Illumination and Night Glare – Carson McCullers
The unfinished autobiography – edited by Carlos L. Dews
University of Wisconsin Press, 2002
Hm, autobiografia nu a fost exact ce mă aşteptam… Bine, nici n-avea cum să fie dacă citeşti circumstanţele în care a fost “scrisă”. În fapt, McCullers a dictat conţinutul ei, pe parcursul ultimului său an de viaţă, celor din jur – menajerei, unor secretare etc. din cauză că ea aproape nu se mai putea mişca, doborâtă de boală, în aşteptarea amputării unui picior. Cumplită poveste. Şi fireşte că din cauza asta, în ciuda eforturilor celor care au editat, autobiografia nu are stilul ei, e fragmentată şi nu oferă o imagine foarte relevantă. Din ea, însă mai ales din comentariile editorului de la început, se desprinde o imagine mai “şifonată” decât aş fi crezut – se scrie negru pe alb că nu trebuie să credem tot ce scrie în autobiografie, din cauza tendinţei ei de a exagera şi dramatiza, se dau exemple de minciuni sau omisiuni grave. E adevărat că mie mi s-a părut că el exagerează de fapt, pentru că o acuză pe Carson că, deşi extrem de preocupată de sexualitate, presupus bisexuală, oricum ambivalentă şi ambiguă, nu spune despre asta mai nimic în carte. Or mie mi se pare absolut firesc să fi procedat aşa, oricât de “sălbatică” ar fi fost ea în viaţa reală – numai că nu prea pare să fi fost astfel, ea singură recunoaşte că avea pudibonderii şi naivităţi, plus că a fost întotdeauna un om foarte bolnav. Nu mi se pare ok să spui că a omis lucruri – era normal să le omită, fiindcă nu suntem toţi gata să ne exhibăm viaţa sexuală în public.
Cartea, la dorinţa autoarei, cuprinde şi o parte dintre scrisorile dintre ea şi soţul său, Reeves, din perioada cât el era La Fort Dix, apoi pe front în Europa între 42 şi 45, precum şi outline-ul la “The Mute”, ulterior devenit “The Heart Is a Lonely Hunter”. Nu am mai citit outline-ul, evident, iar scrisorile, deşi interesante, le-am citit pe sărite. Foarte articulate şi mai frumoase decât autobiografia în sine, devin, totuşi, repetitive la un moment dat. Există şi un tabel cronologic foarte detaliat (ce a scris ea nu este cronologic, ci mai degrabă grupat pe un fel de teme) din care afli şi lucruri noi, pe care ea nu apucă sau omite să le treacă.
Dintre lucrurile despre care scrie, trei se desprind categoric din punct de vedere al importanţei si ce mi s-a părut foarte mişto e că multiplele ei suferinţe fizice şi bolile nu sunt printre cele trei decât ca un fel de fundal. Carson McCullers nu se lamentează din cauza asta – menţionează cu naturaleţe ce se întâmplă şi atât. Nu blestemă zeii, nu se duce cu capul – apelează la psihiatru mai degrabă din cauza relaţiei ei cu Reeves şi, probabil, a alcoolului, decât din cauza maladiilor care o tot seacă.
Prima temă sunt femeile din viaţa ei. Începe cu bunica maternă, Mommy, pe care o descrie cu o dragoste şi o sensibilitate extrem de ataşante. Practic e cea care i-a făcut copilăria fericită, mirosea întotdeauna a “verben lemon” şi era plină de spirit. Un episod foarte drăguţ e cel în care vine o gaşcă de muieri de-alea isterice miltitante prohibiţioniste s-o coopteze, iar ea, al cărei soţ fusese alcoolic şi care murise din acest motiv, le anunţă vesel că şi ei îi place să bea şi-şi cere păhărelul zilnic de faţă cu ele, scandalizându-le complet. Şi mama ei este o figură extrem de prezentă, dealtfel de-a lungul vieţii Carson merge de multe ori să se retragă alături de părinţi ca să lucreze, în special în perioadele mai grele. Mama ei o creşte de când se naşte în iddeea că este un copil excepţional. Ca şi eroina din povestirea sa Wunderkind, e talentată la pian, iar mama o consideră genială, o trimite să ia lecţii cu profesoare renumite şi îi pregăteşte o carieră muzicală. Evident că datorită bolii care se declanşează în adolescenţă devine repede clar că fetiţa nu are forţa fizică de a face muzică la nivelul de performanţă pe care îl visa, iar atunci când se gândeşte să scrie, mama e din nou alături de ea. Cu toate astea Carson rămâne lucidă şi vede exagerările din comportamentul mamei – dealtfel sunt convinsă că imaginea ei a fost prototipul mamei lui Baby, cumnata lui Biff Brannon din “The Heart…”. E foarte apropiată de menajera ei, de una dintre editoare şi de una dintre avocate. De asemenea, de psihiatra ei celebră, Dr. Mercier, căreia îi face un portret splendid. McCullers este foarte impresionată de femeile frumoase, de unde probabil şi suspiciunea de lesbianism. Este foarte impresionată de călătoarea şi jurnalista elveţiană Annemarie Clarac-Schwartzenbach, de fapt la cum descrie întâlnirea cu ea se poate spune că se îndrăgosteşte foarte tare de această frumuseţe androgină, lesbiană cunoscută. Probabil Schwartzenbach nu împărtăşeşte pasiunea (în perioada respectivă era cu Baroneasa von Opel), însă rămân prietene şi poartă o corespondenţă caldă şi tandră până la moartea Annemariei în urma unui accident de bicicletă – McCullers suferă enorm la aflarea veştii. Spune şi că s-au sărutat o singură dată, ultima oară când a văzut-o înainte de plecarea din US către Europa. Faptul că subliniază asta nu face decât să confirme că ştia că lumea crede că există o relaţie între ele – mi s-a părut foarte trist, longing, o altă dovadă a singurătăţii în care a trăit această femeie şi despre care a scris în toate cărţile ei.
O altă mare temă a cărţii este, fireşte, relaţia extrem de zbuciumată şi controversată cu soţul ei, Reeves McCullers. Amănunt interesant – înainte de a accepta să se căsătorească, le mărturiseşte părinţilor ei că nu se mărită înainte de a avea relaţii sexuale cu el, iar aceştia înţeleg şi acceptă – o atitudine foarte sănătoasă la cap din partea ei, însă într-adevăr neobişnuită pentru anii 30. Dealtfel Carson se plânge în carte de ignoranţa ei completă în materie şi-şi învinuieşte mama pentru asta. Din nefericire pentru scriitoare, Reeves se dovedeşte mai degrabă un rău decât un bine pentru viaţa ei. Nevrotic, posesiv, ambivalent sexual şi el, invidios pe succesul ei literar, în condiţiile în care el nu prea reuşeşte să-şi găsească nimic de făcut, până la urmă se sinucide într-un hotel din Paris, după ce ea fuge de încercarea lui de a o convinge s-o facă amândoi. Scrisorile dintre ei din timpul războiului, în timp ce erau divorţaţi, sunt foarte “normale” şi foarte tandre din ambele părţi. Însă după aceea are momente în care este violent, o şantajează sentimental să se recăsătorească cu el, urcându-se pe acelaşi vapor spre Europa fără ca ea să ştie şi ameninţând-o că se aruncă în apă dacă nu acceptă.
Se pare că a existat un bărbat la un moment dat de care au fost îndrăgostiţi amândoi, şi Carson şi Reeves. Când s-a despărţit la un moment dat de ea, Reeves chiar s-a mutat cu personajul respectiv şi au locuit împreună 5 luni. Editorul susţine că ea a fost extrem de geloasă din acest motiv. Ea nu menţionează absolut nimic, probabil din pudoare şi din dorinţa de a-l proteja pe acest terţ, însă la câte astfel de triunghiuri se găsesc în cărţile ei, mi se pare clar că trebuie să existe ceva real în spate – fiindcă toate temele ei sunt mai mult sau mai puţin influenţate de propriile trăiri şi experienţe. Reeves era, de asemenea, alcoolic – un alt determinant de depresie şi psihoză. Autoarea încearcă să fie obiectivă, nu-l acuză mai mult decât ar fi cazul şi îi prezintă şi părţile frumoase, momentele când o proteja ca să scrie sau când era bolnavă. Însă e clar că relaţia dintre ei a fost mai degrabă distructivă pentru ambii.
Şi, evident, scrisul – dealtfel intenţia ei de a scrie autobiografia vine din impulsul de a le lăsa ceva altor scriitori care au succes de tineri, cum i s-a întâmplat ei, ca să vadă ce se întâmplă şi, eventual, să înveţe din greşelile ei. Sigur că scrisul o bântuie, se consumă foarte mult pentru cărţile ei şi de aici vine titlul cărţii. “Illumination” sunt momentele de revelaţie, pe care le descrie ca venind de nicăieri. Îşi aduce aminte cu precizie momentele în care a înţeles că Singer trebuie să fie surdo-mut, fata din “The Member of the Wedding” îndrăgostită de soţia fratelui etc. şi nu are o altă explicaţie decât cvasi-mistică. Chiar spune la un moment dat că scrisul ei e tot un fel de search of God. “Night Glare” sunt momentele negre de depresie şi de suferinţă datorită bolii. Însă accentul e pe iluminări, e recunoscătoare pentru ele şi îşi analizează destul de obiectiv şi succesele şi eşecurile, mărturiseşte emoţiile pe care le avea înainte de premierele pieselor adaptate după cărţile ei. Nu este o narcisistă, însă îşi ştie valoarea. Şi vorbeşte despre acea singurătate în iubire care traversează ca un leit-motiv toate operele ei.
O lectură interesantă dacă eşti fan şi oarecum folositoare la a pricepe mai bine temele exploatate de Carson McCullers – dar sunt convinsă că nimeni nu are nevoie de ea ca să-i înţeleagă sau să-i iubească scrierile, sunt suficient de elocvente şi de bune de unele singure. N-aş recomanda-o cu tot dinadinsul.
capricornk13 