Un alt tărâm (continuare)

Vă povesteam ieri cât de tare m-a uimit lipsa recenziilor sau însemnărilor despre Zen.  Între timp mi-a dat Radu un link la o cronică atât de dezgustătoare, încât refuz să-l pun aici, dacă doriţi îl puteţi găsi în comentariul său la însemnarea precedentă.  Puteţi să nu să mă credeţi pe cuvânt, însă vă rog numai să parcurgeţi, dacă aveţi răbdare, cele câteva citate din Jurnal pe care vi le voi prezenta mai jos.  Eu nu pot să cred că, dacă faceţi asta, mai rezistă vreuna dintre aberaţiile scrise prin cronica respectivă.  S-a ajuns la o asemenea meschinărie, încât se răstălmăcesc unele dintre cele mai frumoase cuvinte citite sau auzite de mine de la un bărbat despre soţia şi fiul său… E grotesc… Să uităm însă de aceste exerciţii de virtuozitate negativă şi să revenim la Jurnal.

După numai 5 zile de la teama şi disperarea cu privire la receptarea cărţii, Cărtărescu scrie:

Orbitor, fantomaticul şi-ndepărtatul O3 de altădată, a-nceput să existe, duduind, pentru mii de oameni.  Se citeşte, în zilele astea, cu o intensitate atât de mare, încât aerul s-a încins de la frecarea paginilor date dinspre dreapta spre stânga, şi curând va lua foc.  Şi eu am citit din el ieri, toată ziua, ca un ins care n-a avut nimic de-a face cu cartea asta (“c’est le pigeon”…)  Orbitor 2, cine ştie de ce, n-a fost citit.  O3 va fi o compensaţie, o reparaţie chiar.  Va fi prea citit, overread, în j’de mii de chei de ceară împletite şi turtite unele-n altele.  Urmează o perioadă interesantă căci, dacă nu mă-nşel, la toamnă se va dezlănţui iadul.”

Câtă dreptate are!  Exact aşa se citea Aripa dreaptă atunci, cu toţii ne-am năpustit asupra ei!  Eu am găsit o notiţă către o prietenă din România (stăteam la Viena atunci) prin care o rugam să-mi cumpere cartea, luciat a scris şi ea relativ repede despre O3, peste tot vedeam comentarii.  Şi, într-adevăr, toate furiile iadului au izbucnit în toamna aceea, tone de venin s-au revărsat din sufletele retardate şi limbile scârboase, din nămolul invidiei, frustrări şi inhibiţii,  nebunia neputinţei.  Indiferent ce valoare ar fi avut Orbitor 3, indiferent ce valoare are (că eu, care o consider o carte extraordinară, nu sunt vreo autoritate), sunt convinsă că s-ar fi întâmplat acelaşi lucru.  Să dăm cu zoaie, mucigaiuri şi noroi, că e mai ieftin… O mostră de luciditate amară, de nobleţe incredibilă a lui Cărtărescu, în faţa unui atac (eu nu-l identific, doamna no-name autoare a cronicii la care mă refer mai sus susţine că este Paul Cernat), în sfârşit, după ce zile întregi mărturisea cât de sfâşiat interior a fost de altele:

“O cronică brutală, scrisă de un om vestit prin laşitate şi care, de aceea, ia poze de luptător de circ ca să-şi dovedească independenţa şi curajul, chiar şi împotriva prietenilor şi celor cărora le datorează destul, nu m-a lăsat să dorm două nopţi.  Îţi datorez, dragă P., două nopţi de tristeţe şi suferinţă, repet, ţi le datorez şi-ţi mulţumesc pentru ele, căci suferinţa e întotdeauna un filon care se deschide la suprafaţă.”

În continuare nu mă pot abţine să nu vă citez un fragment care m-a făcut pe mine personal să tresar de fericire, pentru că n-am ştiut niciodată să-mi transfer la nivel intelectual the gut feeling I have despre Nabokov şi Dostoievski, iar MC o face magistral, deschizându-mi inima:

“Aseară n-am stat să mă-ntreb din ce motive se grăbeşte Nabokov atât de tare să-l “demitizeze” pe Dostoievski.  Nabokov e un uimitor stilist şi, dacă literatura ar consta doar din fraze, ar fi cel mai mare scriitor.  Dar Dostoievski, aşa cum a fost el, nevrotic, cartofor, violator poate, extremist rusofil, desigur nefrecventabil ca om, desigur mult mai puţin expert în efecte literare, e un geniu, adică un om care a exprimat, prin pagini bune şi proaste, dimensiunea inomabilă a destinului uman, care nu poate fi prinsă când faci doar literatură (sclipitoare chiar).  Nabokov e un strălucit artizan, Dostoievski e un artist în glorie şi-n turpitudine.  Cea mai proastă, mai “fără gust”, mai “sentimentală” pagină a lui face mai mult decât Lolita, pentru că e o pagină  din sistemul operei lui Dostoievski. ”  Cât adevăr aici, pentru mine!  Cât de simplu era!  Trebuie obligatoriu să citesc Jurnalul lui Kafka, o carte pe care MC o consideră fundamentală, de care se leagă pe tot parcursul Zen-ului, care îi dă cele mai adânci motive de reflecţie.  Sunt convinsă că va fi la fel şi pentru mine…

Iată cât chin, ceva mai departe, continuă să-l pârjolească pe MC, din pricina loviturilor pe care le primeşte O3.  Mă întreb ce vor simţi cei care au scris toate cele când citesc acest Jurnal…şi mi-e tare teamă că numai satisfacţia de a-şi fi obţinut scopul mârşav sau cea de a fi “avut dreptate” în cazurile benigne.  “Eu am spus ce cred” se vor mândri ei.  Mândriţi-vă, dragilor, trăiţi-vă vieţile de insectă şi speraţi în continuare că aripile fluturelui care aţi putea deveni mai trăiesc în voi.  Dacă nu ştiţi cum arată, există nişte pagini ale lui Mircea Cărtărescu ce vă pot ilumina.  Poate e timpul să le mai citiţi o dată…

“Încă mă gândesc la cei care mi-au batjocorit cartea, deşi ştiu că n-are sens.  E în subconştient.  N-am dormit nopţile astea, m-am tot gândit.  E inuman să suferi atât.  De parcă fiica mea ar fi fost violată.”  Domnule Cărtărescu, atât de mult mi-aş fi dorit ca în acele momente să vă fi putut străbate şi sentimentele pe care le-am trăit noi citindu-vă rândurile, noi cei cărora ne-aţi deschis inima şi mintea spre cotloane necunoscute ale fiinţei noastre, spre visuri despre ce am putea deveni, spre sublim şi agonie, spre cea mai frumoasă dintre literaturile posibile!

În continuare o mică frază despre obsesia trecerii timpului, a îmbătrânirii, despre care vă spuneam că este una dintre principalele angoase care-l străbate pe poet în întregul jurnal.  E de o plasticitate incredibilă: “Am început marşul triumfal pe panta coborâtoare, unde anii trec mai repede pentru că înclinaţia drumului te sileşte să alergi, hurducându-ţi încheieturile”.

Acum voi reveni la ceea ce MC ştia că vor spune cei din jurul său – priviţi câtă luciditate şi ce fidelă descriere a frustrării din inima celor care-l atacă.  Iar apoi ce imagine formindabilă… Întâi citează discursul lor:  “Are nevastă frumoasă, are copil, are glorie, are tot ce vrea.  De ce pizda mă-sii se tot plânge tot timpul?”  Şi continuă: “Ai lumea toată, de ce mă-ta te plângi că ţi-ai pierdut sufletul?  Şi, la urma urmei, cu ce te plângi, când instrumentul plângerii ţi-a fost spart sub călcâi?  Mă plâng tocmai cu ţăndările instrumentului ăstiua, spart.”

Şi tot timpul sabia Literaturii asupra capului, destin implacabil.  Un fragment de o profunzime şi de o sinceritate aproape insuportabile:

“Mă pregătesc să ies din literatură ca dintr-o puşcărie.  Mă aşteaptă viaţa mult mai largă decât coala A4, viaţa reluată după treizeci de ani de literatură silnică.  Nu vreau să ispăşesc pe viaţă crima de a fi iubit cărţile mai mult decât oamenii.  Cred că am ispăşit destul.  Cred că am plătit destul, şi din ce în ce mai greu.  Acum am deraiat de pe şinele gloriei.” (s.m.)

Şi încă un mic motiv subiectiv pentru care-l iubesc (pag. 331): “Am mai văzut şi câteva orori regizate sau jucate de Tarantino”.  (s.m.)

Un gând foarte interesant apropo de “omul recent” şi receptarea literaturii (pag. 362):

“Când citeam o carte, primul nostru gând era s-o situăm undeva în edificiul neterminat şi totuşi mereu complet al literaturii.  Când cei de azi citesc o carte, se uită la ea ca la o cărămidă izolată, sub care şi peste care nu e nimic.  O privesc perplecşi un sfert de oră şi apoi ridică, aproape aleator, degetul mare şi îl lasă în jos.  S-a dat verdictul.”  Ce diferenţă între ideea lui şi cele clişeistice de azi pe care le auzi la tot pasul!

Iar acum unul dintre cele mai relevante pasaje din carte, aş îndrăzni să spun chiar una dintre pietrele de temelie ale edificiului MC (pag. 401):

“Am trăit voluptuos în densitatea cea mai densă a vieţii care se vieţuieşte, aşa cum n-am mai simţit-o de 35 de ani încoace, de parcă aceşti ani pur literari, trăiţi în transa scrierii de cărţi şi-a eternei competiţii cu mine şi cu ceilalţi ar fi fost doar o uriaşă paranteză de aur în viaţa mea, un sâmbure de aur topit, care însă acum, când trăiesc cărniţa moale şi gelatinoasă din jur, mă înfioară: cât de mult m-a chinuit, decenii în şir, visul ăsta literar, ca o vezică de metal topit aflată în pântecul meu.”

Eu mă întreb siderată cum poate cineva suspecta cuvintele de mai sus de absolut orice în afară de o sinceritate brutală, absolută, tăietoare în carne vie, aneantizantă pentru ego, cinstită cu preţul pierderii de sine?!  Cât trebuie să fii de om ca să te poţi privi astfel în oglindă?

Alte gânduri despre trecerea timpului, stârnite de amintirile cu fetiţa sa, Ioana, din copilărie… Gînduri din care “cronicăreasa” cu inteligenţa emoţională a unei scânduri din linkul lui Radu face un capăt de acuzare.

“Ionuţa de-atunci a dispărut ca un dulap vechi şi-n locul ei e acum alta, eu am dispărut şi dispar cu fiecare clipă, şi trebuie să reînvăţ, în oglindă, în fiecare dimineaţă.  Dacă poţi vorbi despre copilărie şi adolescenţă cu talent, dacă e inutil să vorbeşti despre maturitate, descrierea bătrâneţii cere geniu, şi de aceea nu-i iese decât, foarte rar, câte unui scriitor tânăr, care dă-ntâmplător peste acel depozit de imensă, inexprimabilă jale, nu a părăsirii, ci a contemplării lumii în care trăim.  Un scriitor care a trăit jalea asta nu va putea niciodată s-o spună, ci doar s-o arate, căci ea e dincolo de cuvinte.”

Ştiu că e o însemnare foarte lungă, mai răbdaţi-mă vă rog  numai puţin!  Aş mai vrea să vă spun atâtea despre cât de frumoasă e imaginea Ioanei, a lui Gabriel, despre cât de profunde sunt consideraţiile lui MC despre viaţă şi sens, despre cât de frumoasă este literatura cu cel mai mare L din jurnal, despre cât de multe ştie şi alte foarte multe intuieşte, despre cât de frumos greşeşte!  Însă mă voi abţine, pentru că trebuie, trebuie să-l ascultaţi pe el.  Vă promit ca în faţa ultimei judecăţi că nu e posibil să regretaţi timpul petrecut cu această minune de carte.  Am să tac, deci, şi am să vă mai citez încă puţin…

Pag. 545 – “Drama umanităţii constă în apariţia sufletului individual, a conştiinţei, într-o fiinţă sexuată şi, prin urmare, sortită morţii.  Conştiinţa, care-ar trebui să fie atributul netulburat al celor nemuritori, devine conştiinţa morţii, şi beatitudinea se converteşte în tulburare şi chin.”

Pag. 555 – “În fiecare noapte sting toate luminile din casă şi urc apoi, în beznă absolută, scările spre dormitor.  Beznă absolută, ca şi când n-aş avea ochi, nici n-aş şti că există vederea.  Urc pe trepte, atunci, care ştiu că nu există.  Nici trupul meu nu mai există.  Sunt un spirit pur care, din vreme-n vreme, atinge câte ceva, ca nişte bruşte mănunchiuri de existenţă.  Sunt un spirit cuprins de frică, frică la fel de întinsă ca întunericul.  Într-o lum care-i numai lumină şi fericire, eu port cu mine un felinar de întuneric.  Merg într-o sferă de beznă absolută, pâlpâitoare.  Iar lumânarea asta a incomunicării şi fricii nu se va stinge niciodată.”

Pagg. 557 – “Nu mai pot scrie ce vreau să scriu, dar aş putea scrie măcar ce nu vreau, aşa cum, când n-ai ochi negri, săruţi şi albaştri.  Dar eu sunt îndrăgostit – fără speranţă – de ochii mei negri, pe care i-am sărutat atâta vreme, întors asupra mea în a patra dimensiune, ca un ontorsionist logico-metafizic, atât de-ndrăgostit, încât ochii albaştri-aurii ai romanului meu nu vor fi, poate, sărutaţi niciodată.”

Să mai spun doar cât de frumos o descrie pe luciat, cât de drag mi-e pentru asta şi  cât de fericită sunt că-şi pune cineva ca MC pe hârtie percepţia despre această mare doamnă.

Vă mulţumesc pentru răbdare.  Şi vă invit să exploraţi tărâmul Zen, o lume pe care merită s-o trăiţi până în ultima fibră…

Advertisements

11 Comments

  1. mulliganoglu said,

    23/06/2011 at 6:26 am

    care lume, capri? coteneata care e sufletelul sensibilut al acestui malad care compara o cronica nelaudativa la una dintre nu putinele carti publicate cu violarea fiicei sale?! vai, coteciorul lui fragilut a fost zdruncinat de o sparcaiala! vai, punctul zero al universului a fost ingropat sub un gainat.

    nu m-ar mira sa aud ca-si coase aripi si face magie neagra pe poze ale lu’ dce

  2. capricornk13 said,

    23/06/2011 at 12:00 pm

    😀 mulli, te-ai trezit cu faţa la cearşaf?
    serios vorbind, chiar dacă sensibilitatea asta nu e pe gustul tău, ai găsi o grămadă de lucruri mişto în carte; e păcat să n-o citeşti;
    cât despre “una din nu puţinele”, vorbeşte, totuşi, de Orbitor, care este opera lui fundamentală; nu ţi se pare măcar puţin firesc să-i fie dragă?
    p.s.: are numai cuvinte extrem de bune despre Crai, nici aşa nu te tentez? 🙂

  3. mulliganoglu said,

    23/06/2011 at 12:54 pm

    da, sunt intr-o perioada naspa si poate ca influenteaza

    dar, peste asta, mult peste asta, m-am saturat de gheizme si autisti si narcisistii pulii care cred ca fara ei nu mai rasare soarele si asa. sensibilitate nu inseamna sa te tangui toata ziua, sa repeti la nesfarsit cat de sensibil esti si astea. in +, mi se pare ca te nasti geniu, nu devii, nici nu te face don gabi. sa stii ca poezia i-o stiu destul de bine. in afara de tiganeala baroca, e interesanta, iar Levantul e o mare izbanda. facea bine daca se oprea acolo. proza, mai ales pe partea cu voltele alea a la marquez, zborurile soimesti pe deasupra bulgaro-tiganimii mi-au facut o impresie foarte proasta. stiu ca numai eu am de pierdut. dar, crede-ma, e mult mai multa poezie in traducerile, schioape, ale lui Dawkins decat in fractalii lu’ carta.

    repese: pai ce cuvinte ar putea sa aiba despre cartea crailor?! doar nu e taranoiul ala infect de mihaies care intelege numai rebreanu, si nici p-ala tot.

  4. capricornk13 said,

    23/06/2011 at 1:16 pm

    ok, hai să ne oprim aici, că n-am chef să mă enervez; nu există nici narcisisme, nici gheizme, nici nimic, crede-mă, dar hai s-o lăsăm aşa; nu ţi-a plăcut proza lui, foarte bine, asta pot să înţeleg, însă atacurile la omul MC n-au niciun sens;
    îmi pare rău de perioada naşpa, bagă şi tu o excursie pe cele plaiuri sau e prea cald la Romanicka?

  5. mulliganoglu said,

    23/06/2011 at 1:33 pm

    sunt evidente!

    iti place s-o arzi pe trendul fetelor de carturesti, e ok, dar nu ma lua cu atacuri la om, la astea, caci e penibil. omul e opera. nu eu am scris mizeria asta:
    “Încă mă gândesc la cei care mi-au batjocorit cartea, deşi ştiu că n-are sens. E în subconştient. N-am dormit nopţile astea, m-am tot gândit. E inuman să suferi atât. De parcă fiica mea ar fi fost violată.”

    pana si eu am observat ca romanii (re)descopera dadaismul, ca a crescut interesul pentru drogati, psihopati, autisti, pentru defecti, in general. niciodata nu e prea tarziu. si asta e ok.

    cred ca cel mai bine ar fi sa stergi si topicul asta, sa nu superi globonia culturala.

    e mai bine sa stau la racoare, la blancuri, atacandu-l pe Omul Cartarescu. poate trece vipia.

  6. capricornk13 said,

    23/06/2011 at 1:46 pm

    Hai nu mă lua cu prostii că ştii foarte bine că n-o ard pe niciun trend, scriu exact ce cred. N-o să mă apuc acum să-l înjur pe Cărtărescu (apropo, şi ăsta e un trend) când mie una îmi place la nebunie…
    Şi mi-e total indiferent cât de drogat, autist, realist, psihopat, normal, tigan, femeie e cineva atata vreme cât are ceva de spus. Cât despre omul e opera, că tot ai scris mai sus, tot omul ăsta a scris şi Levantul. Deci să nu scoatem din context numai părţile care ţi se par ţie naşpa, fiindcă nu ţi-a plăcut metafora.

  7. mulliganoglu said,

    23/06/2011 at 2:07 pm

    deci sunt in trend? ce ma bucur! in sfarsit, m-am integrat!

    depinde ce spune, ca nu-s filaret al moscovei sa inghit productiile emo ale narcisistilor de humanitas. cred c-am spus-o destul de clar. a fost mishteaux pana la Levantul.

    chestia aia e odioasa, mi-a facut o scarba teribila.

  8. capricornk13 said,

    23/06/2011 at 2:36 pm

    ok, mulli; am înţeles;

  9. Radu Vancu said,

    24/06/2011 at 12:34 pm

    Apropo de chestia subliniată de tine (“Nu vreau să ispăşesc pe viaţă crima de a fi iubit cărţile mai mult decât oamenii”), are O. Nimigean un pasaj care sună cam aşa: Nu-i adevărat că iubesc cărţile mai mult decât oamenii, dar ăştia nu prea arată a oameni. 🙂

  10. capricornk13 said,

    24/06/2011 at 12:52 pm

    🙂 🙂 🙂 Cool, dar mi-e să nu interpretez eu greşit, având în vedere că nu ştiu contextul!

  11. 21/11/2011 at 9:41 pm

    […] numai sa semnalez  primejdia unui anumit mod de raportare la Cartarescu – citez din postul lui capricornk13 care m-a starnit sa scriu atunci in iunie: Iată cât chin, ceva mai departe, continuă să-l pârjolească pe MC, […]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: