Cool Shopping

Ieri mi-a venit o idee măreaţă.  Mă enervam de fiecare dată când coboram până la Thalia să mai văd ce cărţi îmi fac cu ochiul că prostănacii ăştia nu mai comandă Carson McCullers în engleză.  Le-am cumpărat eu acum un an sau aşa ceva The Ballad of the Sad Cafe şi de atunci nu mai au nici măcar o carte de-a ei (era ultimul exemplar).  Acum o săptămână, când mi-am luat un album Caravaggio şi un Escher (erau reduse la 9.99; mai au şi Dali – luna viitoare…) chiar vroiam să mă duc, să-mi calc pe inimă şi să mi-o cumpăr pe McCullers în germană.  Nu mai ştiu de ce n-am pus în practică, probabil mă grăbeam.  După care ieri m-a fulgerat cât sunt de tâmpită.  S-a inventat internetul!!! Şi Amazon…şi Book Depository!  Cum Book Depository se laudă că au free shipping, m-am îndreptat pentru prima dată spre ei.  Am făcut comanda aproape imediat.  Site-ul e mult mai user-friendly decât Amazon, unde trebuie să treci prin vreo 6 ecrane şi să spui şi cum o cheamă pe pisica vecinului (chiar dacă eşti user înregistrat).  Plus că, într-adevăr, shipping-ul e pe degeaba – cel puţin către Austria.  Am găsit absolut tot ce-a scris Carson McCullers, inclusiv autobiografia ei rămasă neterminată.  În plus, am dat peste o carte a lui Harold Bloom despre ea.  N-am cumpărat-o, fiindcă era un hardcover de 35 EUR şi mi s-a părut scumpă, în schimb am dat un search pe Harold Bloom, fiindcă de mult vroiam Canonul, şi mi-am luat nu mai puţin de 3 cărţi de-ale lui la nişte preţuri foarte rezonabile.  În continuare lista de shopping şi recomandarea mea călduroasă către site-ul britanic, merită!  Una dintre cărţile lui Bloom a fost 5 EUR, deci cam cât aş fi dat pe ea în România (dacă-mi amintesc bine Anxietatea influenţei a fost cam 20 de lei).

Illumination and Night Glare – Carson McCullers (autobiografia)

The Member of the Wedding – Carson McCullers

Reflections in a Golden Eye – Carson McCullers

Clock without Hands – Carson McCullers

The Heart is a Lonely Hunter – Carson McCullers

The Mortgaged Heart – Carson McCullers

Art of Reading Poetry – Harold Bloom

The Western Canon – Harold Bloom

The Best Poems of the English Language – Harold Bloom

Ritmul desăvârşit al talentului

Soţ şi soţie – Zeruya Shalev

Polirom, 2008. Trad. şi note Ioana Petridean

Despre Zeruya Shalev şi cele două trei cărţi ale sale traduse până acum în româneşte citisem numai şi numai de bine, mi-a fost recomandată de când mi-am cumpărat-o, chiar pe blog, acum mai mult de un an cred – însă abia acum am ajuns la ea.  Băi ce-mi plac evreii ăştia! Mie mi se pare aşa o tâmpenie să fii antisemit (adică pe bune tâmpenie, complet ilogic, n-am înţeles niciodată sentimentul) dacă ai avut contact cu realizările ştiinţifice şi artistice ale evreilor, că mi se pare că nu poţi fi cu adevărat numit intelectual.   În literatură mi se trage în primul rând de la Zweig şi Baashevis-Singer, probabil şi de la mulţi alţi scriitori despre care nu ştiam că sunt evrei (familia mea era atât de jemanfişistă şi neintruzivă pe subiect, că a trebuit să caut cuvântul evreu în dicţionar, datorită cărţilor pe care le citeam şi din care nu înţelegeam noţiunea, cândva prin preadolescenţă).

Zeruya Shalev este o scriitoare de forţă, a cărei principală armă este, în opinia mea, expresivitatea stilistică.  Femeia povesteşte în Soţ şi soţie nişte banalităţi, în fond (deşi cu un anumit farmec şi specific local care nu pot fi neglijate).  E o căsnicie nasoală, ratată, plecată de pe premiza dominanţei alpha-male a unui bărbat obsedat de la 12 ani de femeia pe care şi-o ia şi care profită cu vârf şi îndesat de dorinţa disperată a ei de a avea o familie, după ce crescuse într-una destrămată.  Nimic fabulos aici.  Evident că femeia se îndrăgosteşte la un moment dat de altcineva, evident că nu merge până la capăt că de, femeia evreică bla bla plus sentimentul de vinovăţie, plus dependenţa de istericul orgolios.  Intervine un accident al copilului lor (din vina lui) care pune capăt oricărei tendinţe de evadare a soţiei-mame devotate, îl aruncă pe soţ în cercul vicios al autoînvinovăţirii urmate de aruncarea vinii pe ea.  O dramă clasică ce n-ar promite nimic nimicuţ în sec. XXI.

Dar ce face Zeruya Shalev pe subiect!  Cartea e structurată ca un monolog interior şi o povestire la gura sobei a soţiei, care încearcă, rând pe rând, să se înţeleagă pe ea, pe el, pe fiica lor şi, ceea ce adaugă multă sare şi piper poveştii, să desluşească şi să lege de viaţa ei poveştile tinerelor gravide pe care le consiliază în meseria ei de asistent social.

Ei bine, pe fiecare pagină există câte o imagine de neuitat, de o intuiţie şi sensibilitate care nu te pot lăsa rece!  E o carte de-a dreptul muzicală, eu am auzit viorile plângând şi mi-a evocat direct, parcă nemijlocit, jalea misterioasă din melodiile evreieşti tradiţionale.  În ciuda poveştii extrem de western-like şi de contemporane, se simt nişte ritmuri ancestrale despre care nu ştiu să spun dacă sunt ale feminităţii sau ale poporului ei.  Cert este că vocea lui Zeruya Shalev are identitate şi unicitate, nu cred c-aş putea citi o pagină de-a ei de acum încolo fără s-o recunosc.  Şi dincolo de frazele simple se aude o tânguire, un cântec, se aude magia literaturii.

Ori este foarte talentată, ceea ce înclin să cred, ori măiestreşte cu grijă fiecare frază, şlefuieşte fiecare gând.  Pentru că rezultatul este uimitor, pare un dans fără niciun efort, de o graţie desăvârşită.  Cred că atunci când o citeşte un scriitor îi vine s-o bage în mă-sa!  Comunică aparent dintr-o suflare ceea ce noi, ocnaşii de zi cu zi ai limbajului articulat, ne-am chinui o veşnicie să redăm.

Culmea este că, în ciuda aparentei mele încântări totale de mai sus, romanul nu mi-a rămas în inimă.  Ştiu că pare paradoxal, însă sunt 100% convinsă că nu voi reveni niciodată asupra lui.  E un fel de been there, done that.  Voi mai citi în mod sigur ce va mai scrie această evreică surprinzătoare, însă o voi face pentru măiestria ei, fiindcă personajele mi-au rămas străine.  E o lume în care eu n-aş putea să trăiesc, cu reacţii descrise perfect, umane, cu o tonă de empatie, însă pe care eu n-aş putea să le am.

Din punct de vedere literar, însă, doamna Shalev mi se pare o învingătoare.

P.S.: Ah, uitasem să vă pun link la sms-ul verei!

P.P.S.: Şi un link la o recenzie foarte bună a Mihaelei Butnaru pe bookblog

Statistici…

…în doi ani de bloggereală pe WordPress, că anul trecut oricum am uitat total.

93,518 views – adică aproximativ 128 în medie pe zi; cel mai amuzant este că în primul an şi 4 luni pe weblog, când eram o ageamie, am avut 100,000; probabil am rămas la fel de ageamie sau am regresat! 🙂 şi mai probabil, weblog-ul, care nu este foarte inteligent, număra şi propriile mele vizite pe site 🙂

210 posturi – peste 100 pe an! nu-mi vine să cred… adică unul la 3.6 zile… am fost chiar harnică! 😀

3,600 de comentarii – cam irelevant, fiindcă le include şi pe ale mele; înseamnă cam 17 comentarii/însemnare, ceea ce mi se pare rezonabil.

Păi, deşi matematica nu e cel mai important lucru, se pare că mă încurajează cât de cât să continuu.  Vă mai aştept cu drag 🙂 şi vă mulţumesc mult! 🙂

O poezie caldă

Frumuseţea bărbatului căsătorit – Diana Geacăr

Vinea, 2009

Am “sărbătorit” ieri (involuntar, azi am văzut) împlinirea a doi ani de blog pe WordPress şi trei şi patru luni în total cu un volum de poezie dintre cele multe de la Bookfest şi cu recitirea “:până mereu” a lui Gabriel Daliş de care mi s-a făcut dor – tot vreau să scriu despre cartea asta de un an, poate acum reuşesc.  Mai am restanţe oricum şi cu “Soţ şi soţie” a lui Zeruya Shalev, terminată alaltăieri, aş vrea să vă povestesc puţin şi despre Biutiful, cel mai frumos film văzut de mine de când îmi aduc aminte şi de cartea lui Sorin Stoica – scriu asta mai mult pentru mine, ca să-mi reamintesc ce leneşă sunt.

Mi-am cumpărat cartea Dianei Geacăr, vă mărturisesc, pentru că mi-a plăcut foarte mult titlul şi nu pentru că reţinusem ce citisem despre ea la Radu Vancu pe blog aici (textul este şi pe coperta IV).  Nu ştiu dacă e cazul să-mi fie jenă de asta sau nu, cert este că intuiţia mea a fost bună, mi-a plăcut foarte mult acest volum de poeme, al doilea publicat de Diana Geacăr după “bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” publicată în 2005 tot la Vinea.

Volumul cuprinde trei părţi, Frumuseţea bărbatului căsătorit, Ataşamente şi Dust Bunnies.  Preferata mea am avut iniţial impresia că ar fi prima, probabil pentru că este foarte, foarte simplă, fără niciun fel de “fiţe” pe care mintea mea needucată prea mult în intertextualisme să nu le poată pricepe.  Cu toate astea, la recitire a trebuit să recunosc, partea a treia este cea mai “lirică” şi mai profundă.  Acolo este mai evidentă “trecerea prin filtrul cunoaşterii” şi “medierea” despre care vorbeşte Radu şi are imagini extrem de puternice.

Am simţit în poemele din prima parte toată tristeţea şi toată angoasa unei relaţii clandestine, fantoma singurătăţii şi blues-ul neîmplinirii.  Este şi multă feminitate în sensul foarte frumos al cuvântului.  Mi-a comunicat atât de direct poezia ei, încât nu ştiu ce să fac mai bine decât să citez câteva dintre versurile care mi-au plăcut cel mai mult:

 

Din Obiecte pierdute:

E cam târziu pentru mine să ies de aici

şi distractiv pentru terminaţii de la non stopul de vizavi.

Am coborât doar pentru bere. Serios.

Doar pentru două beri. Sâmbătănoaptea

înseamnă cea mai urâtă singurătate.  Machiată şi gata

să intri într-o rochei de impresie, dar nu vine

nimeni să caute acest obiect preţios şi pierdut.

Unde ai vrea să ajungi, domnişoară?

Şi tu te îndepărtezi în rochiţa scurtă şi neagră, în carouri,

sperând

să nu mai treacă nicio maşină, să nu te mai lumineze niciun far,

până ajungi în scara blocului, până se potoleşte

Bestia Sentimentală.

 

Din 2. Mă iubeşte?“În zori de zi” (Queneau)

Ea s-a întors şi el a zâmbit. A luat-o în braţe.

Apoi a sărutat-o.

Şi-a aprins ţigara:

“Cafea?”

“Da.”

– ridică cu ambele mâini ceaşca de cafea.

“Ce faci?” o întreabă.

Ea zâmbeşte. De fapt, tremură.

“Ce ai”, o întreabă.

“da.”

Afară se luminează. În curând,

timpul acordat lor se va termina.

Ea se ridică în picioare. Acum el este

cel care se uită în sus. Încruntat.

Pentru ea e important să fie frumoasă. Nu mai ştie

cum altfel ar putea stăpâni situaţia. Mâna lui

se întinde dincolo de ceaşca de cafea.

“Îţi tremură genunchii.”

“Da.”

 

Din 3. It is a restless moment. She has kept her head lowered, to give him a chance to come closer. But he could not, for lack of courage.  She turns and walks away. (In the mood for love, Wong Kar Wai)

Se îmbracă. El e demult îmbrăcat.

Mai ia o gură de cafea şi se gândeşte

cum l-ar putea face o femeie să se răzgândească.

Capul ei se apleacă

deasupra oglinzii de buzunar, îşi dă cu ruj.

Săruturile nu mai vin, oricum.

 

Din 6. This man and woman have married/and travel reciting/chanting/names of missing objects. (Diane Wakoski)

Te văd cu ea de mână. O surpriză frumoasă.

Am poftă să-i studiez fiecare por.

Să-i descopăr totuşi frumuseţea.

Îi dai repede drumul.

Am intrat la baie, am deschis un robinet şi

chiar acolo, în oglindă, era capul ei cu ochi obosiţi.

Ne-am privit

 – amândouă avem ochii albaştri, ai observat?

Se spălase pe mâini,

apa îi curgea printre degete.

Chiuveta scotea un sunet hulpav,

înfulecând firele de păr castaniu.

 

“Ataşamentele” titlului părţii a doua sunt ataşamente la e-mail-urile trimise de Ea, nou angajată a unei firme de publicitate, Lui.  Sunt sensibile şi touching pentru corporatista din mine, care scrie rândurile de faţă într-o pauză de studiat cifre despre proiecte 🙂 şi care de cincisprezece ani îşi scrie mesajele pe diverse media din faţa computerului sau din cafeneaua de la birou.  Şi care ştie, aşa cum şi Diana ştie, cât de artificială e lumea aceea în comparaţie cu ce porţi în tine.  Al doilea moto al Ataşamentelor mi-a plăcut la nebunie:  “I thought I saw upon the stair,/A little man who wasn’t there./He wasn’t there again today./Oh, how I wish he’d go away.”  Anonymous Nursery Rhyme

 

Din 2:

Cum să-ţi spun, m-am angajat a doua oară:

un drum de aproape o oră, al naibii de frig,

cafea adusă de acasă, un filtru nespălat.

La întoarcere, cu traficul de seară,

pierd două ore.  Aceste condiţii pentru un tânăr

angajat ar trebui să fie de-ajuns

să nu se mai gândească la tine.

(N-o lua personal.)

De două luni sunt PR. În principiu,

trebuie să scriu mailuri. O să-ţi scriu

cât pot de des.

Aş vrea ca fără mine să nu mai poţi bea cafea.  Attachment.

 

Din 7:

Pictures of you.  Dă volumul mai tare,

râde şi mă cheamă

să ies cu el pe terasă, la o ţigară.

I-am spus aseară cum m-am uitat la pozele tale

până am golit toate cutiile de bere

şi-am început să cred că sunt adevărate.

Aş vrea ca eu să fiu

cel mai frumos lucru pe care

l-ai văzut vreodată; pentru care, îngrozit

c-ar putea demisiona,

rămâi treaz în fiecare noapte.  Attachment.

 

Din 11:

Poate vrei să ştii că am cunoscut

pe cineva care nu pune întrebări şi

nu-l interesează aluniţa

care-ţi plăcea ţie şi pe care oricum o ascund

sub un furou de satin negru, cu dantelă

roz prăfuit (tu n-ai avut ocazia),

la munte

(ştii că m-a ţinut în braţe toată noaptea?)

Dacă ai timp şi chef

vino să bei o cafea cu un mort – m-am trezit

cu un mesaj de la tine ieri dimineaţă.

Am început să tremur,

tu ajunseseşi în oraş deja.

Am trimis un sms la agenţie

că întârzii că nu mă simt

bine că trebuie să mă prezint urgent

la un curs.  Apoi l-am trezit şi tot ce-a înţeles

a fost că agenţia are nevoie de mine.

Şi când m-ai văzut, ai zâmbit, iar eu

a trebuit iar să mă adun

de pe aleea întunecată, în faţa

calculatorul din birou, de unde îţi scriu azi

– după ce m-am încuiat în baie –

ce mai fac, în caz că nu te interesează.

Ţi-am ataşat ceva.

 

Capitolul “Dust Bunnies” este şi el împărţit în două:  “În căutarea propriului discurs” şi “Zoolocatarii”.  “În căutarea…”  m-a izbit cel mai tare – sunt şapte poeme grele, eliptice, dar pline de magie – viaţa interioară amară şi deziluzionată exprimată de natură în întregul ei.  Tot ceea ce se află în jur conspiră la şi se combină cu fluxurile şi refluxurile trăirilor eroinei.  Rezultă un peisaj ireal în care fluturele, grifonul, acarienii sau Cheshire cat sunt motive şi proiecţii ale gândurilor, simultan cauză şi efect. Un poem foarte frumos:

 

Rochia în floarea vârstei

Ca spirit al copacului deţii atâtea secrete încât

toamna este asenţial să-ţi aminteşti

că ai o formă umană:

rochia purpurie foşnelte când ies

la plimbare, atinge din mers

copacii, cad în stoluri

frunzele şi

valuri de părinţi,

în librăria din centru:

caiete de română şi matematică, cărţi

cu o singură poveste sau cu mai multe

depinde ce vârstă are copilul dumneavoastră.

Pantofii purpurii îming pământul

şi părul flutură în aerul cald, ridicat

de ciocuruile păsărilor, tot mai sus

printre ramurile verzi, luminate, se scutură

de poveşti în parcul din centru, unde

spiritele asurzite stau înghesuite.

Ca-ntr-o poveste fără sfârşit,

vin aici şi mai îmbăţişez un copac.

Fetiţele presară pe trotuarul din faţa mea

castane care în orice minut pot exploda.

Zâmbesc sau râd în hohote,

când vor să scape de spirite.

Nu-mi pot aminti vremea când zâmbeau

oamenii străini la mine.  Îmi amintesc doar

telefonul care m-a făcut

să chicotesc şi să tremur.

M-a întrebat dacă îl mai iubesc.

Ei m-au întrebat toată ziua

cine a fost şi ce voia.

Le-am spus că era o greşeală.

Lui îi spusesem că da.

 

“Zoolocatarii” continuă povestea eroinei dintr-un Târgovişte imaginar, fiecare poem având ca pretext animale care fie construiesc decorul unui sentiment, fie chiar îl reprezintă.  Finalul, poemul “Dust Bunnies” încheie rotund volumul, reluând întrebarea din primul poem, Obiecte pierdute, dar fără să “rezlove” nimic, fiindcă nu e nimic de soluţionat, e o carte de introspecţie şi comunicare.  O carte caldă şi intensă, la care mă bucur foarte mult că am ajuns.

Un alt tărâm (continuare)

Vă povesteam ieri cât de tare m-a uimit lipsa recenziilor sau însemnărilor despre Zen.  Între timp mi-a dat Radu un link la o cronică atât de dezgustătoare, încât refuz să-l pun aici, dacă doriţi îl puteţi găsi în comentariul său la însemnarea precedentă.  Puteţi să nu să mă credeţi pe cuvânt, însă vă rog numai să parcurgeţi, dacă aveţi răbdare, cele câteva citate din Jurnal pe care vi le voi prezenta mai jos.  Eu nu pot să cred că, dacă faceţi asta, mai rezistă vreuna dintre aberaţiile scrise prin cronica respectivă.  S-a ajuns la o asemenea meschinărie, încât se răstălmăcesc unele dintre cele mai frumoase cuvinte citite sau auzite de mine de la un bărbat despre soţia şi fiul său… E grotesc… Să uităm însă de aceste exerciţii de virtuozitate negativă şi să revenim la Jurnal.

După numai 5 zile de la teama şi disperarea cu privire la receptarea cărţii, Cărtărescu scrie:

Orbitor, fantomaticul şi-ndepărtatul O3 de altădată, a-nceput să existe, duduind, pentru mii de oameni.  Se citeşte, în zilele astea, cu o intensitate atât de mare, încât aerul s-a încins de la frecarea paginilor date dinspre dreapta spre stânga, şi curând va lua foc.  Şi eu am citit din el ieri, toată ziua, ca un ins care n-a avut nimic de-a face cu cartea asta (“c’est le pigeon”…)  Orbitor 2, cine ştie de ce, n-a fost citit.  O3 va fi o compensaţie, o reparaţie chiar.  Va fi prea citit, overread, în j’de mii de chei de ceară împletite şi turtite unele-n altele.  Urmează o perioadă interesantă căci, dacă nu mă-nşel, la toamnă se va dezlănţui iadul.”

Câtă dreptate are!  Exact aşa se citea Aripa dreaptă atunci, cu toţii ne-am năpustit asupra ei!  Eu am găsit o notiţă către o prietenă din România (stăteam la Viena atunci) prin care o rugam să-mi cumpere cartea, luciat a scris şi ea relativ repede despre O3, peste tot vedeam comentarii.  Şi, într-adevăr, toate furiile iadului au izbucnit în toamna aceea, tone de venin s-au revărsat din sufletele retardate şi limbile scârboase, din nămolul invidiei, frustrări şi inhibiţii,  nebunia neputinţei.  Indiferent ce valoare ar fi avut Orbitor 3, indiferent ce valoare are (că eu, care o consider o carte extraordinară, nu sunt vreo autoritate), sunt convinsă că s-ar fi întâmplat acelaşi lucru.  Să dăm cu zoaie, mucigaiuri şi noroi, că e mai ieftin… O mostră de luciditate amară, de nobleţe incredibilă a lui Cărtărescu, în faţa unui atac (eu nu-l identific, doamna no-name autoare a cronicii la care mă refer mai sus susţine că este Paul Cernat), în sfârşit, după ce zile întregi mărturisea cât de sfâşiat interior a fost de altele:

“O cronică brutală, scrisă de un om vestit prin laşitate şi care, de aceea, ia poze de luptător de circ ca să-şi dovedească independenţa şi curajul, chiar şi împotriva prietenilor şi celor cărora le datorează destul, nu m-a lăsat să dorm două nopţi.  Îţi datorez, dragă P., două nopţi de tristeţe şi suferinţă, repet, ţi le datorez şi-ţi mulţumesc pentru ele, căci suferinţa e întotdeauna un filon care se deschide la suprafaţă.”

În continuare nu mă pot abţine să nu vă citez un fragment care m-a făcut pe mine personal să tresar de fericire, pentru că n-am ştiut niciodată să-mi transfer la nivel intelectual the gut feeling I have despre Nabokov şi Dostoievski, iar MC o face magistral, deschizându-mi inima:

“Aseară n-am stat să mă-ntreb din ce motive se grăbeşte Nabokov atât de tare să-l “demitizeze” pe Dostoievski.  Nabokov e un uimitor stilist şi, dacă literatura ar consta doar din fraze, ar fi cel mai mare scriitor.  Dar Dostoievski, aşa cum a fost el, nevrotic, cartofor, violator poate, extremist rusofil, desigur nefrecventabil ca om, desigur mult mai puţin expert în efecte literare, e un geniu, adică un om care a exprimat, prin pagini bune şi proaste, dimensiunea inomabilă a destinului uman, care nu poate fi prinsă când faci doar literatură (sclipitoare chiar).  Nabokov e un strălucit artizan, Dostoievski e un artist în glorie şi-n turpitudine.  Cea mai proastă, mai “fără gust”, mai “sentimentală” pagină a lui face mai mult decât Lolita, pentru că e o pagină  din sistemul operei lui Dostoievski. ”  Cât adevăr aici, pentru mine!  Cât de simplu era!  Trebuie obligatoriu să citesc Jurnalul lui Kafka, o carte pe care MC o consideră fundamentală, de care se leagă pe tot parcursul Zen-ului, care îi dă cele mai adânci motive de reflecţie.  Sunt convinsă că va fi la fel şi pentru mine…

Iată cât chin, ceva mai departe, continuă să-l pârjolească pe MC, din pricina loviturilor pe care le primeşte O3.  Mă întreb ce vor simţi cei care au scris toate cele când citesc acest Jurnal…şi mi-e tare teamă că numai satisfacţia de a-şi fi obţinut scopul mârşav sau cea de a fi “avut dreptate” în cazurile benigne.  “Eu am spus ce cred” se vor mândri ei.  Mândriţi-vă, dragilor, trăiţi-vă vieţile de insectă şi speraţi în continuare că aripile fluturelui care aţi putea deveni mai trăiesc în voi.  Dacă nu ştiţi cum arată, există nişte pagini ale lui Mircea Cărtărescu ce vă pot ilumina.  Poate e timpul să le mai citiţi o dată…

“Încă mă gândesc la cei care mi-au batjocorit cartea, deşi ştiu că n-are sens.  E în subconştient.  N-am dormit nopţile astea, m-am tot gândit.  E inuman să suferi atât.  De parcă fiica mea ar fi fost violată.”  Domnule Cărtărescu, atât de mult mi-aş fi dorit ca în acele momente să vă fi putut străbate şi sentimentele pe care le-am trăit noi citindu-vă rândurile, noi cei cărora ne-aţi deschis inima şi mintea spre cotloane necunoscute ale fiinţei noastre, spre visuri despre ce am putea deveni, spre sublim şi agonie, spre cea mai frumoasă dintre literaturile posibile!

În continuare o mică frază despre obsesia trecerii timpului, a îmbătrânirii, despre care vă spuneam că este una dintre principalele angoase care-l străbate pe poet în întregul jurnal.  E de o plasticitate incredibilă: “Am început marşul triumfal pe panta coborâtoare, unde anii trec mai repede pentru că înclinaţia drumului te sileşte să alergi, hurducându-ţi încheieturile”.

Acum voi reveni la ceea ce MC ştia că vor spune cei din jurul său – priviţi câtă luciditate şi ce fidelă descriere a frustrării din inima celor care-l atacă.  Iar apoi ce imagine formindabilă… Întâi citează discursul lor:  “Are nevastă frumoasă, are copil, are glorie, are tot ce vrea.  De ce pizda mă-sii se tot plânge tot timpul?”  Şi continuă: “Ai lumea toată, de ce mă-ta te plângi că ţi-ai pierdut sufletul?  Şi, la urma urmei, cu ce te plângi, când instrumentul plângerii ţi-a fost spart sub călcâi?  Mă plâng tocmai cu ţăndările instrumentului ăstiua, spart.”

Şi tot timpul sabia Literaturii asupra capului, destin implacabil.  Un fragment de o profunzime şi de o sinceritate aproape insuportabile:

“Mă pregătesc să ies din literatură ca dintr-o puşcărie.  Mă aşteaptă viaţa mult mai largă decât coala A4, viaţa reluată după treizeci de ani de literatură silnică.  Nu vreau să ispăşesc pe viaţă crima de a fi iubit cărţile mai mult decât oamenii.  Cred că am ispăşit destul.  Cred că am plătit destul, şi din ce în ce mai greu.  Acum am deraiat de pe şinele gloriei.” (s.m.)

Şi încă un mic motiv subiectiv pentru care-l iubesc (pag. 331): “Am mai văzut şi câteva orori regizate sau jucate de Tarantino”.  (s.m.)

Un gând foarte interesant apropo de “omul recent” şi receptarea literaturii (pag. 362):

“Când citeam o carte, primul nostru gând era s-o situăm undeva în edificiul neterminat şi totuşi mereu complet al literaturii.  Când cei de azi citesc o carte, se uită la ea ca la o cărămidă izolată, sub care şi peste care nu e nimic.  O privesc perplecşi un sfert de oră şi apoi ridică, aproape aleator, degetul mare şi îl lasă în jos.  S-a dat verdictul.”  Ce diferenţă între ideea lui şi cele clişeistice de azi pe care le auzi la tot pasul!

Iar acum unul dintre cele mai relevante pasaje din carte, aş îndrăzni să spun chiar una dintre pietrele de temelie ale edificiului MC (pag. 401):

“Am trăit voluptuos în densitatea cea mai densă a vieţii care se vieţuieşte, aşa cum n-am mai simţit-o de 35 de ani încoace, de parcă aceşti ani pur literari, trăiţi în transa scrierii de cărţi şi-a eternei competiţii cu mine şi cu ceilalţi ar fi fost doar o uriaşă paranteză de aur în viaţa mea, un sâmbure de aur topit, care însă acum, când trăiesc cărniţa moale şi gelatinoasă din jur, mă înfioară: cât de mult m-a chinuit, decenii în şir, visul ăsta literar, ca o vezică de metal topit aflată în pântecul meu.”

Eu mă întreb siderată cum poate cineva suspecta cuvintele de mai sus de absolut orice în afară de o sinceritate brutală, absolută, tăietoare în carne vie, aneantizantă pentru ego, cinstită cu preţul pierderii de sine?!  Cât trebuie să fii de om ca să te poţi privi astfel în oglindă?

Alte gânduri despre trecerea timpului, stârnite de amintirile cu fetiţa sa, Ioana, din copilărie… Gînduri din care “cronicăreasa” cu inteligenţa emoţională a unei scânduri din linkul lui Radu face un capăt de acuzare.

“Ionuţa de-atunci a dispărut ca un dulap vechi şi-n locul ei e acum alta, eu am dispărut şi dispar cu fiecare clipă, şi trebuie să reînvăţ, în oglindă, în fiecare dimineaţă.  Dacă poţi vorbi despre copilărie şi adolescenţă cu talent, dacă e inutil să vorbeşti despre maturitate, descrierea bătrâneţii cere geniu, şi de aceea nu-i iese decât, foarte rar, câte unui scriitor tânăr, care dă-ntâmplător peste acel depozit de imensă, inexprimabilă jale, nu a părăsirii, ci a contemplării lumii în care trăim.  Un scriitor care a trăit jalea asta nu va putea niciodată s-o spună, ci doar s-o arate, căci ea e dincolo de cuvinte.”

Ştiu că e o însemnare foarte lungă, mai răbdaţi-mă vă rog  numai puţin!  Aş mai vrea să vă spun atâtea despre cât de frumoasă e imaginea Ioanei, a lui Gabriel, despre cât de profunde sunt consideraţiile lui MC despre viaţă şi sens, despre cât de frumoasă este literatura cu cel mai mare L din jurnal, despre cât de multe ştie şi alte foarte multe intuieşte, despre cât de frumos greşeşte!  Însă mă voi abţine, pentru că trebuie, trebuie să-l ascultaţi pe el.  Vă promit ca în faţa ultimei judecăţi că nu e posibil să regretaţi timpul petrecut cu această minune de carte.  Am să tac, deci, şi am să vă mai citez încă puţin…

Pag. 545 – “Drama umanităţii constă în apariţia sufletului individual, a conştiinţei, într-o fiinţă sexuată şi, prin urmare, sortită morţii.  Conştiinţa, care-ar trebui să fie atributul netulburat al celor nemuritori, devine conştiinţa morţii, şi beatitudinea se converteşte în tulburare şi chin.”

Pag. 555 – “În fiecare noapte sting toate luminile din casă şi urc apoi, în beznă absolută, scările spre dormitor.  Beznă absolută, ca şi când n-aş avea ochi, nici n-aş şti că există vederea.  Urc pe trepte, atunci, care ştiu că nu există.  Nici trupul meu nu mai există.  Sunt un spirit pur care, din vreme-n vreme, atinge câte ceva, ca nişte bruşte mănunchiuri de existenţă.  Sunt un spirit cuprins de frică, frică la fel de întinsă ca întunericul.  Într-o lum care-i numai lumină şi fericire, eu port cu mine un felinar de întuneric.  Merg într-o sferă de beznă absolută, pâlpâitoare.  Iar lumânarea asta a incomunicării şi fricii nu se va stinge niciodată.”

Pagg. 557 – “Nu mai pot scrie ce vreau să scriu, dar aş putea scrie măcar ce nu vreau, aşa cum, când n-ai ochi negri, săruţi şi albaştri.  Dar eu sunt îndrăgostit – fără speranţă – de ochii mei negri, pe care i-am sărutat atâta vreme, întors asupra mea în a patra dimensiune, ca un ontorsionist logico-metafizic, atât de-ndrăgostit, încât ochii albaştri-aurii ai romanului meu nu vor fi, poate, sărutaţi niciodată.”

Să mai spun doar cât de frumos o descrie pe luciat, cât de drag mi-e pentru asta şi  cât de fericită sunt că-şi pune cineva ca MC pe hârtie percepţia despre această mare doamnă.

Vă mulţumesc pentru răbdare.  Şi vă invit să exploraţi tărâmul Zen, o lume pe care merită s-o trăiţi până în ultima fibră…

Evenimente pentru bucureşteni

Deşi pun foarte târziu, sper să fi aflat din altă parte de eveniment şi să mergeţi în seara asta aici:

Afişul l-am luat de pe blogul lui Octavian Soviany, iar textul de mai jos de pe cel al Mirunei Vlada.

Miercuri, 22 iunie 2011, ora 18:00, la LC Foundation – Centru de Artă Contemporană (Calea Victoriei 25, Bucureşti), va avea loc o seară de poezie cu Nora Iuga, Octavian Soviany, Iulia Militaru, Livia Roşca, Miruna Vlada, Andra Rotaru, precum şi un performance realizat de Chris Tănăsescu. Moderatorul evenimentului: Felix Nicolau.

Evenimentul, în acest spaţiu de artă contemporană, propune publicului o interacţiune firească a poeziei, cu artele vizuale. Spaţiul expoziţional devine un cadru propice şi un stimulent pentru lectura poetică. În perioada 10-30 iunie 2011, la LC Foundation (http://www.lcfoundation.ro/) pot fi vizitate expoziţiile “Vita, Morte e Miracoli – scena unei crime perfecte” de Michele Bressan şi “Wishes for Japan – Dorinţe pentru Japonia” de Maria Be.


De pe blogul Ilincăi Bernea am aflat despre un alt eveniment cultural care va avea loc mâine seară. Găsiţi toate detaliile aici:

http://curteaveche.wordpress.com/2011/06/20/noaptea-de-sanziene-o-petrecem-in-livada-de-la-minovici/

Norocoşilor! Eu nu mă pot lăuda decât cu un film săptămâna viitoare, eveniment organizat la Votiv Kino de Österreichisch-Rumänische Gesellschaft – Mănuşile roşii al lui Radu Gabrea.

Un alt tărâm

Zen. Jurnal 2004 – 2010 – Mircea Cărtărescu

Humanitas, 2011

Zen. Jurnal 2004-2010

Nu am cum să încep această însemnare decât patetic: mulţumind oricui este responsabil că Mircea Cărtărescu există, că e român, că scrie, că este omul care este.  Dar mulţumirile i se cuvin în primul rând chiar lui însuşi pentru că trăieşte a doua oară şi creează scriind în jurnal, iar apoi se încumetă să îl aducă în faţa unei lumi preocupate majoritar de lucruri fără nicio legătură cu tărâmul locuit de Mircea Cărtărescu.  Îi mulţumesc pentru că nu am mai trăit atât de intens datorită unei cărţi de la celălalt jurnal al său, citit în 2008, pentru momentele în care îmi ridicam privirea de pe carte ca să mă las cotropită de fiorii din interior si nodul din gat, pentru cele în care mă repezeam înapoi ca un vultur asupra ei ca să mă facă din nou să visez, pentru că n-am mai citit 300 de pagini legate în aceeaşi seară dintr-o carte pe care o citeam prima oară din vremuri imemoriale.

Am încercat să văd alte impresii despre carte înainte de a comenta eu şi de curiozitate şi ca să vă dau nişte referinţe la opinii posibil mai obiective decât ale mele.  În afară de însemnarea minunată a lui Radu Vancu de aici, pe care o ştiam deja, n-am găsit nimic.  Am fost foarte surprinsă – ce fac oare criticii şi confraţii lui MC?  Au lecturi mai interesante? Sunt prea dense cele peste 600 de pagini ale Jurnalului? Sunt probabil un pic răuvoitoare, însă mi se pare incredibil că nu s-a scris până la ora asta mai mult…

Adevărul este că trebuie să-ţi iei inima în dinţi ca să scrii despre ceva atât de tulburător, atât de sincer, atât de  profund… Eşti tot timpul în pericolul de a fi atât de mult sub ceea ce comentezi, încât întreprinderea pare să nu aibă sens.  Mă încumet s-o fac din două motive – nu e nicio nenorocire dacă mă fac eu de râs, pe de o parte, iar pe de altă parte îmi doresc enorm să ajungă şi la voi frumuseţea acestei cărţi.  Chiar dacă nu vă conving prin ideile mele (mult spus…) despre Jurnal, măcar am o şansă s-o fac prin entuziasm.

Ca şi celelalte două volume, Zen este mult mai mult decât un jurnal – e roman, e poezie, e filozofie şi vis,  însă în primul rând este povestea incredibilă a Golgotei lui Mircea Cărtărescu cu crucea scrisului în spinare.  În plus faţă de cele anterioare, acest volum adaugă chinului creator în mod mai evident şi mai izbitor căutări obsedante despre sensul vieţii şi existenţa Creatorului şi tema unei îmbătrâniri inevitabile însă de neconceput şi de neacceptat pentru scriitor.  Ca de obicei, îi este extraordinar de greu să înceapă să scrie (la Orbitor 3, apoi la altele), se autoflagelează şi se răstigneşte în faţa propriei conştiinţe, însă analiza pe care o face şi lui şi lumii este de o luciditate şi o amărăciune care-ţi taie respiraţia.  Scriam în 2008 după ce am citit Jurnal II despre sentimentul de inadecvare pe care-l ai când vezi la ce intensităţi intelectuale, spirituale şi emoţionale arde MC.  Nu pot decât să mai împărtăşesc o dată acelaşi sentiment de umilinţă usturătoare, dublat de fericirea că am acces măcar din exterior, la o astfel de trăire şi, mai presus de toate, la o astfel de literatură.

Jurnalul se deschide astfel (1 ian 2004): “Sunt somnolent, mă simt îngreunat şi obtuz.  Anul care s-a dus îmi stă în cârcă asemeni platoşelor de plumb purtate de ereticii danteşti.  Doar că platoşa mea e interioară, e chiar sistemul meu nervos distrus şi-nnegrit de atâta viaţă chinuită.  Inspiraţia nu poate trece prin plumb, trebuie (ar trebui) ca plumbul să devină cristal ca să pot începe o dată. Mi-ar trebui acum luni de zile de recuperare prin somnoterapie şi lectură ca să ajung, cine ştie când, la nivelul meu cel mai de jos.”

Nu trebuie decât să observaţi în paragraful de mai sus cum scrie cineva care trage concluzia din ultima frază… Cât dispreţ faţă de sine însuşi la un om care e în opinia mea peste vreo 90% dintre cei care încearcă să facă aceeaşi meserie…  E prima dată în viaţa mea când iau un marker (m-am hotărât pe la o treime) şi încep să fac însemnări direct pe carte – nu suportam să maculez cărţi, însă vroiam să reţin şi să revin la anumite paragrafe şi nu mă înduram să mă desprind de citit cât să folosesc alte metode.  În continuare am să trec prin câteva dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult, ca să vă dau o idee despre splendoarea jurnalului.  Cum spuneam, cuvintele mele sunt total insuficiente şi insipide, aşa că să-l lăsăm să se desfăşoare.

Pag. 277 (în 2007, după apariţia Orbitor 3).

“Cartea mi-a apărut de două zile şi m-a întristat şi mai tare.  Încă o carte.  Un obiect pasiv, multifoliat.  Un foietaj cu brânză şi stafide.  Dacă n-ar fi, nimeni nu i-ar simţi lipsa.  Am încercat să recitesc din ea şi n-am putut.  Mi-e interzisă ca unui analfabet sau ca vorbitorului altei limbi.  Sau ca unuia care nu are ochelarii la el.  Nu-nţeleg ce scrie acolo.  Cu atât mai puţin au să-nţeleagă alţii.”

După doi ani şi jumătate de chinuri şi frământări, disperare şi speranţă întâlnită la Schloss Solitude, unde are, în sfârşit, răgaz să scrie, iată ce gânduri cumplit de amare îl muncesc la apariţia cărţii. Şi asta nu e decât începutul unei perioade în care va fi în bătaia vântului…

Va urma

Vară romană

Copleşitoare vacanţă la Roma… Las fotografiile să vă spună ce vă doriţi…

Piazza di Spagna

 

 

 

Fontana di Trevi

 

Mozaic în Musei Vaticani – sub cada lui Nero

 

 

Şcoala ateniană – Rafael Sanzio (Le Stanze di Rafael, Musei Vaticani)

 

Balcoane romane…

 

Piazza Navona – Fântâna lui Bernini

 

În Panteon

 

Mormântul lui Rafael – Panteon

 

Fori Imperiali

 

Il Colosseo

 

Străduţe romane

Poemul de sambata

If – Rudyard Kipling

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you,
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too;
If you can wait and not be tired by waiting,
Or being lied about, don’t deal in lies,
Or being hated, don’t give way to hatred,
And yet don’t look too good nor talk too wise;

If you can dream – and not make dreams your master
If you can think – and not make thoughts your aim;
If you can meet with Triumph and Disaster
And treat those two impostors just the same;
If you can bear to hear the truth you’ve spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to, broken
And stoop and build’em up with worn-out tools:

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breathe a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: “Hold on!”

If you can talk to crowds and keep your virtue,
‘Or walk with Kings – nor lose your common touch
If neither foes nor loving friends can hurt you
If all men count with you, but One so much
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds’ worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that’s in it,
And – which is more – you’ll be a Man, my son!

Bookfest Trip

Pesemne că numai o zărghită ca mine îşi putea lua bilet de avion luni pentru vineri ca să meargă la Bookfest, dar uite c-am făcut-o şi pe asta.  Băi ce face cultura din om! 😀  Bine, şi cultura de hamei vreau să zic, fiindcă din cele 8-9 ore petrecute la Bookfest sâmbăta trecută am stat înăuntru la cărţi, în total, vreo 40 de minute.  Ce vreţi, era o vreme splendidă, terasele aprovizionate cu bere rece, iar prietenii de milioane.  Cum nu ne mai văzuserăm de cel puţin jumătate de an, aveam o grămadă de povestit şi nu se face să deranjezi lansările serioase de carte, nu? 🙂  Fără prieteni şi fără mama nu ştiu ce mă făceam în weekendul la Bucureşti, pentru că l-am început cu un doctorat în prostie.  Vineri noaptea, pe la 3, după o vizită direct de la aeroport la terasa unde se încheia cenaclul SRSFF, apoi la nişte prieteni unde am jucat iams, am coborât din taxi în faţa blocului meu din augustul cartier Balta Albă.  Mi-am luat trolley-ul, geanta, sacoşa de duty-free de lângă geantă şi am intrat fericită în scară – fericită că de data asta nu mi-am mai uitat cheile de la casă la Viena ca data trecută, aşa că nu am rămas în drum, şi că n-am uitat nimic în taxi (data trecută îmi uitasem Blackberry-ul de birou în taxiul de aeroport din Viena).  Nu mică mi-a fost mirarea a doua zi, după duşul de dimineaţă, când mă pregăteam să plec la Bookfest, că portmoneul meu ia-l de unde nu-i!  Bani n-aveam cine ştie ce în el, însă conţinea absolut toate cardurile mele plus buletinul.  Cum plătisem taxiul din portmoneu cu o seară înainte, am coborât să-l caut în cei cinci metri care despărţeau intrarea blocului de locul unde mă lăsase taxiul. Evident că nu era… Presupun că eşuasem în încercarea de a-l pune înapoi în poşetă şi am nimerit pe lângă.  După un scurt interval de disperare, mi-am dat seama că n-am niciun motiv adevărat de stres.  Cardurile se pot bloca, de bani pentru cărţi aveam eu să fac rost de undeva, paşaportul era într-un buzunar al poşetei, deci puteam să plec înapoi la Viena duminică seara, cool… Buletinul era o problemă, dar presupuneam că sunt în stare cei de la consulatul din Viena să mi-l refacă, plus c-am constatat mai târziu că am avut o inspiraţie fenomenală şi cardul de pe contul curent din Austria era în geantă, deci aveam acces la ceva bani (din fundul overdraftului, cum îi stă bine românului înainte de salariu!).  Bref, l-am rugat pe un prieten bun şi drag să vină să mă ia cu taxiul pe care nu aveam cum să-l plătesc şi am plecat la Bookfest într-o dispoziţie de zile mari!  Pe drum mi-am dat seama că pot să scot chiar bani de cărţi şi de taxi de pe cardul austriac (doh!), aşa că nimic n-a mai stat în calea fericirii mele.

Recolta de cărţi a fost următoarea (am fost fix la trei edituri ca să nu mă dau în bărci, bani cam puţini, cum spuneam!):

Humanitas

Zen. Jurnal 2004-2010 – Mircea Cărtărescu

Opera poetică – Fernando Pessoa

Fenomenul Piteşti – Virgil Ierunca

Cupa de cleştar – Yasushi Inoue

Toate minţile tale – Vlad Zografi

Vinea

Momfa – Ioan Es. Pop

d great coman – Dan Coman

poker face – Rita Chirian

frumuseţea bărbatului căsătorit – Diana Geacăr

limbajul dispariţiei – Angela Marinescu

Amintiri pentru tatăl meu – Radu Vancu (2 exemplare, de-a făcut Radu mişto c-am luat un sfert din tiraj!)

Charmides

Ieudul fără ieşire – Ioan Es. Pop

La două zile distanţă – Marin Mălaicu-Hondrari

Autobuzul cu cocoşaţi – Nora Iuga

Aula

Poeme alese 1966-1989 – Mircea Ivănescu

Poeme alese 1975-2000 – Alexandru Muşina

Poeme alese 1975-1990 – Florin Iaru

Tracus Arte

Cele mai frumoase poeme din 2010, selecţie de Claudiu Komartin şi Radu Vancu

Două povestiri – Cosmin Perţa

Un om din Est – Ioan Groşan

Dacă mai punem la socoteală şi cadoul de la Bebe (Dandysmul de Barbey d’Aurevilly, pe care-l căutam de mult) şi Helionul şi antologia Balaurul şi Mioriţa primite de la Feri, cred că se adună de o grămăjoară bună! 🙂  Sigur c-ar mai fi fost cel puţin 200 de cărţi pe care mi le-aş fi dorit (numai când mă gândesc la Kostas Venetis a d-lui Soviany mă apucă nervii, dar am promis că nu trec pe la Polirom şi CR fiindcă sunt mult mai ieftini pe site), dar atât am reuşit de data asta.  De întâlnit m-am întâlnit cu foarte multă lume, dintre bloggeri cu white noise, dreaming jewel, liviu şi ionuca, iar cu Miruna Vlada am venit şi vineri de la Viena în acelaşi avion!  Îmi mai pare rău că n-am ajuns decât la una dintre cele trei lansări ale d-lui Liviu Radu şi că n-am apucat cumva să-mi iau cărţile, însă mai am timp şi data viitoare – sper să ajung prin iulie din nou.

Saga s-a terminat surprinzător de bine pentru România – luni dimineaţa, după ce eu mă întorsesem la Viena şi îmi blocasem, firesc, toate cardurile, a venit un vecin şi i-a adus mamei portmoneul meu intact (cu excepţia banilor din el, fireşte!).  Îl găsise sâmbătă dimineaţa aruncat în spatele blocului şi mă căutase în fiecare zi (dar cum eu am hălăduit prin târg…de!).  Incredibil, dar adevărat.  Aşa că astăzi, când îmi sosesc nişte prieteni buni în vizită, în drum spre Paris, îmi recuperez actele şi cardurile vechi (majoritatea nefolositoare acum, dar măcar să le tai!) precum şi cardurile noi de pe conturile din România.  Un final neaşteptat pe care cred că, la cât de zăludă sunt, nici nu-l meritam!

Următorul trip, de la care promit că pun şi poze, începe joi dimineaţă.  Plec spre la citta eterna într-un weekend uşor prelungit până luni.  De acolo promit că nu cumpăr cărţi şi că am mai multă grijă de bulendrele de prin poşetă.  Nu de alta, însă mi-e puţin teamă de conaţionalii noştri! 🙂

« Older entries