capricornk13

Vă povesteam ieri cât de tare m-a uimit lipsa recenziilor sau însemnărilor despre Zen.  Între timp mi-a dat Radu un link la o cronică atât de dezgustătoare, încât refuz să-l pun aici, dacă doriţi îl puteţi găsi în comentariul său la însemnarea precedentă.  Puteţi să nu să mă credeţi pe cuvânt, însă vă rog numai să parcurgeţi, dacă aveţi răbdare, cele câteva citate din Jurnal pe care vi le voi prezenta mai jos.  Eu nu pot să cred că, dacă faceţi asta, mai rezistă vreuna dintre aberaţiile scrise prin cronica respectivă.  S-a ajuns la o asemenea meschinărie, încât se răstălmăcesc unele dintre cele mai frumoase cuvinte citite sau auzite de mine de la un bărbat despre soţia şi fiul său… E grotesc… Să uităm însă de aceste exerciţii de virtuozitate negativă şi să revenim la Jurnal.

După numai 5 zile de la teama şi disperarea cu privire la receptarea cărţii, Cărtărescu scrie:

“Orbitor, fantomaticul şi-ndepărtatul O3 de altădată, a-nceput să existe, duduind, pentru mii de oameni.  Se citeşte, în zilele astea, cu o intensitate atât de mare, încât aerul s-a încins de la frecarea paginilor date dinspre dreapta spre stânga, şi curând va lua foc.  Şi eu am citit din el ieri, toată ziua, ca un ins care n-a avut nimic de-a face cu cartea asta (“c’est le pigeon”…)  Orbitor 2, cine ştie de ce, n-a fost citit.  O3 va fi o compensaţie, o reparaţie chiar.  Va fi prea citit, overread, în j’de mii de chei de ceară împletite şi turtite unele-n altele.  Urmează o perioadă interesantă căci, dacă nu mă-nşel, la toamnă se va dezlănţui iadul.”

Câtă dreptate are!  Exact aşa se citea Aripa dreaptă atunci, cu toţii ne-am năpustit asupra ei!  Eu am găsit o notiţă către o prietenă din România (stăteam la Viena atunci) prin care o rugam să-mi cumpere cartea, luciat a scris şi ea relativ repede despre O3, peste tot vedeam comentarii.  Şi, într-adevăr, toate furiile iadului au izbucnit în toamna aceea, tone de venin s-au revărsat din sufletele retardate şi limbile scârboase, din nămolul invidiei, frustrări şi inhibiţii,  nebunia neputinţei.  Indiferent ce valoare ar fi avut Orbitor 3, indiferent ce valoare are (că eu, care o consider o carte extraordinară, nu sunt vreo autoritate), sunt convinsă că s-ar fi întâmplat acelaşi lucru.  Să dăm cu zoaie, mucigaiuri şi noroi, că e mai ieftin… O mostră de luciditate amară, de nobleţe incredibilă a lui Cărtărescu, în faţa unui atac (eu nu-l identific, doamna no-name autoare a cronicii la care mă refer mai sus susţine că este Paul Cernat), în sfârşit, după ce zile întregi mărturisea cât de sfâşiat interior a fost de altele:

“O cronică brutală, scrisă de un om vestit prin laşitate şi care, de aceea, ia poze de luptător de circ ca să-şi dovedească independenţa şi curajul, chiar şi împotriva prietenilor şi celor cărora le datorează destul, nu m-a lăsat să dorm două nopţi.  Îţi datorez, dragă P., două nopţi de tristeţe şi suferinţă, repet, ţi le datorez şi-ţi mulţumesc pentru ele, căci suferinţa e întotdeauna un filon care se deschide la suprafaţă.”

În continuare nu mă pot abţine să nu vă citez un fragment care m-a făcut pe mine personal să tresar de fericire, pentru că n-am ştiut niciodată să-mi transfer la nivel intelectual the gut feeling I have despre Nabokov şi Dostoievski, iar MC o face magistral, deschizându-mi inima:

“Aseară n-am stat să mă-ntreb din ce motive se grăbeşte Nabokov atât de tare să-l “demitizeze” pe Dostoievski.  Nabokov e un uimitor stilist şi, dacă literatura ar consta doar din fraze, ar fi cel mai mare scriitor.  Dar Dostoievski, aşa cum a fost el, nevrotic, cartofor, violator poate, extremist rusofil, desigur nefrecventabil ca om, desigur mult mai puţin expert în efecte literare, e un geniu, adică un om care a exprimat, prin pagini bune şi proaste, dimensiunea inomabilă a destinului uman, care nu poate fi prinsă când faci doar literatură (sclipitoare chiar).  Nabokov e un strălucit artizan, Dostoievski e un artist în glorie şi-n turpitudine.  Cea mai proastă, mai “fără gust”, mai “sentimentală” pagină a lui face mai mult decât Lolita, pentru că e o pagină  din sistemul operei lui Dostoievski. ”  Cât adevăr aici, pentru mine!  Cât de simplu era!  Trebuie obligatoriu să citesc Jurnalul lui Kafka, o carte pe care MC o consideră fundamentală, de care se leagă pe tot parcursul Zen-ului, care îi dă cele mai adânci motive de reflecţie.  Sunt convinsă că va fi la fel şi pentru mine…

Iată cât chin, ceva mai departe, continuă să-l pârjolească pe MC, din pricina loviturilor pe care le primeşte O3.  Mă întreb ce vor simţi cei care au scris toate cele când citesc acest Jurnal…şi mi-e tare teamă că numai satisfacţia de a-şi fi obţinut scopul mârşav sau cea de a fi “avut dreptate” în cazurile benigne.  “Eu am spus ce cred” se vor mândri ei.  Mândriţi-vă, dragilor, trăiţi-vă vieţile de insectă şi speraţi în continuare că aripile fluturelui care aţi putea deveni mai trăiesc în voi.  Dacă nu ştiţi cum arată, există nişte pagini ale lui Mircea Cărtărescu ce vă pot ilumina.  Poate e timpul să le mai citiţi o dată…

“Încă mă gândesc la cei care mi-au batjocorit cartea, deşi ştiu că n-are sens.  E în subconştient.  N-am dormit nopţile astea, m-am tot gândit.  E inuman să suferi atât.  De parcă fiica mea ar fi fost violată.”  Domnule Cărtărescu, atât de mult mi-aş fi dorit ca în acele momente să vă fi putut străbate şi sentimentele pe care le-am trăit noi citindu-vă rândurile, noi cei cărora ne-aţi deschis inima şi mintea spre cotloane necunoscute ale fiinţei noastre, spre visuri despre ce am putea deveni, spre sublim şi agonie, spre cea mai frumoasă dintre literaturile posibile!

În continuare o mică frază despre obsesia trecerii timpului, a îmbătrânirii, despre care vă spuneam că este una dintre principalele angoase care-l străbate pe poet în întregul jurnal.  E de o plasticitate incredibilă: “Am început marşul triumfal pe panta coborâtoare, unde anii trec mai repede pentru că înclinaţia drumului te sileşte să alergi, hurducându-ţi încheieturile”.

Acum voi reveni la ceea ce MC ştia că vor spune cei din jurul său – priviţi câtă luciditate şi ce fidelă descriere a frustrării din inima celor care-l atacă.  Iar apoi ce imagine formindabilă… Întâi citează discursul lor:  “Are nevastă frumoasă, are copil, are glorie, are tot ce vrea.  De ce pizda mă-sii se tot plânge tot timpul?”  Şi continuă: “Ai lumea toată, de ce mă-ta te plângi că ţi-ai pierdut sufletul?  Şi, la urma urmei, cu ce te plângi, când instrumentul plângerii ţi-a fost spart sub călcâi?  Mă plâng tocmai cu ţăndările instrumentului ăstiua, spart.”

Şi tot timpul sabia Literaturii asupra capului, destin implacabil.  Un fragment de o profunzime şi de o sinceritate aproape insuportabile:

“Mă pregătesc să ies din literatură ca dintr-o puşcărie.  Mă aşteaptă viaţa mult mai largă decât coala A4, viaţa reluată după treizeci de ani de literatură silnică.  Nu vreau să ispăşesc pe viaţă crima de a fi iubit cărţile mai mult decât oamenii.  Cred că am ispăşit destul.  Cred că am plătit destul, şi din ce în ce mai greu.  Acum am deraiat de pe şinele gloriei.” (s.m.)

Şi încă un mic motiv subiectiv pentru care-l iubesc (pag. 331): “Am mai văzut şi câteva orori regizate sau jucate de Tarantino”.  (s.m.)

Un gând foarte interesant apropo de “omul recent” şi receptarea literaturii (pag. 362):

“Când citeam o carte, primul nostru gând era s-o situăm undeva în edificiul neterminat şi totuşi mereu complet al literaturii.  Când cei de azi citesc o carte, se uită la ea ca la o cărămidă izolată, sub care şi peste care nu e nimic.  O privesc perplecşi un sfert de oră şi apoi ridică, aproape aleator, degetul mare şi îl lasă în jos.  S-a dat verdictul.”  Ce diferenţă între ideea lui şi cele clişeistice de azi pe care le auzi la tot pasul!

Iar acum unul dintre cele mai relevante pasaje din carte, aş îndrăzni să spun chiar una dintre pietrele de temelie ale edificiului MC (pag. 401):

“Am trăit voluptuos în densitatea cea mai densă a vieţii care se vieţuieşte, aşa cum n-am mai simţit-o de 35 de ani încoace, de parcă aceşti ani pur literari, trăiţi în transa scrierii de cărţi şi-a eternei competiţii cu mine şi cu ceilalţi ar fi fost doar o uriaşă paranteză de aur în viaţa mea, un sâmbure de aur topit, care însă acum, când trăiesc cărniţa moale şi gelatinoasă din jur, mă înfioară: cât de mult m-a chinuit, decenii în şir, visul ăsta literar, ca o vezică de metal topit aflată în pântecul meu.”

Eu mă întreb siderată cum poate cineva suspecta cuvintele de mai sus de absolut orice în afară de o sinceritate brutală, absolută, tăietoare în carne vie, aneantizantă pentru ego, cinstită cu preţul pierderii de sine?!  Cât trebuie să fii de om ca să te poţi privi astfel în oglindă?

Alte gânduri despre trecerea timpului, stârnite de amintirile cu fetiţa sa, Ioana, din copilărie… Gînduri din care “cronicăreasa” cu inteligenţa emoţională a unei scânduri din linkul lui Radu face un capăt de acuzare.

“Ionuţa de-atunci a dispărut ca un dulap vechi şi-n locul ei e acum alta, eu am dispărut şi dispar cu fiecare clipă, şi trebuie să reînvăţ, în oglindă, în fiecare dimineaţă.  Dacă poţi vorbi despre copilărie şi adolescenţă cu talent, dacă e inutil să vorbeşti despre maturitate, descrierea bătrâneţii cere geniu, şi de aceea nu-i iese decât, foarte rar, câte unui scriitor tânăr, care dă-ntâmplător peste acel depozit de imensă, inexprimabilă jale, nu a părăsirii, ci a contemplării lumii în care trăim.  Un scriitor care a trăit jalea asta nu va putea niciodată s-o spună, ci doar s-o arate, căci ea e dincolo de cuvinte.”

Ştiu că e o însemnare foarte lungă, mai răbdaţi-mă vă rog  numai puţin!  Aş mai vrea să vă spun atâtea despre cât de frumoasă e imaginea Ioanei, a lui Gabriel, despre cât de profunde sunt consideraţiile lui MC despre viaţă şi sens, despre cât de frumoasă este literatura cu cel mai mare L din jurnal, despre cât de multe ştie şi alte foarte multe intuieşte, despre cât de frumos greşeşte!  Însă mă voi abţine, pentru că trebuie, trebuie să-l ascultaţi pe el.  Vă promit ca în faţa ultimei judecăţi că nu e posibil să regretaţi timpul petrecut cu această minune de carte.  Am să tac, deci, şi am să vă mai citez încă puţin…

Pag. 545 – “Drama umanităţii constă în apariţia sufletului individual, a conştiinţei, într-o fiinţă sexuată şi, prin urmare, sortită morţii.  Conştiinţa, care-ar trebui să fie atributul netulburat al celor nemuritori, devine conştiinţa morţii, şi beatitudinea se converteşte în tulburare şi chin.”

Pag. 555 – “În fiecare noapte sting toate luminile din casă şi urc apoi, în beznă absolută, scările spre dormitor.  Beznă absolută, ca şi când n-aş avea ochi, nici n-aş şti că există vederea.  Urc pe trepte, atunci, care ştiu că nu există.  Nici trupul meu nu mai există.  Sunt un spirit pur care, din vreme-n vreme, atinge câte ceva, ca nişte bruşte mănunchiuri de existenţă.  Sunt un spirit cuprins de frică, frică la fel de întinsă ca întunericul.  Într-o lum care-i numai lumină şi fericire, eu port cu mine un felinar de întuneric.  Merg într-o sferă de beznă absolută, pâlpâitoare.  Iar lumânarea asta a incomunicării şi fricii nu se va stinge niciodată.”

Pagg. 557 – “Nu mai pot scrie ce vreau să scriu, dar aş putea scrie măcar ce nu vreau, aşa cum, când n-ai ochi negri, săruţi şi albaştri.  Dar eu sunt îndrăgostit – fără speranţă – de ochii mei negri, pe care i-am sărutat atâta vreme, întors asupra mea în a patra dimensiune, ca un ontorsionist logico-metafizic, atât de-ndrăgostit, încât ochii albaştri-aurii ai romanului meu nu vor fi, poate, sărutaţi niciodată.”

Să mai spun doar cât de frumos o descrie pe luciat, cât de drag mi-e pentru asta şi  cât de fericită sunt că-şi pune cineva ca MC pe hârtie percepţia despre această mare doamnă.

Vă mulţumesc pentru răbdare.  Şi vă invit să exploraţi tărâmul Zen, o lume pe care merită s-o trăiţi până în ultima fibră…

Zen. Jurnal 2004 – 2010 – Mircea Cărtărescu

Humanitas, 2011

Nu am cum să încep această însemnare decât patetic: mulţumind oricui este responsabil că Mircea Cărtărescu există, că e român, că scrie, că este omul care este.  Dar mulţumirile i se cuvin în primul rând chiar lui însuşi pentru că trăieşte a doua oară şi creează scriind în jurnal, iar apoi se încumetă să îl aducă în faţa unei lumi preocupate majoritar de lucruri fără nicio legătură cu tărâmul locuit de Mircea Cărtărescu.  Îi mulţumesc pentru că nu am mai trăit atât de intens datorită unei cărţi de la celălalt jurnal al său, citit în 2008, pentru momentele în care îmi ridicam privirea de pe carte ca să mă las cotropită de fiorii din interior si nodul din gat, pentru cele în care mă repezeam înapoi ca un vultur asupra ei ca să mă facă din nou să visez, pentru că n-am mai citit 300 de pagini legate în aceeaşi seară dintr-o carte pe care o citeam prima oară din vremuri imemoriale.

Am încercat să văd alte impresii despre carte înainte de a comenta eu şi de curiozitate şi ca să vă dau nişte referinţe la opinii posibil mai obiective decât ale mele.  În afară de însemnarea minunată a lui Radu Vancu de aici, pe care o ştiam deja, n-am găsit nimic.  Am fost foarte surprinsă – ce fac oare criticii şi confraţii lui MC?  Au lecturi mai interesante? Sunt prea dense cele peste 600 de pagini ale Jurnalului? Sunt probabil un pic răuvoitoare, însă mi se pare incredibil că nu s-a scris până la ora asta mai mult…

Adevărul este că trebuie să-ţi iei inima în dinţi ca să scrii despre ceva atât de tulburător, atât de sincer, atât de  profund… Eşti tot timpul în pericolul de a fi atât de mult sub ceea ce comentezi, încât întreprinderea pare să nu aibă sens.  Mă încumet s-o fac din două motive – nu e nicio nenorocire dacă mă fac eu de râs, pe de o parte, iar pe de altă parte îmi doresc enorm să ajungă şi la voi frumuseţea acestei cărţi.  Chiar dacă nu vă conving prin ideile mele (mult spus…) despre Jurnal, măcar am o şansă s-o fac prin entuziasm.

Ca şi celelalte două volume, Zen este mult mai mult decât un jurnal – e roman, e poezie, e filozofie şi vis,  însă în primul rând este povestea incredibilă a Golgotei lui Mircea Cărtărescu cu crucea scrisului în spinare.  În plus faţă de cele anterioare, acest volum adaugă chinului creator în mod mai evident şi mai izbitor căutări obsedante despre sensul vieţii şi existenţa Creatorului şi tema unei îmbătrâniri inevitabile însă de neconceput şi de neacceptat pentru scriitor.  Ca de obicei, îi este extraordinar de greu să înceapă să scrie (la Orbitor 3, apoi la altele), se autoflagelează şi se răstigneşte în faţa propriei conştiinţe, însă analiza pe care o face şi lui şi lumii este de o luciditate şi o amărăciune care-ţi taie respiraţia.  Scriam în 2008 după ce am citit Jurnal II despre sentimentul de inadecvare pe care-l ai când vezi la ce intensităţi intelectuale, spirituale şi emoţionale arde MC.  Nu pot decât să mai împărtăşesc o dată acelaşi sentiment de umilinţă usturătoare, dublat de fericirea că am acces măcar din exterior, la o astfel de trăire şi, mai presus de toate, la o astfel de literatură.

Jurnalul se deschide astfel (1 ian 2004): “Sunt somnolent, mă simt îngreunat şi obtuz.  Anul care s-a dus îmi stă în cârcă asemeni platoşelor de plumb purtate de ereticii danteşti.  Doar că platoşa mea e interioară, e chiar sistemul meu nervos distrus şi-nnegrit de atâta viaţă chinuită.  Inspiraţia nu poate trece prin plumb, trebuie (ar trebui) ca plumbul să devină cristal ca să pot începe o dată. Mi-ar trebui acum luni de zile de recuperare prin somnoterapie şi lectură ca să ajung, cine ştie când, la nivelul meu cel mai de jos.”

Nu trebuie decât să observaţi în paragraful de mai sus cum scrie cineva care trage concluzia din ultima frază… Cât dispreţ faţă de sine însuşi la un om care e în opinia mea peste vreo 90% dintre cei care încearcă să facă aceeaşi meserie…  E prima dată în viaţa mea când iau un marker (m-am hotărât pe la o treime) şi încep să fac însemnări direct pe carte – nu suportam să maculez cărţi, însă vroiam să reţin şi să revin la anumite paragrafe şi nu mă înduram să mă desprind de citit cât să folosesc alte metode.  În continuare am să trec prin câteva dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult, ca să vă dau o idee despre splendoarea jurnalului.  Cum spuneam, cuvintele mele sunt total insuficiente şi insipide, aşa că să-l lăsăm să se desfăşoare.

Pag. 277 (în 2007, după apariţia Orbitor 3).

“Cartea mi-a apărut de două zile şi m-a întristat şi mai tare.  Încă o carte.  Un obiect pasiv, multifoliat.  Un foietaj cu brânză şi stafide.  Dacă n-ar fi, nimeni nu i-ar simţi lipsa.  Am încercat să recitesc din ea şi n-am putut.  Mi-e interzisă ca unui analfabet sau ca vorbitorului altei limbi.  Sau ca unuia care nu are ochelarii la el.  Nu-nţeleg ce scrie acolo.  Cu atât mai puţin au să-nţeleagă alţii.”

După doi ani şi jumătate de chinuri şi frământări, disperare şi speranţă întâlnită la Schloss Solitude, unde are, în sfârşit, răgaz să scrie, iată ce gânduri cumplit de amare îl muncesc la apariţia cărţii. Şi asta nu e decât începutul unei perioade în care va fi în bătaia vântului…

Va urma