explorarii nemarginite de sine, romanul se impune cititorului ca un joc de-a literatura in care izbeste, insa, taisul unui pumnal infipt adanc in carnea si neuronii autorului. Personajul principal este, fireste, un D Great Coman autofictionalizat, ale carui cinci masti se desfasoara amplu pentru a face apoi loc cautarii esentei, care este intotdeauna o legatura indestructibila intre sine si literatura. Poezia il traieste pe D Great, in timp ce D great traieste prin ea, pentru ea, strivit sau iluminat de ea. Romanul e fantastic, suprarealist, grotesc, uneori de o cruzime inspaimantatoare a scriitorului cu invelisul sau de carne si nervi.
In prima parte, Debut, asistam la o funambulesca descriere a inmormantarii bunicii poetului Dan Alexandru Ratoi, pe care o jefuise pentru a-si publica primul volum de poezii. Obiceiurile de inmormantare sunt transformate si exacerbate suprarealist si grotesc, in timp ce poetul e intr-o surescitare continua din cauza tensiunii erotice dintre el si matusa lui, muza poemelor pe care le scrisese. Scrisul lui Coman este direct, firesc, cu un aer verist, fals autobigrafic, fara vreun efort de literaturizare – poezia exista insa din plin, atat ca personaj, cat si ca aburul care umple mintea cititorului in timp ce intra in fiecare din cele 5 povesti. “O intalnire cu cititorii” este un text de un umor negru exceptional, care atinge paroxismul prin chinurile unei fetite autiste de a recita in cadrul unui montaj din poeziile lui Coman iar apoi violul la care este supus de directoarea scolii, in cadrul unei regii de un ridicol incredibil. Fragmentul are atata forta, incat mie mi s-a parut daca nu cel mai bun, atunci cu siguranta unul dintre cele mai intense si mai izbitoare din roman. Mi-a adus intr-un fel aminte de Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu, insa Coman e mult mai curajos si mai puternic. In D Great Coman autodistrugerea merge atat de departe, poetul confesand furtul poeziilor maestrului sau acceptand serviciile erotice solicitate de nevasta acestuia, in urma caruia ajunge “cel mai important poet al tarii”, incat aproape nu suporti cruzimea, adancimea cu care sondeaza propria parte intunecata, anihilarea completa a fiintei. M-am trezit ca ma durea realmente ce-si face lui insusi, in ciuda evidentei ca totul e pura fictiune, fantasmagorie si procedeu. Trebuie sa spun din nou ca ma uluieste curajul lui Coman de a demola totalmente propria imagine, esti totusi, amenintat, ca cititor, de tentatia de a interpreta in cheie realista! Studio 45 este probabil cel mai interesant fragment din punct de vedere experimental – este practic povestea scrierii cartii de fata, in care poetul se trezeste locuit de altcineva, un personaj care a facut pactul faustic (asa cum au remarcat si ceilalti comentatori) cu literatura si sacrifica totul in numele ei. Mie mi s-a parut exceptionala performanta lui Coman de a descrie aici magnitudinea disperarii pe o simte prizonierul pe masura ce fiinta care i-a preluat aparenta devine “cel mai important scriitor al Germaniei”. In “gat de lup”, finalul, Coman creeaza o dezmembrare a propriului trup, pierzandu-si parte cu parte pana cand din el ramane numai gura ce-l slaveste. O “reducere la esenta” cu rezultat grotesc, ce mie mi s-a parut (in ciuda faptului ca inteleg intertextul Metamorfoza lui Kafka etc.), cea mai putin reusita – e numai o chestiune personala, mie artificialul si absurdul nu mi-au placut niciodata in literatura in mod deosebit si m-am suparat putin fiindca mi se pare ca are mult mai putina forta decat restul, desi nu pot sa contest reusita imaginii si nici faptul ca incheie rotund cartea.
Un roman minunat, despre lupta intre tine si cine te locuieste cand traiesti prin literatura, despre mersul pe sarma, pericolul de anihilare, cautarea continua de sine, poezie ca stare de fapt. Abia astept urmatoarea carte a lui Dan Coman, fie ea poezie sau proza, pentru ca pe mine m-a cucerit complet acest roman.
capricornk13 