capricornk13

Orbitor. Aripa stanga – Mircea Cartarescu

Humanitas, 2008

Am terminat ieri de citit si Corpul si am realizat ca, daca nu revin asupra Aripii stangi si incerc sa notez cate ceva despre ea separat, imi va fi imposibil sa le despart ulterior  – nu c-ar trebui neaparat separate, e atat de evident ca sunt parti ale unui intreg, dar e foarte dificil de scris despre carte si asa; daca incerc sa pun impresii numai la sfarsitul intregului, imi va fi si mai greu.  Va rog sa ma iertati pentru stilul fragmentat, insa mi-e imposibil sa sintetizez.

• Inca incerc sa patrund sensul motto-ului (Corinteni I, 13, 9-12).  A ales dintr-unul dintre cele mai frumoase fragmente din biblie exact partea cea mai obscura, al carei inteles l-am cautat si cu ajutorul referintelor din editia pe care o am eu – fara prea mare succes.  Sigur, aparent vorbim de transformarea perceptiei despre lume si a intelegerii dinspre copilarie catre maturitate, reflectata in roman prin diversii Mircea care-l traverseaza, insa nu stiu daca si cat trebuie sa caut dincolo de asta.
• Bucurestii copilului Mircea sunt un taram mirific si personal, scaldat intr-o lumina a imaginatiei pe care o invidiez profund.  Citind, mi se pare ca mi-am ratat copilaria, ca sensibilitatea mea e tocita, palida, penibila, ca n-am avut acces la secretele lumii, ca schiopatez spiritual din lipsa de poezie.
• Trecerea Dunarii de catre Badislavi mi se pare cel mai sfasietor basm gandit de vreo minte omeneasca.  Te doare fizic, te ingrozesti cand incep sa-i rupa carnea fluturelui si s-o manance, e cumplit, te astepti sa fie distrusi, blestemati, condamnati pentru profanarea Frumusetii.  Cum sa-ti imaginezi ca femeile neamului vor folosi mai tarziu fragmentele de aripi pentru a se transforma in zburatoare?  Cartarescu creeaza o semintie pagana, cu ritualuri obsedante si obscure – sacrificiul copilului care-si pierde umbra este opac pentru mine – stie cineva de unde vine, ce simbolizeaza?  Exista vreo credinta sau vreun cult care foloseste aceasta imagine?  Scriitorul ridica la nivel de mit propria genealogie pentru a te avertiza, am senzatia, de bogatia si complexitatea cartii pe care urmeaza s-o citesti – nu va fi, pur si simplu, o carte, ci o calatorie initiatica in universul unei minti din alt univers, a unei minti care percepe “realitatea” ca fantezie si isi traieste fantezia cu frenezie, ca realitate.
• Sunt capitole atat de complexe si de intortochiate, incat aveam senzatia ca pot citi la fel de bine Hegel sau Heidegger fara nicio pregatire anterioara, ca tot atata pricep – cele in care zugraveste ceea ce suntem.  Idei care vor reveni obsesiv pe parcursul intregului roman, insa pe care, ca sa le inteleg, cred ca trebuie sa citesc de 400 de ori Orbitor, pana il invat pe dinafara: gandirea care se gandeste pe ea insasi, chakrele, anatomia si fiziologia noastra reflectata in cosmos, moartea ca nastere, partea de sus a trupului dumnezeiasca si cea de jos luciferica, precum si posibilitatea ca cele doua sa fie intersanjabile, faptul ca suntem simultan abjectie si slava, memoria care ne tese ca oameni pentru ca noi sa avem memorie cu care sa ne tesem ca oameni, ideea ca Mircea este cel care scrie aceasta carte ca sa existe, ca se creeaza pe el insusi prin carte, insa nu numai pe el insusi, ci intreaga lume, care, la randul ei, il creeaza pe Mircea ca s-o poata crea!
• Voiajul initiatic spre strada copilariei unde o gaseste pe Anca, cea pe al carei cap tatuase Herman, un alt leit-motiv al cartii, intreaga lume si intreaga carte pe care Mircea urmeaza s-o scrie este iarasi o poveste uluitoare, poetica, tragica.  Aceste fragmente epice, in care se “intampla” ceva, sunt impecabile ca stil narativ, dar ciudate si intunecate, de parca si ele pregatesc ceva, ridica doar un pic un colt al panzei ce acopera tabloul pe care trebuie sa-l intelegi.
• Mama, personajul fabulos, al carui trecut este re-imaginat si rescris astfel incat sa de nastere nu numai lui Mircea, ci si cartii pe care o scrie, trecut in care se insereaza toate premisele, toate motivele Orbitorului… Ea il cunoaste in prima parte a Aripii stangi pe Cedric, negrul din New Orleans care e pretextul pentru a introduce calatoria complet dementa din finalul acestei Aripi, catre strafundurile organice ale pamantului, ale imaginatiei? ale subconstientului? dirijata de monstruosul Desiderio Monsu, mare diavol secondat de Fra Armando, (mic) preot; calatorie catre Stiutori – ale caror motive nu ne sunt dezvaluite aici.
• Nu se poate sa nu fii impresionat de imaginea liftului vechi in care Maria si Costel, parintii lui Mircea, o descopera pe femeia fabuloasa care a nascut un fluture superb, pe care il elibereaza catre ceruri.  Si sa nu te intrebi ca tontul, coplesit de insolitul povestii, ce este fluturele?  Premisa imaginatiei viitorului copil pe care-l vor avea cei doi?  Simbolul Orbitorului, romanul pe care-l va naste?
• Intre explorarile la joaca impreuna cu copiii din bloc (pe care-i stim din Nostalgia) apare Herman – si el stiut dealtfel – ca un fel de preot al iluminarii lui Mircea, ascuns in trupul unui tanar alcoolic imbatranit prematur.  Dimensiunile lui fabuloase, halatul, toate au un aer de mister, o promisiune initiatica.
• Intalnirea copilului bolnav, in spital, cu cele doua fetite cumplit de rele, care-l terorizeaza, este momentul in care se introduce limba “tichitana”, notiune care, alaturi de “Quilibrex”, introdus ca numele unui medicament descoperit intr-un dulap al parintilor, va reveni obsesiv pe parcursul intregului roman.  Sunt doua dintre elementele fundamentale pe care se construieste lumea Orbitorului. 
• Se deschide o alta bresa catre intuirea unei secte a “Stiutorilor” cand Mircea este in spital, cu jumatate din fata paralizata, si este masat de un orb.  Cartarescu are si el o obsesie pentru orbi, nu atat de mare ca a lui Sabato, insa e clar ca-i vede ca detinatorii unor chei spre o alta dimensiune.  Viziunea apocaliptica pe care o are in timpul masajului mi s-a parut ca are si miza de a da putin la o parte valul de pe titlul romanului – descrie o lumina insuportabila care provine de la un ochi urias – o lumina orbitoare, care-l impiedica sa ajunga cu adevarat la Stiutori.
• Povestea intalnirea unchiului Ion Stanila, securist, cu femeia paianjen de la circ si descoperirea urmelor unei conspiratii in lagarul tarilor comuniste din est – caravanele de circuri ambulante care urmau un traseu ce formau cuvantul “Orbitor” este aproape geniala, fiindca nu pot s-o numesc altfel.  O noua proba ca realitatea urmeaza acele cai care vor duce la implinirea cartii lui Mircea – o demonstratie eleganta, un tur de forta al creatiei.
• Despre final am scris mai sus, este aproape insuportabil, nu e de inteles, e de simtit, a trebuit sa-l citesc de trei ori ca sa ma pot concentra asupra cuvintelor, pur si simplu ma pierdea.  Tot ce se intampla in ritualul sacrificarii (nici nu stiu daca sacrificiu… un fel de exorcizare in sens invers, nu stiu cum s-o numesc) Ceciliei, drumul, multimea ca drogata ce striga Orbitor si Quilibrex si Tichitan, nu stiu nici acum ce sens au.  Cred c-ar putea fi o oglinda a chinurilor prin care trece scriitorul pentru a crea capodopera, dar ce imaginatie!  Ar mai putea fi un ritual de clarificare a simbolurilor pe care se construieste cartea… E si o alta incercare de a deslusi cine suntem, de ce suntem, unde mergem.  Orice ar fi, e literatura pura.

Later edit: ha! ha! Am recitit ce-am scris si mi-am dat seama ca titlul insemnarii ar trebui sa fie  “mari intrebari” de lectura, nu note.  Tare mult as vrea sa discut cu voi despre cartea asta, sa ma lumineze fiecare cu ce a inteles el sau ea.  Probabil, insa, ratingul la aceasta insemnare va fi jalnic in comparatie cu cele precedente 😦