Tentatia seductiei

Irezistibil – Dan Coman

Cartea Romaneasca, 2010

Inainte de toate ar trebui sa va spun ca aceasta insemnare va fi, probabil, si mai subiectiva decat cele pe care le scriu de obicei, pentru c-am devenit foarte sensibila, datorita lui Marin Malaicu-Hondrari la celebrul trio bistritean MMH-JFP-DC.  Daca vreti o cronica profesionista, o gasiti la Mihaela Ursa aici.  Pe mine lasati-ma sa aberez! 🙂

Nici nu stiu cu ce sa incep… Poate cu marea bucurie de a citi, in numai doua saptamani sau asa ceva, trei carti si jumatate semnate de autori romani, majoritatea tineri, care mi s-au parut excelente.  Nu ma asteptam sa-mi placa atat de mult romanul lui Dan Coman, fiindca-l puneam inevitabil in doua perspective: cea legata de cele doua romane ale lui Marin – si era greu sa le faca fata – si cea legata de singurul lui volum de poezie pe care l-am citit (din pacate, mi-ar trebui foarte tare anul cartitei galbene si ghinga, dar nu stiu de unde sa le iau), Dictionarul Mara – care nu ma impresionase cine stie ce. 

Irezistibil este, insa… irezistibil.  Frumusetea pe care seducatorul Coman o face sa se nasca din aceeasi obsesie a poeziei care-l macina si pe Marin mi se pare atat de evident incontestabila, incat i-as fi iertat si partile mai umbrite (in cazul in care le-as fi descoperit).  Format din cinci parti, povesti separate epic, insa animate de aceeasi intentie a coborarii adanci in si explorarii nemarginite de sine, romanul se impune cititorului ca un joc de-a literatura in care izbeste, insa, taisul unui pumnal infipt adanc in carnea si neuronii autorului.  Personajul principal este, fireste, un D Great Coman autofictionalizat, ale carui cinci masti se desfasoara amplu pentru a face apoi loc cautarii esentei, care este intotdeauna o legatura indestructibila intre sine si literatura.  Poezia il traieste pe D Great, in timp ce D great traieste prin ea, pentru ea, strivit sau iluminat de ea.  Romanul e fantastic, suprarealist, grotesc, uneori de o cruzime inspaimantatoare a scriitorului cu invelisul sau de carne si nervi. 

In prima parte, Debut, asistam la o funambulesca descriere a inmormantarii bunicii poetului Dan Alexandru Ratoi, pe care o jefuise pentru a-si publica primul volum de poezii.  Obiceiurile de inmormantare sunt transformate si exacerbate suprarealist si grotesc, in timp ce poetul e intr-o surescitare continua din cauza tensiunii erotice dintre el si matusa lui, muza poemelor pe care le scrisese.  Scrisul lui Coman este direct, firesc, cu un aer verist, fals autobigrafic, fara vreun efort de literaturizare – poezia exista insa din plin, atat ca personaj, cat si ca aburul care umple mintea cititorului in timp ce intra in fiecare din cele 5 povesti.  “O intalnire cu cititorii” este un text de un umor negru exceptional, care atinge paroxismul prin chinurile unei fetite autiste de a recita in cadrul unui montaj din poeziile lui Coman iar apoi violul la care este supus de directoarea scolii, in cadrul unei regii de un ridicol incredibil.  Fragmentul are atata forta, incat mie mi s-a parut daca nu cel mai bun, atunci cu siguranta unul dintre cele mai intense si mai izbitoare din roman.  Mi-a adus intr-un fel aminte de Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu, insa Coman e mult mai curajos si mai puternic.  In D Great Coman autodistrugerea merge atat de departe, poetul confesand furtul poeziilor maestrului sau acceptand serviciile erotice solicitate de nevasta acestuia, in urma caruia ajunge “cel mai important poet al tarii”, incat aproape nu suporti cruzimea, adancimea cu care sondeaza propria parte intunecata, anihilarea completa a fiintei.  M-am trezit ca ma durea realmente ce-si face lui insusi, in ciuda evidentei ca totul e pura fictiune, fantasmagorie si procedeu.  Trebuie sa spun din nou ca ma uluieste curajul lui Coman de a  demola totalmente propria imagine, esti totusi, amenintat, ca cititor, de tentatia de a interpreta in cheie realista!  Studio 45 este probabil cel mai interesant fragment din punct de vedere experimental – este practic povestea scrierii cartii de fata, in care poetul se trezeste locuit de altcineva, un personaj care a facut pactul faustic (asa cum au remarcat si ceilalti comentatori) cu literatura si sacrifica totul in numele ei.  Mie mi s-a parut exceptionala performanta lui Coman de a descrie aici magnitudinea disperarii pe o simte prizonierul pe masura ce fiinta care i-a preluat aparenta devine “cel mai important scriitor al Germaniei”.  In “gat de lup”, finalul, Coman creeaza o dezmembrare a propriului trup, pierzandu-si parte cu parte pana cand din el ramane numai gura ce-l slaveste.  O “reducere la esenta” cu rezultat grotesc, ce mie mi s-a parut (in ciuda faptului ca inteleg intertextul Metamorfoza lui Kafka etc.), cea mai putin reusita – e numai o chestiune personala, mie artificialul si absurdul nu mi-au placut niciodata in literatura in mod deosebit si m-am suparat putin fiindca mi se pare ca are mult mai putina forta decat restul, desi nu pot sa contest reusita imaginii si nici faptul ca incheie rotund cartea.

Un roman minunat, despre lupta intre tine si cine te locuieste cand traiesti prin literatura, despre mersul pe sarma, pericolul de anihilare, cautarea continua de sine, poezie ca stare de fapt.  Abia astept urmatoarea carte a lui Dan Coman, fie ea poezie sau proza, pentru ca pe mine m-a cucerit complet acest roman.

Advertisements

Me happy!

Ha! Astazi, prin amabilitatea Ralucai, care a fost la Bucuresti in weekend si un inger ca s-a stresat pentru mine, am primit niste carti care-mi trebuiau tare de tot! (Desigur, sa le ignoram pe celelalte vreo 100 care stau la coada). Deci sunt mandra poseseoare a:

1. Orbitor – Aripa stanga (imi doream de mult s-o recitesc cap-coada si Aripa stanga este la o prietena, relativ greu de recuperat)

2. Irezistibil – Dan Coman (am citit primele 20 de pagini in metrou si sunt innebunita deja, o sa fie o insemnare scurta)

3. Radacina de bucsau – O. Nimigean (a ramas la Raluca, fiindca s-a apucat de ea in avion si a ramas lipita…)

4. Orice – Sorin Ghergut (in ciuda hotararii mele ferme de a nu mai citi poezie pana nu termin Aisbergul lui Gh. Craciun m-am delectat cu primele 4-5 poeme, ca nu se poate altfel!)

Life’s good!

C u back in biznis, cred ca-l dau gata pe Irezistibil maximum poimaine, acum m-am apucat de citit cu puiul cu sos de usturoi safely la cuptor, simfonia a 9-a a pe fundal si mult kef de viata!

Hai la furat!

Fiindca m-am amuzat copios, desi nitzelush amar, la postarea lui dreaming jewel de aici, m-am gandit sa va pun 2 intrebari:

1. Voi ce carte ati fi furat (punem cazu’, stiu ca nu faceti asa ceva :D) din librarii in 2010?

2. Stiti care este cea mai furata carte in USA? (Raspunsul este absolut genial! Te cam… crucesti, ca sa zic asa!)

La madre de la poesia mexicana. Made in Chile

Amulet – Roberto Bolaño

Picador, 2010. Trad.  in engleza Chris Andrews

Amulet

Mai bine mai tarziu decat niciodata 🙂 am ajuns si eu la Bolaño printr-un frumos poem in proza, aceasta amuleta, care este ultimul cuvant din roman.  Este si primul chilian pe care-l citesc, dealtfel, deci o dubla premiera, chiar daca actiunea acestei carti (daca se poate numi actiune, pentru ca este, de fapt, un vis, o halucinatie) se petrece in Mexic, iar personajul principal este “la madre de la poesia” mexicana.  N-am pus intamplator sintagma pe care o foloseste si Marin Malaicu-Hondrari in “Apropierea” si in titlu si la inceputul insemnarii, ci fiindca, mult inainte de a o intalni in carte, proza lui Bolaño mi-a adus aminte de Marin.  In Amulet exista si ceva din Cartea tuturor intentiilor si ceva din Apropierea (sa nu sara nimeni cu presupuneri imbecile, va rog, cartile sunt complet diferite, vorbim aici de o anumita apropiere de stil).  Fiindca n-am mai citit altceva de Bolaño (cred ca ma apuc de 2666, cu toate ca mi-e cam frica de mia aceea de pagini) si fiindca este foarte multa poezie in Amulet, pe Marin l-am identificat ca reper de comparatie.

Auxilio Lacoutoure este o boema uruguayana sosita in Mexic, care-si petrece intreaga viata printre poetii mexicani, agatand uneori un job pe la Universitate care-i permite sa nu moara de foame.  Romanul e scris la persoana intai, iar Auxilio este fascinanta, practic traieste prin poezie, respira poezie, se confunda cu ea.  Tot ceea ce povesteste pare a fi o halucinatie pe care a trait-o in cele 13 zile in care a ramas singura in toaleta Universitatii din Ciudad de Mexico in anul 1968, cand intregul campus a fost evacuat de fortele de ordine datorita revoltelor studentesti.  Practic, romanul reprezinta prin simboluri si drama istoriei sud-americane, plina de coups, violenta si revolte, nu doar povestea poeziei si a poetilor – individualizand astfel o poveste care poate fi foarte usor translatata pe alte meleaguri.  Caci lumea poetilor mexicani este la fel de underground, de plina de alcool, boema, moarte, barfa, invidie, epigonism, ca oricare alta.  Insa, trecuta prin imaginatia lui Auxilio-Bolaño, ea capata o tenta de vis care-i da o bogatie aparte si un lirism pe alocuri cutremurator. 

Tragedia tineretii lovite brusc, transformate de violenta, saracie, mizerie, razboi civil, intr-o batranete prematura a inimii, in pietrificare ce duce la sacrificiu, este unul din motivele centrale ale cartii.  La sfarsitul romanului Auxilio halucineaza o armata uriasa de copii-adolescenti care marsaluiesc de pe coasta unui munte si se arunca in abis, intonand un cantec despre razboi si iubire, a carui fantoma ramane plutind in aer si dupa ce ei dispar, si care este “amuleta” din titlu.  Stralucirea tineretii, frumusetea si tragedia poeziei create de aceasta tinerete, eroismul ei in America Latina, toate fac parte din cartea lui Bolaño si cred ca le identific drept una dintre obsesiile scrisului lui.  Voi vedea daca m-am inselat sau nu in urmatoarele carti, caci am fost convinsa de Amulet ca chilianul este un autor care merita toata atentia.

De data asta BRAVO ROMANIA!

Dragii mei, stiti voi cliseul acela cu “sunt mandru ca sunt roman”? Ei bine, astazi sunt extraordinar de mandra ca sunt romanca si m-am gandit sa va impartasesc si voua din bucuria mea, in speranta ca va veti simti si voi, macar un pic, mangaiati si rasfatati de tara noastra cea de toate zilele.

Poate ar trebui sa fiu mai specifica, sa spun ca sunt, de fapt, mandra de doi romani, insa, cunoscandu-i, m-am gandit ca le-ar placea ca “faptele lor de arme” sa se rasfranga asupra amaratei si hulitei Romanii…

Aseara am fost, aici, in Viena, in MuseumsQuartier, la acest eveniment:

Am mers acolo convinsa ca sala din quartier21 va contine 7-8 romanasi firavi care au aflat printr-o minune de eveniment si spera la un sandvich,  o atentie, o maslina.  Constiincioasa, fiindca ma intalnisem deja la o palavra cu Florin si-mi placuse la nebunie stilul lui insufletit, hatru, sarmant, jucaus si direct, am dat sfoara in tara si m-am prezentat la eveniment cu prietena mea, Maria, careia-i place foarte tare blogul lui Florin, asa ca si-a facut datoria patriotica invitand inca patru amici romani.  Acolo, stupoare!  In primul rand, organizatorii de la quartier21 facusera flyere cu imaginea de mai sus, ce puteau fi gasite chiar la intrarea principala in MuseumsQuartier.  In al doilea rand, la intrarea de langa sala cu pricina erau doua bannere mari, de o parte si de alta.  In al treilea rand, se adunasera vreo 40-50 de oameni – capacitatea maxima a salii, oricum.  Si cred ca jumatate erau austrieci!  In general tineri, insa nu numai. Si nu erau pustoaice giggly atrase de poza lui Florin (desi ar fi fost de inteles!).  In al patrulea rand, prezentarea lui Florin a fost facuta impecabil.  Intai, foarte scurt,  de o domnisoara draguta si profesionista, care se numeste Elke Mitterdorfer si este PR-ul quartier21.  Apoi, ceva mai pe larg, insa relevant si elegant intr-o germana foarte frumoasa, de Gabriel Kohn, reprezentantul ICR Viena la eveniment.  In al cincilea rand, lectura in limba germana a povestii “Ursoaica Lili si balena Goliat”, din care Florin citise un foarte scurt fragment in romaneste, a fost facuta de Daniel Keberle, un actor austriac foarte simpatic.  In al saselea rand, nu toate intrebarile pe care le-a primit Florin dupa lectura si filmul lui Radu Jude au fost atat de idioate pe cat ma asteptam (ca el a raspuns cu un umor teribil si o naturalete debordanta nu a fost nicio surpriza pentru mine!).  In al saptelea rand, spre stupefactia mea totala, organizatorii aveau la vanzare cateva volume din romanul “Trimisul nostru special” in versiune bilingva!!! Traducatoarea, doamna Aranca Munteanu, era dealtfel in sala (s-a ocupat si de traducerea fragmentului citit) si ne-am conversat nitelus la vinul de dupa. Mai pot continua cu al optulea rand etc. pentru c-a fost o seara cu adevarat frumoasa, organizata foarte bine, fara aerul ala festivist imbecil care ma scoate din minti la anumite evenimente culturalnice, stiti voi care.  Bine, nici n-ar fi avut cum, la personalitatea si stilul lui Florin :).  Raportez cu mandrie c-am reusit sa-l scap de cateva cucoane disperate 😀 ca sa-l scot afara la o tigara (ma prinsesem eu ca tanjea grav), iar cand am revenit de acolo l-am incoltit cu Maria sa ne dea autografe pe Trimisul nostru special, pe care ni-l cumparaseram amandoua si pe exemplarul meu din Lampa cu caciula.

Desigur ca orice lectura care se respecta provoaca o nestavilita pofta de palavre si ceva sete, asa c-am purces alaturi de prietenii mei catre Naschmarkt Deli (trebuie sa vizitati locul, e pur si simpu cool) unde ni s-au alaturat putin mai tarziu Florin, Elke si Gabriel Kohn cu sotia.  Ne-am bucurat ca niste copii si ne-am prapadit de ras la bancurile spuse de Florin (are unul cu testoase la care aproape am lesinat), am stat pana tarziu, ma rog, intelegeti voi, dar altundeva vroiam sa ajung.  Inceputul postarii de astazi, ca si titlul dealtfel, mi-au fost inspirate de Florin, care ne-a zis la un moment dat ca, in toate locurile din strainataturi in care a participat la vreun eveniment (lansari, lecturi, vizionari ale filmului lui Radu Jude, premii etc.) a avut cate un conational dezradacinat traitor pe cele meleaguri care a venit sa-i marturiseasca emotionat ca l-a facut sa simta mandru ca e roman… Mi se pare frumos, mi se pare impresionant, asa ca m-am hotarat sa-mi infrang dezgustul / prejudecata fata de aceasta sintagma si sa spun si eu acelasi lucru.

Tot Florin mi-a dat cel de-al doilea motiv al insemnarii de astazi, spunand la un moment dat: “Daca vreti sa vedeti o mostra de profesionalism in jurnalism, uitati-va la emisiunea lui Carmen Avram de pe Antena 3!” Atunci am explodat literalmente! Stiam ca, impreuna cu echipa (de care ea este extrem de mandra), Carmen lucra de ceva vreme in disperare la emisiune, insa n-am stiut ca se lansase deja marti. Iar felul in care a vorbit Florin despre rezultat, un om ca el, care stie foarte bine sa aprecieze ce inseamna profesionalism in film si mass-media, a fost extraordinar pentru mine… Am sa indraznesc sa va invit si pe voi, daca n-ati apucat sa vedeti prima emisiune sau nu stiati de ea, sa o vizionati la http://inregistrari.antena3.ro/view-In_Premiera_cu_Carmen_Avram-41.html
si s-o urmariti pe cea de a doua duminica seara, la ora 21, pe Antena 3. Mie mi-au dat lacrimile de cateva ori…

Carmen Avram este un om minunat, iar ceea ce face ea de multa vreme in mass-media din Romania, cu talent si consecventa, ar trebui sa ne determine sa ne indreptam coloana vertebrala si sa privim cu curaj si un zambet de compatimire in ochii oricui ne-ar vorbi cu dispret pentru ca suntem romani. Exact asa cum Carmen stie sa caute si apoi sa puna in valoare ceea ce are Romania mai de pret, desi stiu ca sufera poate mai mult ca noi din cauza relelor de acolo, nu in ultimul rand pentru ca stie mai multe, ei bine, exact asa ar trebui s-o punem noi in valoare pe ea. Sa vorbim despre Carmen in loc de semi-vedetele de mucava din revistele glossy de la Bucuresti. Sa ne amintim de Carmen transmitand de pe strazile din Egipt, acum nu multe zile. Sa ne gandim la adevarurile spuse de ea in “Romania te iubesc” si la zguduitoarele imagini din “Impreuna dam viata povestilor”… Eu as vrea sa traiesc in Romania lui Carmen, pentru ca aceea este tara adevarului.

Imi dau seama acum cat este de usor sa fii fericit, cat de frumoasa este viata… A mea pentru ca am privilegiul sa-i cunosc pe acesti doi oameni care mi-au daruit atata in cateva ore. Si a voastra fiindca si voi cunoasteti sau veti cunoaste astfel de oameni. Nu-i asa?