O poezie caldă

Frumuseţea bărbatului căsătorit – Diana Geacăr

Vinea, 2009

Am “sărbătorit” ieri (involuntar, azi am văzut) împlinirea a doi ani de blog pe WordPress şi trei şi patru luni în total cu un volum de poezie dintre cele multe de la Bookfest şi cu recitirea “:până mereu” a lui Gabriel Daliş de care mi s-a făcut dor – tot vreau să scriu despre cartea asta de un an, poate acum reuşesc.  Mai am restanţe oricum şi cu “Soţ şi soţie” a lui Zeruya Shalev, terminată alaltăieri, aş vrea să vă povestesc puţin şi despre Biutiful, cel mai frumos film văzut de mine de când îmi aduc aminte şi de cartea lui Sorin Stoica – scriu asta mai mult pentru mine, ca să-mi reamintesc ce leneşă sunt.

Mi-am cumpărat cartea Dianei Geacăr, vă mărturisesc, pentru că mi-a plăcut foarte mult titlul şi nu pentru că reţinusem ce citisem despre ea la Radu Vancu pe blog aici (textul este şi pe coperta IV).  Nu ştiu dacă e cazul să-mi fie jenă de asta sau nu, cert este că intuiţia mea a fost bună, mi-a plăcut foarte mult acest volum de poeme, al doilea publicat de Diana Geacăr după “bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” publicată în 2005 tot la Vinea.

Volumul cuprinde trei părţi, Frumuseţea bărbatului căsătorit, Ataşamente şi Dust Bunnies.  Preferata mea am avut iniţial impresia că ar fi prima, probabil pentru că este foarte, foarte simplă, fără niciun fel de “fiţe” pe care mintea mea needucată prea mult în intertextualisme să nu le poată pricepe.  Cu toate astea, la recitire a trebuit să recunosc, partea a treia este cea mai “lirică” şi mai profundă.  Acolo este mai evidentă “trecerea prin filtrul cunoaşterii” şi “medierea” despre care vorbeşte Radu şi are imagini extrem de puternice.

Am simţit în poemele din prima parte toată tristeţea şi toată angoasa unei relaţii clandestine, fantoma singurătăţii şi blues-ul neîmplinirii.  Este şi multă feminitate în sensul foarte frumos al cuvântului.  Mi-a comunicat atât de direct poezia ei, încât nu ştiu ce să fac mai bine decât să citez câteva dintre versurile care mi-au plăcut cel mai mult:

 

Din Obiecte pierdute:

E cam târziu pentru mine să ies de aici

şi distractiv pentru terminaţii de la non stopul de vizavi.

Am coborât doar pentru bere. Serios.

Doar pentru două beri. Sâmbătănoaptea

înseamnă cea mai urâtă singurătate.  Machiată şi gata

să intri într-o rochei de impresie, dar nu vine

nimeni să caute acest obiect preţios şi pierdut.

Unde ai vrea să ajungi, domnişoară?

Şi tu te îndepărtezi în rochiţa scurtă şi neagră, în carouri,

sperând

să nu mai treacă nicio maşină, să nu te mai lumineze niciun far,

până ajungi în scara blocului, până se potoleşte

Bestia Sentimentală.

 

Din 2. Mă iubeşte?“În zori de zi” (Queneau)

Ea s-a întors şi el a zâmbit. A luat-o în braţe.

Apoi a sărutat-o.

Şi-a aprins ţigara:

“Cafea?”

“Da.”

– ridică cu ambele mâini ceaşca de cafea.

“Ce faci?” o întreabă.

Ea zâmbeşte. De fapt, tremură.

“Ce ai”, o întreabă.

“da.”

Afară se luminează. În curând,

timpul acordat lor se va termina.

Ea se ridică în picioare. Acum el este

cel care se uită în sus. Încruntat.

Pentru ea e important să fie frumoasă. Nu mai ştie

cum altfel ar putea stăpâni situaţia. Mâna lui

se întinde dincolo de ceaşca de cafea.

“Îţi tremură genunchii.”

“Da.”

 

Din 3. It is a restless moment. She has kept her head lowered, to give him a chance to come closer. But he could not, for lack of courage.  She turns and walks away. (In the mood for love, Wong Kar Wai)

Se îmbracă. El e demult îmbrăcat.

Mai ia o gură de cafea şi se gândeşte

cum l-ar putea face o femeie să se răzgândească.

Capul ei se apleacă

deasupra oglinzii de buzunar, îşi dă cu ruj.

Săruturile nu mai vin, oricum.

 

Din 6. This man and woman have married/and travel reciting/chanting/names of missing objects. (Diane Wakoski)

Te văd cu ea de mână. O surpriză frumoasă.

Am poftă să-i studiez fiecare por.

Să-i descopăr totuşi frumuseţea.

Îi dai repede drumul.

Am intrat la baie, am deschis un robinet şi

chiar acolo, în oglindă, era capul ei cu ochi obosiţi.

Ne-am privit

 – amândouă avem ochii albaştri, ai observat?

Se spălase pe mâini,

apa îi curgea printre degete.

Chiuveta scotea un sunet hulpav,

înfulecând firele de păr castaniu.

 

“Ataşamentele” titlului părţii a doua sunt ataşamente la e-mail-urile trimise de Ea, nou angajată a unei firme de publicitate, Lui.  Sunt sensibile şi touching pentru corporatista din mine, care scrie rândurile de faţă într-o pauză de studiat cifre despre proiecte 🙂 şi care de cincisprezece ani îşi scrie mesajele pe diverse media din faţa computerului sau din cafeneaua de la birou.  Şi care ştie, aşa cum şi Diana ştie, cât de artificială e lumea aceea în comparaţie cu ce porţi în tine.  Al doilea moto al Ataşamentelor mi-a plăcut la nebunie:  “I thought I saw upon the stair,/A little man who wasn’t there./He wasn’t there again today./Oh, how I wish he’d go away.”  Anonymous Nursery Rhyme

 

Din 2:

Cum să-ţi spun, m-am angajat a doua oară:

un drum de aproape o oră, al naibii de frig,

cafea adusă de acasă, un filtru nespălat.

La întoarcere, cu traficul de seară,

pierd două ore.  Aceste condiţii pentru un tânăr

angajat ar trebui să fie de-ajuns

să nu se mai gândească la tine.

(N-o lua personal.)

De două luni sunt PR. În principiu,

trebuie să scriu mailuri. O să-ţi scriu

cât pot de des.

Aş vrea ca fără mine să nu mai poţi bea cafea.  Attachment.

 

Din 7:

Pictures of you.  Dă volumul mai tare,

râde şi mă cheamă

să ies cu el pe terasă, la o ţigară.

I-am spus aseară cum m-am uitat la pozele tale

până am golit toate cutiile de bere

şi-am început să cred că sunt adevărate.

Aş vrea ca eu să fiu

cel mai frumos lucru pe care

l-ai văzut vreodată; pentru care, îngrozit

c-ar putea demisiona,

rămâi treaz în fiecare noapte.  Attachment.

 

Din 11:

Poate vrei să ştii că am cunoscut

pe cineva care nu pune întrebări şi

nu-l interesează aluniţa

care-ţi plăcea ţie şi pe care oricum o ascund

sub un furou de satin negru, cu dantelă

roz prăfuit (tu n-ai avut ocazia),

la munte

(ştii că m-a ţinut în braţe toată noaptea?)

Dacă ai timp şi chef

vino să bei o cafea cu un mort – m-am trezit

cu un mesaj de la tine ieri dimineaţă.

Am început să tremur,

tu ajunseseşi în oraş deja.

Am trimis un sms la agenţie

că întârzii că nu mă simt

bine că trebuie să mă prezint urgent

la un curs.  Apoi l-am trezit şi tot ce-a înţeles

a fost că agenţia are nevoie de mine.

Şi când m-ai văzut, ai zâmbit, iar eu

a trebuit iar să mă adun

de pe aleea întunecată, în faţa

calculatorul din birou, de unde îţi scriu azi

– după ce m-am încuiat în baie –

ce mai fac, în caz că nu te interesează.

Ţi-am ataşat ceva.

 

Capitolul “Dust Bunnies” este şi el împărţit în două:  “În căutarea propriului discurs” şi “Zoolocatarii”.  “În căutarea…”  m-a izbit cel mai tare – sunt şapte poeme grele, eliptice, dar pline de magie – viaţa interioară amară şi deziluzionată exprimată de natură în întregul ei.  Tot ceea ce se află în jur conspiră la şi se combină cu fluxurile şi refluxurile trăirilor eroinei.  Rezultă un peisaj ireal în care fluturele, grifonul, acarienii sau Cheshire cat sunt motive şi proiecţii ale gândurilor, simultan cauză şi efect. Un poem foarte frumos:

 

Rochia în floarea vârstei

Ca spirit al copacului deţii atâtea secrete încât

toamna este asenţial să-ţi aminteşti

că ai o formă umană:

rochia purpurie foşnelte când ies

la plimbare, atinge din mers

copacii, cad în stoluri

frunzele şi

valuri de părinţi,

în librăria din centru:

caiete de română şi matematică, cărţi

cu o singură poveste sau cu mai multe

depinde ce vârstă are copilul dumneavoastră.

Pantofii purpurii îming pământul

şi părul flutură în aerul cald, ridicat

de ciocuruile păsărilor, tot mai sus

printre ramurile verzi, luminate, se scutură

de poveşti în parcul din centru, unde

spiritele asurzite stau înghesuite.

Ca-ntr-o poveste fără sfârşit,

vin aici şi mai îmbăţişez un copac.

Fetiţele presară pe trotuarul din faţa mea

castane care în orice minut pot exploda.

Zâmbesc sau râd în hohote,

când vor să scape de spirite.

Nu-mi pot aminti vremea când zâmbeau

oamenii străini la mine.  Îmi amintesc doar

telefonul care m-a făcut

să chicotesc şi să tremur.

M-a întrebat dacă îl mai iubesc.

Ei m-au întrebat toată ziua

cine a fost şi ce voia.

Le-am spus că era o greşeală.

Lui îi spusesem că da.

 

“Zoolocatarii” continuă povestea eroinei dintr-un Târgovişte imaginar, fiecare poem având ca pretext animale care fie construiesc decorul unui sentiment, fie chiar îl reprezintă.  Finalul, poemul “Dust Bunnies” încheie rotund volumul, reluând întrebarea din primul poem, Obiecte pierdute, dar fără să “rezlove” nimic, fiindcă nu e nimic de soluţionat, e o carte de introspecţie şi comunicare.  O carte caldă şi intensă, la care mă bucur foarte mult că am ajuns.

Advertisements

2 Comments

  1. Radu Vancu said,

    24/06/2011 at 12:51 pm

    Mă bucur mult că mă faci să recitesc o carte aşa de frumoasă. 🙂

  2. capricornk13 said,

    24/06/2011 at 12:56 pm

    Este? Este? 🙂 Eu nu mă prea pricep să scriu despre poeme, după cum se vede, însă exact ăsta este cuvântul, unul simplu: frumoasă. Dealtfel titlul iniţial al însemnării mele era “Frumuseţea poemelor Dianei” 🙂 Cred că s-ar fi potrivit mai bine.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: