Pastele la Bucuresti – dare de seama :)

Zburat scurt (de vineri dimineata pana luni la pranz) pana la Bucuresti, caci mama ar fi fost absolut devastata dac-ar fi pierdut prilejul sa ma indoape de Pasti (si dac-as avea 70kg i s-ar parea ca sunt slaba, cunoasteti modelul, nu?).  Prima mea vizita de la revenirea la Viena in ianuarie.  Niste impresii.

Stiu ca v-ati saturat de vesnicul discurs al romanashului plecat in Vest caruia totul ii pute in Romania cand se intoarce inapoi, precum si de cel contrar, al celui caruia totul ii pute in Vest si nimic nu e ca acasa.  Incerc sa fiu impartiala, dar nu promit 🙂

  1. Am aterizat pe ceva ce pare sa fie un nou terminal (in fine, nu nou, marit si renovat cred) in Otopeni. Misto, aerisit, occidental, in sfarsit la burduf, scapat de autobuz si urcat doo etaje pe scari cu bagajul de mana in brate. 
  2. Soc total la traficul de vineri din Bucuresti – inexistent!  Am strabatut orasul pe vreo 3-4 trasee care in mod obisnuit m-ar fi demolat nervos (pe taximetrist ce sa mai vorbim) si a fost total gol!  Un’ v-ati dus, bre?!  Ce s-a intamplat cu shoppingul compulsiv dinainte de sarbatori?! 
  3. La mine in scara blocului mirosea a gunoi.  Era, desigur, o flegma pe oglinda din lift.  A trebuit sa astept 5 minute sa se incalzeasca apa pentru a face dus.  Nimic nou. 
  4. O bere la crasma costa tot un euro si ceva.  Bravo, dom’le!
  5. Mama gateste senzational;  am reusit sa-i evit incercarea de a-mi plasa cateva oua vopsite in valiza! 😀
  6. Am jucat bowling dupa o gramada de vreme – la Texas.  Misto, chelneritza ok, lume ok, muzica ok.
  7. Am vrut sa cumpar si eu o sticla de Prince Matei, sa-i cinstesc pe austrieci la intoarcere cu ceva fin, ca tot se lauda ei nevoie mare cu vinurile lor.  Stie cineva daca mai exista vinul asta?  Ca de ani de zile nu mai dau decat de var-su, Prince Mircea. 
  8. Au scumpit astia leul, ceea ce mi se pare un afront!  Cand am venit in Romania aku 2 ani si ceva sa lucrez pe lei s-a ieftinit! 😀
  9. Nu am auzit nicio manea de la vecini si tin sa le multumesc foarte frumos pe aceasta cale.
  10. Televiziunile romanesti, ca de obicei de sarbatori, complet nevizionabile (in fine, in opinia mea sunt nevizionabile indiferent de sezon).  Aceiasi reporteri trimisi peste tot prin tara sa ne arate ce mananca romanu’…as vrea sa le atrag politicos atentia ca, si dupa 21 de ani, mananca tot drob, friptura de miel si pasca.  Mai schimbati placa… Singura exceptie, ca de obicei, emisiunea lui Carmen Avram, despre care am scris aici.
  11. Cu capul in traista si in graba plecarii, am uitat ca am doua pachete noi de carti, nu unul si am pus in bagaje numai cartile de la Nemira.  Nu ca cele de la Polirom ar fi incaput toate, dar… 
  12. Am primit anul asta numai 3 sau 4 SMS-uri de-alea cu “lumina care pogoara” trimise catre toata agenda de familiile Vasilica si Costica (pe care eu nu le identific decat daca semneaza, ca n-am de-astia in agenda).  Nici acum nu le-am raspuns.  Va mai sfatuiesc o data, dragii mei: daca doriti sa-mi comunicati ceva cu ocazia sarbatorilor sau, asa, in general, asigurati-va ca acel ceva mi se adreseaza mie personal. Regret, dar refuz sa fac parte din orice fel de turma.
  13. O discutie foarte cool cu tata, care tocmai se pusese la punct cu ultimele teorii despre originea universului!  Se petrecea pe deasupra oualor rosii si a drobului 🙂
  14. Statul la cafele, beri si barfa cu prietenii.  Priceless.
  15. Frigul inspaimantator de duminica spre luni noaptea!  Bai, cand mai vin eu la Bucuresti doar in sacou si decid sa schimb locanta de pierzanie la 3 dimineata sa fie mai cald, da?! 

Mici note de lectura

Orbitor. Aripa stanga – Mircea Cartarescu

Humanitas, 2008

Orbitor. Aripa stângă

Am terminat ieri de citit si Corpul si am realizat ca, daca nu revin asupra Aripii stangi si incerc sa notez cate ceva despre ea separat, imi va fi imposibil sa le despart ulterior  – nu c-ar trebui neaparat separate, e atat de evident ca sunt parti ale unui intreg, dar e foarte dificil de scris despre carte si asa; daca incerc sa pun impresii numai la sfarsitul intregului, imi va fi si mai greu.  Va rog sa ma iertati pentru stilul fragmentat, insa mi-e imposibil sa sintetizez.

  • Inca incerc sa patrund sensul motto-ului (Corinteni I, 13, 9-12).  A ales dintr-unul dintre cele mai frumoase fragmente din biblie exact partea cea mai obscura, al carei inteles l-am cautat si cu ajutorul referintelor din editia pe care o am eu – fara prea mare succes.  Sigur, aparent vorbim de transformarea perceptiei despre lume si a intelegerii dinspre copilarie catre maturitate, reflectata in roman prin diversii Mircea care-l traverseaza, insa nu stiu daca si cat trebuie sa caut dincolo de asta.
  • Bucurestii copilului Mircea sunt un taram mirific si personal, scaldat intr-o lumina a imaginatiei pe care o invidiez profund.  Citind, mi se pare ca mi-am ratat copilaria, ca sensibilitatea mea e tocita, palida, penibila, ca n-am avut acces la secretele lumii, ca schiopatez spiritual din lipsa de poezie.
  • Trecerea Dunarii de catre Badislavi mi se pare cel mai sfasietor basm gandit de vreo minte omeneasca.  Te doare fizic, te ingrozesti cand incep sa-i rupa carnea fluturelui si s-o manance, e cumplit, te astepti sa fie distrusi, blestemati, condamnati pentru profanarea Frumusetii.  Cum sa-ti imaginezi ca femeile neamului vor folosi mai tarziu fragmentele de aripi pentru a se transforma in zburatoare?  Cartarescu creeaza o semintie pagana, cu ritualuri obsedante si obscure – sacrificiul copilului care-si pierde umbra este opac pentru mine – stie cineva de unde vine, ce simbolizeaza?  Exista vreo credinta sau vreun cult care foloseste aceasta imagine?  Scriitorul ridica la nivel de mit propria genealogie pentru a te avertiza, am senzatia, de bogatia si complexitatea cartii pe care urmeaza s-o citesti – nu va fi, pur si simplu, o carte, ci o calatorie initiatica in universul unei minti din alt univers, a unei minti care percepe “realitatea” ca fantezie si isi traieste fantezia cu frenezie, ca realitate.
  • Sunt capitole atat de complexe si de intortochiate, incat aveam senzatia ca pot citi la fel de bine Hegel sau Heidegger fara nicio pregatire anterioara, ca tot atata pricep – cele in care zugraveste ceea ce suntem.  Idei care vor reveni obsesiv pe parcursul intregului roman, insa pe care, ca sa le inteleg, cred ca trebuie sa citesc de 400 de ori Orbitor, pana il invat pe dinafara: gandirea care se gandeste pe ea insasi, chakrele, anatomia si fiziologia noastra reflectata in cosmos, moartea ca nastere, partea de sus a trupului dumnezeiasca si cea de jos luciferica, precum si posibilitatea ca cele doua sa fie intersanjabile, faptul ca suntem simultan abjectie si slava, memoria care ne tese ca oameni pentru ca noi sa avem memorie cu care sa ne tesem ca oameni, ideea ca Mircea este cel care scrie aceasta carte ca sa existe, ca se creeaza pe el insusi prin carte, insa nu numai pe el insusi, ci intreaga lume, care, la randul ei, il creeaza pe Mircea ca s-o poata crea!
  • Voiajul initiatic spre strada copilariei unde o gaseste pe Anca, cea pe al carei cap tatuase Herman, un alt leit-motiv al cartii, intreaga lume si intreaga carte pe care Mircea urmeaza s-o scrie este iarasi o poveste uluitoare, poetica, tragica.  Aceste fragmente epice, in care se “intampla” ceva, sunt impecabile ca stil narativ, dar ciudate si intunecate, de parca si ele pregatesc ceva, ridica doar un pic un colt al panzei ce acopera tabloul pe care trebuie sa-l intelegi.
  • Mama, personajul fabulos, al carui trecut este re-imaginat si rescris astfel incat sa de nastere nu numai lui Mircea, ci si cartii pe care o scrie, trecut in care se insereaza toate premisele, toate motivele Orbitorului… Ea il cunoaste in prima parte a Aripii stangi pe Cedric, negrul din New Orleans care e pretextul pentru a introduce calatoria complet dementa din finalul acestei Aripi, catre strafundurile organice ale pamantului, ale imaginatiei? ale subconstientului? dirijata de monstruosul Desiderio Monsu, mare diavol secondat de Fra Armando, (mic) preot; calatorie catre Stiutori – ale caror motive nu ne sunt dezvaluite aici.
  • Nu se poate sa nu fii impresionat de imaginea liftului vechi in care Maria si Costel, parintii lui Mircea, o descopera pe femeia fabuloasa care a nascut un fluture superb, pe care il elibereaza catre ceruri.  Si sa nu te intrebi ca tontul, coplesit de insolitul povestii, ce este fluturele?  Premisa imaginatiei viitorului copil pe care-l vor avea cei doi?  Simbolul Orbitorului, romanul pe care-l va naste?
  • Intre explorarile la joaca impreuna cu copiii din bloc (pe care-i stim din Nostalgia) apare Herman – si el stiut dealtfel – ca un fel de preot al iluminarii lui Mircea, ascuns in trupul unui tanar alcoolic imbatranit prematur.  Dimensiunile lui fabuloase, halatul, toate au un aer de mister, o promisiune initiatica.
  • Intalnirea copilului bolnav, in spital, cu cele doua fetite cumplit de rele, care-l terorizeaza, este momentul in care se introduce limba “tichitana”, notiune care, alaturi de “Quilibrex”, introdus ca numele unui medicament descoperit intr-un dulap al parintilor, va reveni obsesiv pe parcursul intregului roman.  Sunt doua dintre elementele fundamentale pe care se construieste lumea Orbitorului. 
  • Se deschide o alta bresa catre intuirea unei secte a “Stiutorilor” cand Mircea este in spital, cu jumatate din fata paralizata, si este masat de un orb.  Cartarescu are si el o obsesie pentru orbi, nu atat de mare ca a lui Sabato, insa e clar ca-i vede ca detinatorii unor chei spre o alta dimensiune.  Viziunea apocaliptica pe care o are in timpul masajului mi s-a parut ca are si miza de a da putin la o parte valul de pe titlul romanului – descrie o lumina insuportabila care provine de la un ochi urias – o lumina orbitoare, care-l impiedica sa ajunga cu adevarat la Stiutori.
  • Povestea intalnirea unchiului Ion Stanila, securist, cu femeia paianjen de la circ si descoperirea urmelor unei conspiratii in lagarul tarilor comuniste din est – caravanele de circuri ambulante care urmau un traseu ce formau cuvantul “Orbitor” este aproape geniala, fiindca nu pot s-o numesc altfel.  O noua proba ca realitatea urmeaza acele cai care vor duce la implinirea cartii lui Mircea – o demonstratie eleganta, un tur de forta al creatiei.
  • Despre final am scris mai sus, este aproape insuportabil, nu e de inteles, e de simtit, a trebuit sa-l citesc de trei ori ca sa ma pot concentra asupra cuvintelor, pur si simplu ma pierdea.  Tot ce se intampla in ritualul sacrificarii (nici nu stiu daca sacrificiu… un fel de exorcizare in sens invers, nu stiu cum s-o numesc) Ceciliei, drumul, multimea ca drogata ce striga Orbitor si Quilibrex si Tichitan, nu stiu nici acum ce sens au.  Cred c-ar putea fi o oglinda a chinurilor prin care trece scriitorul pentru a crea capodopera, dar ce imaginatie!  Ar mai putea fi un ritual de clarificare a simbolurilor pe care se construieste cartea… E si o alta incercare de a deslusi cine suntem, de ce suntem, unde mergem.  Orice ar fi, e literatura pura.

Later edit: ha! ha! Am recitit ce-am scris si mi-am dat seama ca titlul insemnarii ar trebui sa fie  “mari intrebari” de lectura, nu note.  Tare mult as vrea sa discut cu voi despre cartea asta, sa ma lumineze fiecare cu ce a inteles el sau ea.  Probabil, insa, ratingul la aceasta insemnare va fi jalnic in comparatie cu cele precedente 😦

M-am saturat!

Aflu acum cateva ore de la mulliganoglu, spre stupoarea mea totala, ca ceea ce am vazut eu astazi pe blogul dezgustator mentionat mai devreme, pe care am intrat prima oara dupa ere, tot la semnalarea lui mulli sau we,  nu este o intamplare. Ca omul ma urmareste si ma face albie de porci cu fiecare ocazie.  Ca tot ce incerc eu sa fac pentru literatura in general si pentru cea romaneasca in special (nu c-as reusi mare lucru) e manjit si aruncat la gunoi. 

Am inchis comentariile de mai devreme la a doua mea postare pentru ca mi se parea indecent sa se comenteze negativ (sau cu osanale, in aceeasi masura) despre un om care abia s-a stins.  Mulliganoglu m-a acuzat de duplicitate (si are dreptate, pentru ca nu l-am avertizat ca voi sterge comentariile lui), de lasitate si de “blaturi” ca sa fie toata lumea multumita.

Stiu c-ar trebui sa ignor toate astea, stiu c-ar trebui sa fiu “zen”.  Insa nu pot sa fac asta acum din doua motive:

1. Luciat este si ramane (de departe) cea mai buna bloggerita care s-a ocupat de literatura.  Nu pot admite sa fie pusa la indoiala atitudinea mea in aceasta privinta.

2. Nu poti ignora la infinit oameni care, fara sa te cunoasca, te umplu de noroi.  Merita macar sa fie expusi oprobriului public, fiindca in genunile minciunii si nimicniciei lor nici nu visez sa cobor.

In consecinta, aceasta insemnare este o invitatie deschisa pentru mulliganoglu, cu scuzele de rigoare pentru ca l-am “cenzurat”, in conditiile in care el va aduce argumente, fapte, la masa si nu simple injurii.

Iti multumesc anticipat, mulliganoglu, pentru ca stiu ca poti purta si o lupta cinstita, fara lovituri sub centura.  Esti liber sa scrii ce vrei.  Sper sa nu-mi inseli increderea.

Mai era ceva de spus…

De ce nu pot sa-l regret pe als. Pentru c-a sustinut pe cineva care poate face asa ceva:

http://www.isuciu.ro/?p=4220

fara sa clipeasca.  Nici macar n-are umor, saracul… Mare ti-e gradina, Darwine…

Tare mi-e teama ca procedeul meu cu ignorarea desavarsita este inferior celui al lui mulliganoglu cand vine vorba de astfel de exemplare. 

Totusi, voi incerca sa ma comport ca o lady (desi nu sunt!) – poate omul are vreo suferinta ascunsa.  Ii urez foarte sincer sa se bucure de viata si sa-si gaseasca preocupari mai frumoase, care sa nu-l umple de ridicol in asemenea hal.

RIP als

Nu stiam nimic, imi pare rau, ca de oricine ar disparea atat de tanar.  As fi ipocrita sa uit acum cat de tare mi-a displacut si cat de nedrept si de ticalos a fost cu luciat. Moartea lui nu schimba asta, insa ii ia destul din greutate.  Inteligenta si cultura nu i-o neaga nimeni.  Sper sa nu fi suferit.  Good bye, als.

Luiza, care i-a fost prietena, scrisese ceva foarte frumos aici.

Festin pentru un an

Cum nu pare nimeni interesat de ce am scris eu despre Orice 🙂 m-am gandit sa va zic ce si-a mai cumparat capricoarna – doua comenzi, una de la Nemira, alta de la Polirom. Evident, n-o sa reusesc sa car toate cartile aici cand merg acasa de Pasti, parca sunt zaluda.  O sa astept musafirii sa-si burduseasca ei geamantanele cu cartile mele! 🙂

De la Nemira:

Regii nisipurilor – GRRM (o aveam, dar am facut-o cadou si-mi trebuie neaparat)

Peregrinarile lui Tuf – GRRM

Turbion – Robert Charles Wilson

Axa – Robert Charles Wilson

Imparatul-Zeu al Dunei – Frank Herbert (alta care mi-a disparut a doua oara)

Xenocid – Orson Scott Card (pe-asta cred c-o cumpar a 3-a oara)

Preoteasa din Avalon, Doamna din Avalon, Sanctuarul, Avalon-Negurile (vol. 1 si 2), Strabunii Avalonului – Marion Zimmer Bradley

Vrajita. Cavalerul des Touches – Barbey D’Aurevilly (eu de fapt vroiam Dandysmul, insa nu mai e disponibil de vreun an si ceva)

Faunul de marmura – Nathaniel Hawthorne

De la un castel la altul – Celine

Nord – Celine

Din tara magarilor. Insemnari – Stefan Zeletin

Golem – Gustav Meyrink

Corsarul. Falk – Joseph Conrad

De la Polirom:

Trei zile cu mama – Francois Weyergans

Eseu despre orbire – Saramago (vedeti ca e oferta speciala cu cea de mai jos, platesti numai una)

Eseu despre luciditate – Saramago

Pestera – Saramago

Anul mortii lui Ricardo Reis – Saramago

O casa la capatul lumii – Michael Cunningham

Toate focurile. Focul – Julio Cortazar

Lorgean – Jean-Lorin Sterian

Cimitirul de piane – Peixoto

Drumul scurt spre casa – Catalin Dorian Florescu (intai incerc cu o carte redusa, ca sa vad daca are sens sa-mi cumpar mult laudata Zaira)

O limba comuna – Sorin Stoica (mi-a spus Florin Lazarescu de Sorin Stoica, incercam)

Saludos – Alexandru Ecovoiu (n-am citit nimic pana acum din acest extrem de prolific autor, sa vedem daca merita)

Cinema – Angelo Mitchievici (omul mi-a placut, sa vedem si cum scrie)

Raiul gainilor – Dan Lungu (nu stiu de ce l-am evitat pana acum, probabil fiindca ma enerveaza de mor titlurile cartilor lui)

Dupa cum vedeti, mi-am dat iarasi de lucru o gramada.  Daca aveti recomandari, va rog sa le faceti, fiindca oricum o sa-mi ia probabil niste ani pana le citesc pe toate!

In sfarsit, (si nu orice) poezie

Orice – Sorin Ghergut

Pandora m, 2011

M-am trezit in dimineata asta cu gandul de a citi din Orbitor-Corpul de dimineata, dupa ce blogaresc nitzel, in timp ce masina spala prosoapele, inainte de a merge la sala (dap, ma tin de doua saptamani, sunt tare mandra de mine) sau la IKEA sau la ambele (prea multe de facut, of).  Si in timp ce citeam din Corp a trebuit sa ma opresc neaparat si sa ma apuc de volumul lui Sorin Ghergut.  Mistere.

E 11 si l-am terminat, incantata si jucausa, imi vine mie sa vorbesc cu mine insami in versurile lui Ghergut (decat ca nu sunt in stare), asa c-am sa incerc sa va spun si voua cateva vorbe impiedicate despre carte.  Sorin Ghergut este un poet despre care nici nu auzisem si a carui carte mi-am cumparat-o din cauza luizei, al carei indemn “orice, mai ales cartea asta” nu putea sa ma lase indiferenta.  Cum nici poezia nu m-a lasat.  Cum sa nu-ti placa o carte care incepe cu urmatorul poem:

oda a (abuzului)

mai bine gri decat alb si/sau negru

mai bine agreabil decat (doar) integru

decat doar instructiv, mai bine distractiv

decit intolerabil/imposibil/inscrutabil mai bine abuziv

Abuz, o, da, abuz,

pe tine te cint si de tine m-acuz.

decit decedat, mult mai bine confuz.”

Adica de ce sa rezisti unui poet atat de ludic?  Si am continuat cartea simtind aproape pe fiecare pagina cate un ghiont, cate o surpriza.  Un stil personal si subtil, precum si foarte imprevizibil – versuri cu rima unde nu te-astepti, teme spumoase care te fac sa surazi si sa te apropii.  Ghergut face un misto oarecum nostalgic de munca, de calatorii, de el insusi si de scrisul lui, de ordine si curatenie in prima parte – Rigor vortex.  Urmeaza Slagare in devenire, 8 poeme brici, ca niste bancuri seci, din care trebuie sa citez:

Obo R.

nu sint nici urit, nici timpit,

sint doar permanent obosit

dar voi dormi

si cand ma voi trezi

adevar graiesc

pe multi am sa uimesc

(peripatetica) pararomanta

constati cu stupoare

ca persoana ta re

o foarte redusa valoare

constati cu oroare

ca persoana ta n-are

pentru persoana ei cautare

contextul in care

faci aceasta instristatoare,

indezirabila constatare

n-are prea mare

nici el, importanta

ce conteaza e, fraere

ca nu exista speranta

(am pus punct, am plecat la plimbare)

consum ergo sum

(zicale&sechele – sequel)

proprietatea e furaciune

productia, spurcaciune

consumul insa dulce e, minune

consumul insa-i dulce, i-o minune

lasati deci omu-n pace sa consume.

(alcool servicii proaste glume)

Capitolul intitulat Paper Gem (ce titlu cool si asta!) este o combinatie de ontologie cu  framantari asupra actului de creatie, desigur in aceeasi cheie ludica si cu aceeasi abordare terre-a-terre, lucida, taioasa, total fara fitze, remarcabil de profunda uneori, ca intr-unul dintre poemele care mi-a placut cel mai mult, intitulat “as vrea sa creez ceva iesit din comun, de o inteligenta maxima, totala”, din care citez cateva fragmente:

“As vrea sa cre-ez ceva din care cineva (cine oare) sa isi dea

seama ca nu-i cu putinta inteliganta mai mare

(stiu, candva spuneam ca-mi doresc sa scriu mai degraba

ceva grotesc

azi as vrea altceva

azi m-am schimbat, as vrea din nou

s-aud batandu-mi geniul in hublou/in chepeng/in occipital

(destul cat sa ma bage in spital)”  – ziceti voi ca nu sunt superbe ultimele doua versuri!!!

“Pentru ca nu am bun simt. Pentru ca nu reusesc sa triesc

decent

As vrea sa scriu ceva inteligent

si altceva decat uverturi, decat fragmente ale unor fragmente

din alte fragmente

dupa o suta de mii de fente

si treizeci de mii de driblinguri as vrea sa sutez, sa trag –

preferabil pe poarta

si sa inscriu, iar tribunele sa faca explozie: arta!

(vers cu vers

sa brazdez in terenul advers

printre aparatorii burtosi, defensiva supraponderala,

burtoasa)”

Capitolul “jacks files” are si el cateva poeme in care poetul mai da cate un bobarnac existentei si sensului ei, avand pe alocuri concentratii lirice extrem de percutante, ca in partea II din (rigor worticis/ein man, ein vortex):

“dam’ eros si fuckin’ thanatos se razbuna pe relatia noastra

dominata de logos, sweet logos

pusul si rapusul, that is, cum ar veni

comunicarile noastre burdusite de witzuri, aliteratii si

calambururi – calamburdusite-mi vei zice – risca, mi-e frica,

sa fie (ina) busite”

“dar (i-auzi colea) inima are ratiunile ei pe care magarul lui

buridan (capitan de pai) nu le cunoaste

(iar ratiunea are impulsurile ei cavitare)

calare raman

pe mine singur de-a pururi stapan”

Ultima parte, numita “Orice final” descrie si scrisul lui “orice” si pe autorul lui, dialogand cu cititorul, caruia, dealtfel, ii si promite la un moment dat un urmator volum de proza 🙂 apoi dialogand si cu cartea pe care tocmai a scris-o.  E o incheiere fina si eleganta “acei ce ghicesc pot cartea s-o-nchida” a unui volum frumos, cu o poezie care te trage de urechi, iti face cu ochiul, te “dribleaza”, vorba lui Ghergut si, in cuvintele lui T.O. Bobe de pe coperta IV, “elibereaza apoi in tine endorfinele care sa-ti dea increderea ca poezia inca este posibila”.

In sfarsit, primavara

Absenta mea de pe blog de o vreme nu se datoreaza niciunui eveniment misterios, nici faptului ca m-am plictisit de blogareala, ci mai degraba unei lipse cronice de timp dublata de un fel de spleen, asa, de nervi ca nu se mai termina odata frigul.  A fost de-a dreptul deprimant aici, mai aveam cate o zi-doua insorite, dupa care urma, inevitabil, o noua zi cu 7-8 grade, urata si trista, care-ti taia orice chef.  In special in weekend erau zilele astea idioate – nici n-am iesit din casa weekendul trecut, desi imi propusesem sa merg sa vad expozitia lui HR Giger – bine ca e aici pana prin mai. 

De ieri, insa, vremea e splendida. Am traversat ieri de doua ori Stadtpark (e asezat convenabil intre doua sedii ale noastre si am profitat de o intalnire in celalalt) si nu mi-a venit sa cred c-au inflorit, in sfarsit, copacii si ca treaba asta ma face sa ma simt atat de bine!  Astazi se pare ca vom avea 20 de grade, asa ca primul lucru pe care l-am facut de dimineata a fost sa ma grabesc sa-mi ud jardinierele de pe balcon, in care am plantat sambata trecuta diverse floricele (inca n-au incoltit, le tin pumnii si vorbesc cu ele!).

Aseara mi-am cumparat de la Spar 3 buchete superbe de lalele, galbene, movulii si rozalii cu alb, care imi inveselesc de minune livingul, am vorbit nitzel si cu noua mea colocatara, o yucca si ma pregatesc sa-i aduc niste prietene – am ochit o dracena de toata frumusetea si inca o planta care habar n-am cum se numeste, dar e simpatica foc. 

Citesc de doua saptamani la Orbitor, am inceput alaltaieri Corpul si constat, ca si la prima lectura, ca e o carte careia trebuie sa i te dedici cu totul, altfel te pierzi si e pacat.  Fac mici pauze din cand in cand in care citesc tampenii de spalat pe creier (am la activ ultimul Dan Brown si o Rodica Ojog Brasoveanu, daca va puteti imagina asa ceva) insa, oricum, am atat de putin timp, incat pana si asta e o performanta – practic o ora sau doua libere pe zi, in cazul in care nu am musafiri (si am avut aproape continuu de trei saptamani incoace).  Am revazut cateva filme vechi si dragi – Don Juan de Marco, Atractie fatala, Das Leben der Anderen – si unul nou, oscarizatul The King’s Speech, care mi-a placut foarte mult (bine, nu era greu sa ma convinga nimeni pe mine de valoarea lui Colin Firth si a lui Geoffrey Rush).  Am mai vazut si o haiosenie completa de block-buster cu Bruce Willis, Morgan Freeman, John Malkovich si Helen Mirren, iar apoi o bijuterie pe care, culmea, n-o vazusem, probabil singurul film al lui Pacino pe care il ignorasem, Carlito’s Way.  Pentru seara asta mi-am programat Black Swan, incercand sa-mi infrang adanca antipatie inexplicabila pe care o am pentru Natalie Portman.  Nu am avut deloc timp si dispozitie sa continuu Aisbergul lui Gheorghe Craciun, insa maine cred c-am sa-mi mai iau carnetul de notite si sa continuu cu el.  Ma simt foarte vinovata si ca n-am mai pus mana pe germana deloc, fir-ar sa fie, ce enervant mi se pare c-am facut la scoala numai engleza (de care n-aveam nevoie, ca eram la ani-lumina departare de ce se preda pe-acolo) si franceza pe care puteam s-o invat bine-mersi singura, cum am facut cu spaniola si cu italiana. E cumplit sa te apuci de germana de la zero cand esti trecut de 30 de ani si memoria ta e praf!

Dar sa lasam lamentarile la o parte, astazi este o zi splendida si, dupa ce merg sa ma misc putin la gym, am sa ies cu cartea la o terasa, ca orice vienez care se respecta.  Si da, ma voi abtine de la shopping aberant, fiindca m-am hotarat sa plec in mai un weekend prelungit la Londra, ca sa umplu cu ceva placut intervalul dintre calatoria acasa de Pasti si urmatoarea calatorie programata pentru iunie la Roma.  Iubesc tare mult orasele astea doua, probabil ar fi la bataie pentru primul loc in inima mea, daca n-ar fi intervenit subtil Lisabona, care m-a cucerit definitiv.  Dar las revederea Lisabonei pentru mai tarziu, poate anul asta, poate la anul, mai vedem. 

Cum n-am despre ce carti sa scriu, pana termin Orbitorul (si nici atunci nu sunt convinsa c-as putea scrie ceva inteligibil despre el, o invidiez teribil pe dreaming jewel, care a reusit), probabil va voi mai plictisi o vreme cu insemnari de-astea banale, despre nimic.  Dar eu ma bucur tare de nimicurile astea si de viata, asa ca nu va ramane decat sa ma ocoliti daca ma gasiti neinteresanta zilele astea! 🙂