Doo vorbe

Vroiam să zic foarte scurt de Experimentul Piteşti al lui Virgil Ierunca (îl am în ed. Humanitas din 2010).  Nu-l citisem, însă practic toate cărţile despre comunism publicate mai târziu fac referire la el, deci îl ştiam mai mult sau mai puţin.  E atât de horror pe cât vă puteţi imagina – n-aş vrea decât să-i rog pe cei născuţi după 90 să pună mâna să citească această carte.  Trebuie.

Mi-am cumpărat pentru zborul de sâmbătă spre US (probabil şi cel de retur…) A Brief History of Time a lui Hawking plus The Grand Design a lui şi a lui Leonard Mlodinow. N-am găsit The Universe in a Nutshell că mi-o luam şi pe aia.  Mi se pare o lectură potrivită (în special The Grand Design) fiindcă tema de la Burning Man 2011 (motivul călătoriei mele în US) este Rites of Passage.  Dacă tot fac un ritual de trecere, atunci poate mă ajută Hawking să înţeleg spre ce! 🙂  Da,  ştiu că rite of passage e ceva interior, bla, bla, da exact interior aş vrea să pricep şi io care e sensu, or The Grand Design discută şi ipoteze despre why we are here, nu? 😀

Mi-am luat şi Mrs. Dalloway a Virginiei Woolf inspirată de postul andei.  Mă credeţi că n-am citit niciodată vreun rând de Virginia Woolf?  Nu ştiu de ce…

M-am învârtit iar douăzeci de minute pe lângă carneţele Moleskine sau similare, le-am deschis, studiat, mângâiat, m-am minunat iar cât sunt de frumoase, am ajuns din nou la concluzia că de fapt nu am nevoie de carnet de notiţe, deci este ridicol să plătesc treişpe euro pe un carneţel cât palma numai fiindcă are coperta aia superbă cu schiţele lui michelangelo sau treasure-chest like sau leather-like şi se închide atât de dulce cu un magneţel…

Advertisements

Cutremurări

Eseu despre orbire – José Saramago

Polirom, 2008.  Trad. Mioara Caragea

Aseară pe la 19:30 eram deja destul de moartă de somn, fiindcă mâncasem ceva aproape asemănător cu o cină, ceea ce mi se întâmplă rareori, şi fiindcă în ultima vreme n-am mai prea prins nopţi cu peste 5 ore de dormit.  Cu o seară înainte mă culcasem pe la 2 fără un sfert, fiindcă m-am apucat la pe la 12:30 de Experimentul Piteşti al lui Ierunca şi l-am citit până la capăt, iar în timpul săptămânii mă trezesc la 6:30…  Aşa că aseară mi-am pus Lord of the Rings 2 ca să fie ceva lejer de fundal şi am intrat puţin pe net.  L-am găsit pe Liviu online, am discutat puţin despre ce postaseram amândoi, am trecut prin alte cărţi şi am ajuns cumva la Saramago.  El mi-a adus aminte că trebuie să încep cu Eseu despre orbire, eu am susţinut că pentru mine Saramago e greu de citit şi n-are ritm – evident că m-a contrazis.  Aşa că după conversaţia asta am decis să merg în dormitor cu Eseul, să văd cât de somniferic este :D.  Pe la 21:30 am revenit în living să fumez, Liviu era încă online, şi i-am spus că sunt la pagina 90!!!  A râs de mine aşa cum meritam, iar la 00:03 terminam cartea.  Asta ca să-mi fie învăţătură de minte să mai vorbesc prostii!  Ce scriitor extraordinar am ratat (de fapt amânat) eu până acum!  Mare noroc am că-i ascult uneori pe alţii mai deştepţi ca mine şi insist chiar dacă iniţial nu-mi place un autor.

Nu vreau să scriu prea multe despre carte, fiindc-ar fi ridicol – presupun că toată lumea care intră pe-aici a citit-o deja, există jde mii de recenzii şi însemnări peste tot, iar cel mai important este că eu nu am nimic nou de spus.  Foarte scurt, câteva puncte:

  • Da, e cutremurătoare.  Chiar dacă ai citit şi Ciuma, şi Procesul şi 1984 şi The Road (ca să citez şi utopii şi distopii cu care s-ar putea compara) tot e imposibil să te lase rece.  Ştiu că e o reţetă de-a lui, ştiu că şi Pluta de piatră care m-a dat pe mine gata negativ (nu am izbutit să trec niciodată de pagina 20) tot pe o utopie merge ca să demonstreze lucruri, însă repet: dă cu tine de toţi pereţii emoţional indiferent cât de bine crezi că eşti familiarizat cu astfel de texte, deci de uşor de plictisit. 
  • Scrie excepţional de fluid, în ciuda “frazei lui Saramago” cu dialogurile intercalate în mijlocul frazei cu literă mare şi a mişto-ului crunt pe care-l face de vorbirea în locuri comune înlocuind-o cu explicaţii docte şi abstracte – mie procedeul ăsta mi s-a părut mortal, am râs cu lacrimi de câteva ori!  Atât de fluid, încât am citit Eseu despre orbire ca pe o carte de aventuri, ca pe Cireşarii.  Ceea ce, să ne înţelegem foarte clar, este de cum nu se poate mai bine pentru cineva care tratează o astfel de temă.
  • E emoţionant, chiar dacă este ironic la adresa faptului că vrea şi reuşeşte să ne emoţioneze.  Sau poate tocmai de-aia. 
  • Citeam prin nişte comentarii vechi la un moment dat că Saramago are personaje plate pe care le foloseşte ca pe nişte marionete, că se văd sforile şi că e un demonstrativ.  Nimic mai adevărat şi concomitent mai fals şi mai stupid.  Da, sigur că personajele lui sunt nişte marionete în slujba demonstraţiei, nu scrie povestea lui Scarlett O’Hara sau a Annei Karenina şi nici pe cea a lui Andrei Bolkonski (deşi până şi exemplele date de mine sunt “în slujba” unor idei mai largi decât ele), însă oamenii lui Saramago nu sunt deloc plaţi, ci sunt obişnuiţi!  Nu au nimic excepţional, însă sunt cu atât mai umani!  Nu sunt unilaterali!  Exact asta face Saramago – îi manipulează pentru a valoriza umanitatea / inumanitatea din ei.  Plus că dacă nu ţii minte figurile “soţiei medicului”,  “fetei cu ochelari negri” şi “bătrânului cu bandă neagră pe ochi” mi se pare că suferi de un fel de… orbire.
  • Saramago este foarte inteligent în alegerea punctelor de tensiune maximă, deşi este atât de departe de a scrie un roman de “suspans”.  Imaginea bisericii în care toate statuile şi toate picturile au primit câte o bandă albă pe ochi este genială!  E şi agnostic de-al meu, deci un alt motiv să-l admir.
  • Are multă poezie în scris, imagini splendide, sensibile, copleşitoare.  Cu atât mai fabulos cu cât e plin de amărăciune, sarcasm, ironie, cinism.  Le îmbină ca puţini alţii.
  • E adevăr, mult adevăr în romanul ăsta.  Îţi dă câte un ghiont pe fiecare pagină câte o bucată de adevăr.

Cam atât, sper c-aţi înţeles cât de mult mi-a plăcut cartea asta.  Mi se pare şi mie ciudat, însă chiar nu am absolut nimic de reproşat!  A, am uitat: dacă cineva citeşte Eseu despre orbire şi nu este complet fascinat de scena în care cele trei femei se spală în ploaie pe balcon, îl sfătuiesc să nu mă abordeze niciodată, că pentru mine asta înseamnă că nu pricepe nimic din ideea de literatură.  🙂

…şi povestea aproape adevărată

Illumination and Night Glare – Carson McCullers

The unfinished autobiography  – edited by Carlos L. Dews

University of Wisconsin Press, 2002

Illumination and Night Glare: The Unfinished Autobiography of Carson McCullers

Hm, autobiografia nu a fost exact ce mă aşteptam… Bine, nici n-avea cum să fie dacă citeşti circumstanţele în care a fost “scrisă”.   În fapt, McCullers a dictat conţinutul ei, pe parcursul ultimului său an de viaţă, celor din jur – menajerei, unor secretare etc. din cauză că ea aproape nu se mai putea mişca, doborâtă de boală, în aşteptarea amputării unui picior.  Cumplită poveste.  Şi fireşte că din cauza asta, în ciuda eforturilor celor care au editat, autobiografia nu are stilul ei, e fragmentată şi nu oferă o imagine foarte relevantă.  Din ea, însă mai ales din comentariile editorului de la început, se desprinde o imagine mai “şifonată” decât aş fi crezut – se scrie negru pe alb că nu trebuie să credem tot ce scrie în autobiografie, din cauza tendinţei ei de a exagera şi dramatiza, se dau exemple de minciuni sau omisiuni grave.  E adevărat că mie mi s-a părut că el exagerează de fapt, pentru că o acuză pe Carson că, deşi extrem de preocupată de sexualitate, presupus bisexuală, oricum ambivalentă şi ambiguă, nu spune despre asta mai nimic în carte.  Or mie mi se pare absolut firesc să fi procedat aşa, oricât de “sălbatică” ar fi fost ea în viaţa reală – numai că nu prea pare să fi fost astfel, ea singură recunoaşte că avea pudibonderii şi naivităţi, plus că a fost întotdeauna un om foarte bolnav.  Nu mi se pare ok să spui că a omis lucruri – era normal să le omită, fiindcă nu suntem toţi gata să ne exhibăm viaţa sexuală în public.

Cartea, la dorinţa autoarei, cuprinde şi o parte dintre scrisorile dintre ea şi soţul său, Reeves, din perioada cât el era La Fort Dix, apoi pe front în Europa între 42 şi 45, precum şi outline-ul la “The Mute”, ulterior devenit “The Heart Is a Lonely Hunter”.  Nu am mai citit outline-ul, evident, iar scrisorile, deşi interesante, le-am citit pe sărite.  Foarte articulate şi mai frumoase decât autobiografia în sine, devin, totuşi, repetitive la un moment dat.  Există şi un tabel cronologic foarte detaliat (ce a scris ea nu este cronologic, ci mai degrabă grupat pe un fel de teme) din care afli şi lucruri noi, pe care ea nu apucă sau omite să le treacă.

Dintre lucrurile despre care scrie, trei se desprind categoric din punct de vedere al importanţei si ce mi s-a părut foarte mişto e că multiplele ei suferinţe fizice şi bolile nu sunt printre cele trei decât ca un fel de fundal.  Carson McCullers nu se lamentează din cauza asta – menţionează cu naturaleţe ce se întâmplă şi atât.  Nu blestemă zeii, nu se duce cu capul – apelează la psihiatru mai degrabă din cauza relaţiei ei cu Reeves şi, probabil, a alcoolului, decât din cauza maladiilor care o tot seacă.

Prima temă sunt femeile din viaţa ei.  Începe cu bunica maternă, Mommy, pe care o descrie cu o dragoste şi o sensibilitate extrem de ataşante.  Practic e cea care i-a făcut copilăria fericită, mirosea întotdeauna a “verben lemon” şi era plină de spirit.  Un episod foarte drăguţ e cel în care vine o gaşcă de muieri de-alea isterice miltitante prohibiţioniste s-o coopteze, iar ea, al cărei soţ fusese alcoolic şi care murise din acest motiv, le anunţă vesel că şi ei îi place să bea şi-şi cere păhărelul zilnic de faţă cu ele, scandalizându-le complet.  Şi mama ei este o figură extrem de prezentă, dealtfel de-a lungul vieţii Carson merge de multe ori să se retragă alături de părinţi ca să lucreze, în special în perioadele mai grele.  Mama ei o creşte de când se naşte în iddeea că este un copil excepţional.  Ca şi eroina din povestirea sa Wunderkind, e talentată la pian, iar mama o consideră genială, o trimite să ia lecţii cu profesoare renumite şi îi pregăteşte o carieră muzicală.  Evident că datorită bolii care se declanşează în adolescenţă devine repede clar că fetiţa nu are forţa fizică de a face muzică la nivelul de performanţă pe care îl visa, iar atunci când se gândeşte să scrie, mama e din nou alături de ea.  Cu toate astea Carson rămâne lucidă şi vede exagerările din comportamentul mamei – dealtfel sunt convinsă că imaginea ei a fost prototipul mamei lui Baby, cumnata lui Biff Brannon din “The Heart…”.  E foarte apropiată de menajera ei,  de una dintre editoare şi de una dintre avocate.  De asemenea, de psihiatra ei celebră, Dr. Mercier, căreia îi face un portret splendid.  McCullers este foarte impresionată de femeile frumoase, de unde probabil şi suspiciunea de lesbianism.  Este foarte impresionată de călătoarea şi jurnalista elveţiană Annemarie Clarac-Schwartzenbach, de fapt la cum descrie întâlnirea cu ea se poate spune că se îndrăgosteşte foarte tare de această frumuseţe androgină, lesbiană cunoscută.  Probabil Schwartzenbach nu împărtăşeşte pasiunea (în perioada respectivă era cu Baroneasa von Opel), însă rămân prietene şi poartă o corespondenţă caldă şi tandră până la moartea Annemariei în urma unui accident de bicicletă – McCullers suferă enorm la aflarea veştii.  Spune şi că s-au sărutat o singură dată, ultima oară când a văzut-o înainte de plecarea din US către Europa.  Faptul că subliniază asta nu face decât să confirme că ştia că lumea crede că există o relaţie între ele – mi s-a părut foarte trist, longing, o altă dovadă a singurătăţii în care a trăit această femeie şi despre care a scris în toate cărţile ei.

O altă mare temă a cărţii este, fireşte, relaţia extrem de zbuciumată şi controversată cu soţul ei, Reeves McCullers.  Amănunt interesant – înainte de a accepta să se căsătorească, le mărturiseşte părinţilor ei că nu se mărită înainte de a avea relaţii sexuale cu el,  iar aceştia înţeleg şi acceptă – o atitudine foarte sănătoasă la cap din partea ei, însă într-adevăr neobişnuită pentru anii 30.  Dealtfel Carson se plânge în carte de ignoranţa ei completă în materie şi-şi învinuieşte mama pentru asta.  Din nefericire pentru scriitoare, Reeves se dovedeşte mai degrabă un rău decât un bine pentru viaţa ei.  Nevrotic, posesiv, ambivalent sexual şi el, invidios pe succesul ei literar, în condiţiile în care el nu prea reuşeşte să-şi găsească nimic de făcut, până la urmă se sinucide într-un hotel din Paris, după ce ea fuge de încercarea lui de a o convinge s-o facă amândoi.  Scrisorile dintre ei din timpul războiului, în timp ce erau divorţaţi, sunt foarte “normale” şi foarte tandre din ambele părţi.  Însă după aceea are momente în care este violent, o şantajează sentimental să se recăsătorească cu el, urcându-se pe acelaşi vapor spre Europa fără ca ea să ştie şi ameninţând-o că se aruncă în apă dacă nu acceptă. 

Se pare că a existat un bărbat la un moment dat de care au fost îndrăgostiţi amândoi, şi Carson şi Reeves.  Când s-a despărţit la un moment dat de ea, Reeves chiar s-a mutat cu personajul respectiv şi au locuit împreună 5 luni.  Editorul susţine că ea a fost extrem de geloasă din acest motiv.  Ea nu menţionează absolut nimic, probabil din pudoare şi din dorinţa de a-l proteja pe acest terţ, însă la câte astfel de triunghiuri se găsesc în cărţile ei, mi se pare clar că trebuie să existe ceva real în spate – fiindcă toate temele ei sunt mai mult sau mai puţin influenţate de propriile trăiri şi experienţe.  Reeves era, de asemenea, alcoolic – un alt determinant de depresie şi psihoză.  Autoarea încearcă să fie obiectivă, nu-l acuză mai mult decât ar fi cazul şi îi prezintă şi părţile frumoase, momentele când o proteja ca să scrie sau când era bolnavă. Însă e clar că relaţia dintre ei a fost mai degrabă distructivă pentru ambii.

Şi, evident, scrisul – dealtfel intenţia ei de a scrie autobiografia vine din impulsul de a le lăsa ceva altor scriitori care au succes de tineri, cum i s-a întâmplat ei, ca să vadă ce se întâmplă şi, eventual, să înveţe din greşelile ei.  Sigur că scrisul o bântuie, se consumă foarte mult pentru cărţile ei şi de aici vine titlul cărţii.  “Illumination” sunt momentele de revelaţie, pe care le descrie ca venind de nicăieri.  Îşi aduce aminte cu precizie momentele în care a înţeles că Singer trebuie să fie surdo-mut, fata din “The Member of the Wedding” îndrăgostită de soţia fratelui etc.  şi nu are o altă explicaţie decât cvasi-mistică.  Chiar spune la un moment dat că scrisul ei e tot un fel de search of God.  “Night Glare” sunt momentele negre de depresie şi de suferinţă datorită bolii.  Însă accentul e pe iluminări, e recunoscătoare pentru ele şi îşi analizează destul de obiectiv şi succesele şi eşecurile, mărturiseşte emoţiile pe care le avea înainte de premierele pieselor adaptate după cărţile ei.  Nu este o narcisistă, însă îşi ştie valoarea.  Şi vorbeşte despre acea singurătate în iubire care traversează ca un leit-motiv toate operele ei. 

O lectură interesantă dacă eşti fan şi oarecum folositoare la a pricepe mai bine temele exploatate de Carson McCullers – dar sunt convinsă că nimeni nu are nevoie de ea ca să-i înţeleagă sau să-i iubească scrierile, sunt suficient de elocvente şi de bune de unele singure.  N-aş recomanda-o cu tot dinadinsul.

Fragilitate şi nevroză

Reflections in a Golden Eye – Carson McCullers

Penguin Modern Classics, 2008

Reflections in a Golden Eye

Ha!  După ce am citit mai mult de o lună la Inima… am dat gata Reflections in a Golden Eye într-o oră şi jumătate, m-am apucat de ea imediat ce am terminat însemnarea precedentă!  E adevărat, e mult mai scurtă, are 125 de pagini cu caractere măricele.

Gripping, cum spune americanul – aceeaşi minuţiozitate în crearea atmosferei dintr-o cazarmă din sudul american pe timp de pace.  Tot 5 personaje principale şi obsesiile a patru dintre ele, nevrozele lor – pentru că a cincea este o lady sudistă cam slăbuţă de minte, însă foarte atrăgătoare, care e pe undeva motivul suferinţelor celorlalţi şi al întâmplărilor din roman.

Se anunţă pe prima pagină o crimă care se petrece pe penultima.  Toată cartea este drumul către ea, gândurile ciudate care bântuie un triunghi de personaje diferit de alte două triunghiuri conjugale existente în paralel şi manifeste de la început.  Două cupluri, doi ofiţeri din cazarmă cu soţiile lor plus un simplu soldat – şi un carusel cu evoluţia relaţiilor dintre ei, marcate profund de nevrozele (poate chiar mai mult) soldatului, ale bărbatului înşelat şi soţiei înşelate.  McCullers e cinică, cei doi care se cuplează înşelând sunt sănătoşi la cap, în timp ce e evident că sunt şi cei mai superficiali.

La fel ca şi în “The Heart Is a Lonely Hunter”, atmosfera e grea, apăsătoare, plină de culori, mirosuri şi zgomote palpabile, în care se dizolvă întotdeauna câte ceva din emoţiile oamenilor.  Dar căpitanul Penderton, Alison Langdon şi soldatul Williams sunt mai alienaţi decât personajele din “Inimă”, mai greu de suportat şi mai noir.  Un bărbat cu înclinaţii sexuale incerte cauzatoare de obsesii pentru iubiţii nevestei, care oscilează de la iubire la ură la indiferenţă totală din fundul unei negre depresii.  O femeie bolnavă fizic şi cel puţin ciudată psihologic, a cărei cea mai frumoasă amintire e o vacanţă petrecută în singurătate într-o căbănuţă cu animale.  Un tânăr inert, placid, tarat în copilărie, care ascunde un fel de bestie în interior datorită sexualităţii complet reprimate.  Scriitoarea le descrie unele gesturi definitorii, îi cunoşti imediat iar repulsia faţă de ei nu întârzie să apară, chiar dacă înţelegerea e alături de ea.  Penderton vâră cu forţa un pui de pisică într-o cutie poştală, soldatul Williams petrece ore în şir în pielea goală pe o stâncă în pădure.

Nu e, cu toate astea, deloc greu de citit, pentru că pasiunile reprimate din ea şi calitatea scrierii te fac să intri cu totul în atmosferă şi să alergi în neştire către deznodământ, care, deşi anunţat, nu e banal şi rămâne incert până la capăt.  O altă poveste despre cât de fragili suntem, cum ne pot distruge angoasele şi cât de lipsiţi de apărare rămânem în ciuda experienţei sau inteligenţei.

Omul, acest trist animal incert

The Heart Is a Lonely Hunter – Carson McCullers

Penguin Modern Classics, 2008

The Heart is a Lonely Hunter

Mi-a luat incredibil de mult să termin cartea asta, după cum am mai scris – dar a fost conjunctură.  Carson McCullers continuă să mă fascineze şi cu această a doua carte pe care i-o citesc, după The Ballad of the Sad Cafe, despre care am scris aici.  Romanul de faţă a fost scris în anul 1940, când scriitoarea avea vârsta incredibilă de 23 de ani.  Viaţa ei, dealtfel, este un subiect excepţional în sine – foarte bolnavă, cu trei atacuri cerebrale înainte de 30 de ani, în urma diagnosticării greşite, de două ori, a unei febre reumatoide, măritată la 20 de ani, divorţată la 24, recăsătorită cu acelaşi bărbat la 28, separată de el la 31 când încearcă să se sinucidă, reîmpăcată cu el în acelaşi an, ca 5 ani mai târziu el să încerce s-o convingă să se sinucidă împreună, eşuează şi se sinucide numai el, diagnosticată cu cancer de sân la 45 de ani, suferă o mastectomie, moartă la 50 în urma unui final atac cerebral.  Abia aştept să mă apuc de autobiografia ei neterminată, pe care mi-am luat-o la pachet cu toate celelalte cărţi de proză pe care le-a scris.  Mai spun o dată cât de surprinsă sunt că la noi Carson McCullers este atât de puţin cunoscută – a avut parte de faimă şi glorie în America imediat după publicarea cărţii de faţă şi mi se pare una dintre cele mai bune prozatoare şi subtile cunoscătoare de oameni pe care le-am întâlnit.

Inima-i un vânător singuratic este o carte în care atmosfera, acel “mill town” (oraş industrial crescut pe lângă una sau mai multe fabrici, în general de textile în Anglia, Scoţia şi sudul US)  joacă un rol esenţial alături de cele cinci personaje principale cărora McCullers le creionează un an şi jumătate de existenţă.  Scriitoarea construieşte decoruri şi peisaje cu mare fineţe, aproape invizibil, în stil hemingwayan, prin fraze simple, dar pregnante, pe care le treci cu vederea fiindcă sunt parte din carnea poveştii omului cu care sunt asociate.  Talentul înnăscut de a crea imagini fluide se extinde apoi şi asupra personajelor – împleteşte perfect acţiunile lor cu ceea ce spun şi ceea ce simt, se creează o unitate ireproşabilă între simplitatea aparentă a vieţilor lor şi complexitatea emoţiilor şi gândurilor care-i bântuie.  Ştiu că sună aproape copilăresc ce scriu mai sus, fiindcă asta se presupune că face orice scriitor, însă la McCullers este foarte evidentă abilitatea de a crea împletirea natural, din prima, fără eforturi, de parcă locuise dintotdeauna în sufletul personajelor ei.  Or asta este uluitor dacă luăm în considerare vârsta ei când a scris cartea şi faptul că patru actori principali sunt bărbaţi în toată firea.  Felul în care le urmăreşte psihologia şi înţelege problemele politico-sociale care-i obsedează pe doi dintre ei sau emoţionale ale celorlalţi doi, dintre care unul este un mut, te face să te întrebi de unde şi-a dobândit maturitatea, înţelepciunea şi inteligenţa emoţională necesare, pe de o parte, şi stilul narativ impecabil pe de altă parte.

Mick e o puştoaică sensibilă de 13-14 ani, dintr-o familie amărâtă cu 6 copii, care ţine o pensiune în micul mill town.  În gazdă la ei se mută la un moment dat un mut, Singer, după ce prietenul cel mai bun e dus într-un ospiciu.  Patronul cafenelei non-stop din oraş, Biff Brannon, rămâne singur după moartea soţiei.  Jake Blount e un socialist obsedat şi alcoolic, personaj ce mi s-a părut aproape dostoievskian.  Dr. Copeland e un negru intelectual care şi-a îndepărtat familia de dragul convingerilor şi luptei sale pentru drepturile negrilor.  Viaţa fiecăruia dintre cei cinci ia în anul şi jumătate al poveştii câte o turnură abruptă datorită unor evenimente aparent disparate, care însă îi influenţează subtil şi pe ceilalţi şi sunt născute din conjunctura economico-socială a oraşului în anul 1938 şi 39, cu fascismul bântuind prin Europa şi adoptând o faţă specifică în sudul american.  Spunând aparent poveşti simple ale unor oameni simpli, McCullers face în acelaşi timp o radiografie pătrunzătoare a epocii, construind, cum am mai scris, o atmosferă concomitent ataşantă şi apăsătoare, de un impact puternic, extrem de perceptibilă vizual.

Personajul lui Singer mi s-a părut fascinant – ceilalţi patru îl folosesc, paradoxal, pe mut, ca partener pentru a-şi împărtăşi cele mai secrete gânduri şi cele mai arzătoare dorinţe şi visuri.  Toţi simt că el e singurul care înţelege şi creează în jurul lui un mit.  McCullers e genială când prezintă bârfele din întregul oraş pe seama lui Singer – fiecare şi-l asumă ca fiind de-al lui!  Religioşii cred că e un profet, evreii sunt convinşi că e evreu, irlandezii că e irlandez, socialiştii că e socialist.  Singer înţelege, el îi ascultă pe toţi şi îi priveşte pe toţi în ochi cu aceeaşi încredere, acelaşi calm, aceeaşi blândă tristeţe, a cărei sursă n-o înţelege nimeni.  Se oferă pe sine cu naturaleţe ca receptacol pentru refulările celorlalţi, ca depozitar al visurilor lor, fără să ceară niciodată nimic în schimb. Frumuseţea acestui personaj impresionează profund, ca şi fragilitatea şi failibilitatea lui şi este, de fapt, centrul întregului roman.

Deşi ceilalţi sunt la fel de bine descrişi, celălalt personaj care mi s-a părut formidabil este Mick, adolescenta americană îndrăgostită de muzica clasică, ce încearcă să se descopere pe sine într-o lume prea săracă pentru gândurile ei.  Delicateţea şi precizia cu care o înfăţişează McCullers în toate frământările ei, empatia cu ea, dragostea aş îndrăzni să spun, o fac să strălucească pe tot parcursul poveştii, în ciuda deznădejdii care pluteşte peste tot.

Fiindcă McCullers nu vede viaţa în roz, iar toată cartea e plină de tristeţe şi incertitudine.  Nu se tranşează nimic, cu excepţia vieţii lui Singer.  Cei patru trec prin încercări care-i schimbă poate fundamental în timpul în care-i urmărim, dar destinul lor rămâne în ceaţă.  Scriitoarea nu ne oferă soluţii sau răspunsuri la întrebări, ci fragmente subtile, adesea cu parfum de tristeţe, din viaţă aşa cum este.  Nu trage concluzii şi nu pretinde să ştie nimic, ci ne atrage în lumea creată de ea ca să simţim drama, forţa şi implacabilul din carnea fiecărei zile.

Nu am amintit despre cât de frumos şi expresiv mi se pare titlul romanului – poate cel mai frumos titlu pe care l-am întâlnit.  “Inima-i un vânător singuratic” – how true…

P.S.: Următoarea de care mă apuc e Răsfrângeri într-un ochi de aur (Reflections in a Golden Eye) fiindcă mi-a plăcut mult cum a terorizat-o luciat aici.

Pe nervi

Vaaaaaaaaai, ce mă enervează Paul Cernat!  Vaaaaai! În al şpelea ceas după scripturi i-am citit şi eu cronica la Zen din Observator cultural – aici.   Câtă rea-voinţă, băi tată!  Şi ce absolut nimic nou.  Aceleaşi monede bătute de toţi aberanţii, nimic nimicuţ despre câtă literatură e în Jurnal şi atacuri camuflate până şi atunci când “laudă” câte ceva. 

Un mesaj de la mine: e penibil, şefu’… E penibil rău.  E ridicol să faci miştocăreală până şi de scriitorii care-i plac.  Tot ce face MC e naşpa, nu?  Haide, zău… Şi-mi plăceau unele cronici ale dvs.  Ruşinică mare cu cronica asta, e atac la persoană, nu cronică… My 2 cents

Ich liebe diese Stadt!

O să-mi fie destul de greu să vă explic de ce Berlinul este, posibil, cel mai cool oraş în care am fost eu până acum.  Degeaba o să vă pun poze, e prima dată când simt că sunt complet irelevante.  Dealtfel am petrecut fix două-trei ore prin locurile “turistice” şi acolo am făcut fotografii – în rest nu avea sens şi nici n-aveam chef, sunt lucruri mult mai mişto de făcut în oraşul ăsta! 

Am ajuns în Berlin sâmbătă, pe 13 august, adică la exact 50 de ani de la ridicarea Zidului.  Găsiţi amănunte la zum aici.  Cu ea am preumblat şi da, ne-am şi oprit timp de 1 minut la ora 12, ascultând clopotele din Dom.  Mă gândesc cât de science fiction mi s-ar fi părut posibilitatea de a petrece acest weekend într-un Berlin fără zid acum 21 de ani.  Venind eu de la Viena, unde locuiesc… Bollocks, man!  Aşa că le mulţumesc mult berlinezilor c-au fost cei care au dat startul distrugând the first brick in the Wall.   

Revenind – dacă sunteţi turişti din aceia clasici cu ah! oh! vai! şi aparatul foto de gât în căutare de oraşe cu arhitectură perfectă şi istorie de sute sau mii de ani, părerea mea este să nu mergeţi la Berlin.  Nu că acest fel de turism n-ar fi totalmente respectabil din puntul meu de vedere, l-am făcut şi eu.  Mai mult decât atât, în ciuda părerilor aproape unanim contrare pe care le auzisem, mie Berlinul mi se pare un oraş foarte interesant şi din punct de vedere estetic/urbanistic datorită spaţiilor largi, eclectismului şi faptului că e atât de evidentă întâlnirea a două lumi.  Ce vreau să spun, citând-o un pic şi pe zum, este că Berllinul e departe de a fi Paris sau Roma, iar cine se aşteaptă la un peisaj similar şi îşi doreşte aşa ceva, trebuie să meargă acolo, nu aici.  Evident că, dacă vrei la muzeu, Berlinul este foarte ofertant – există Museum Insel cu cel puţin 4 muzee pline de kestii mişto, precum şi Gemälde Galerie care are vreo 10 tablouri pe care mi-aş fi dorit mult să le văd (Caravaggio, Breugel, Rembrandt etc – dar nu faci asta când ai mai puţin de 48 de ore la dispoziţie).  Dacă vrei istorie şi clădiri impresionante ai Humboldt Universität, Domul, Rotes Rathaus, Schloss Charlottenburg etc.  Numai că Berlinul nu trăieşte pe Unter den Linden şi nici în Charlottenburg!  În Berlin te duci să simţi atmosfera (ceea ce ştiam), să asculţi muzică, să vezi locurile underground şi cartierele cu străini, studenţi şi artişti; să umbli din bar în club în bar şi să ţi se spună poveşti.  De-aia am şi fost atât de norocoasă să fiu cu zum, probabil n-aş fi înţeles mare lucru altfel.

La ora 3 dimineaţa străzile din locurile cool despre care vă povesteam sunt pline!  Muzică peste tot (şi ce muzică!  incredibil de bună în orice gen de local te duci!), tineri sau nu, oricum fără nicio grijă pe lumea asta.  Berlinezii sunt o specie aparte iar turiştii lor cam la fel.  Eu una m-am simţit extraordinar şi tocmai am mai descoperit un loc unde mi-ar plăcea la nebunie să locuiesc.  Nu ştiu dac-aş rezista în ritmul Berlinului, e adevărat, mie mi se pare că acolo nu prea munceşte nimeni!  Probabil combinaţia ideală ar fi să stau în cumintea mea Vienă în timpul săptămânii şi în weekend acolo!  Oricum, această fugă a mea de weekend e un început, e un loc pe care vreau să-l explorez mai îndeaproape!

Închei sub poza asta făcută într-un loc cool, chic, old and retro în Kreuzberg, de unde a început hălăduiala de sâmbătă seara, adăugând că duminică spre luni n-am mai dormit, fiindcă ne-am prins la 3:30 a.m. (în oraş, evident, ascultând jazz şi povestind) că trebuie să plec spre aeroport peste mai puţin de două ore…

Berlin!

The capricorn flies to Berlin, beware!  😀

Impuls de moment

Iarăşi am intrat pe site la Polirom şi am făcut prăpăd.  Motivul nu-mi este cunoscut, fiindcă în ultima vreme n-am reuşit să termin nici măcar o carte nouă (mă chinui la The Heart Is a Lonely Hunter a lui Carson McCullers de aproape 3 săptămâni, deşi este splendidă).  E adevărat că am recitit, în nopţi insomniace, Jocul lui Ender, Vorbitorul şi jumătate din Xenocid, dar asta cred că nu se pune.  În fine, lista e mai jos, am pus pe ea şi împricinaţii de la care am aflat despre sau care mi le-au recomandat.  Dacă simţiţi nevoia să faceţi vreo recomandare, vă invit cu mare plăcere.  Doar ţineţi minte că trebuie să vă gândiţi, eventual, la nişte nopţi ploioase de toamnă, fiindcă am comandat cărţile în România, unde habar n-am când ajung.  Oricum, după ce plec într-un scurt concediu în US, pe 27 august.  Mâine merg la ambasadă să-mi iau viza (poate n-o iau, ha!ha!) Dacă vreţi să vedeţi cam ce fac acolo, mergeţi pe www.burningman.com 🙂  Nu vă mai spun că mi-e de pe acum o silă grozavă de zborul acela de 11 ore de la Frankfurt la San Francisco…

Între timp mai stau să mă gândesc dacă să dau o fugă până la Berlin weekendul ăsta.  Fascinant oraş, însă n-aş avea decât două zile şi e cam puţin… Globul de cristal mi-a zis să merg, dar nu plăteşte el avionul, fir-ar să fie! 😀

Lista de pe www.polirom.ro:

Memorii, Amintirile peregrinului apter, Rotonda plopilor aprinşi, De dincolo de ape – Valeriu Anania (via bughi)

Numele mierlei – Radu Pavel Gheo (via tero)

Venea din timpul diez – Bogdan Suceavă (via mihaela ursa şi eva)

Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi – L.D. Teodorovici

Cine adoarme ultimul – Bogdan Popescu

Amor intellectualis. Romanul unei educaţii – Ion Vianu (via micawber)

Planeta mediocrilor – Ioan Groşan

Simion liftnicul – Petru Cimpoeşu

Prinţul din negură – Carlos Ruiz Zafon

Harta şi teritoriul – Michel Houellebecq

Toate numele – Jose Saramago

Minciuni de vară – Bernard Schlink

Dialoguri – Jorge Luis Borges, Ernesto Sabato

Familia lui Pascual Duarte, Stupul – Camilo Jose Cela

Cât de mult o iubim pe Glenda, Bestiar – Julio Cortazar

Vorbeşte, memorie – Vladimir Nabokov

Versetele satanice – Salman Rushdie (ei bine, da, tocmai pe asta n-am citit-o…)

Teorema – Pier Paolo Pasolini

Totuşi, uman

Viaţa lui Kostas Venetis

Octavian Soviany.  Cartea Romanească, 2011

Roman primit direct de la autor, în vizită acum aproape o lună pe la Viena, după cum am mai scris.  De aceea este într-un fel ciudat să scriu despre el, practic am citit mai mult de jumătate în timp ce Octavian era aici şi ne conversam despre diverse.  Am lăsat să treacă o vreme, ca să mă gândesc şi să încerc să trec la starea de “rece”.

Citisem cronici, un interviu cu Octavian, postat la el pe site, luat de un critic ce-i e prieten, dar care a avut un şoc şi o totală rezistenţă la roman.  Sincer, eu nu înţeleg de ce – acuzaţiile de “pornografie” şi erou negativ absolut fără justificare nu şi-au găsit niciun fel de rezonanţă în receptarea mea.  Kostas Venetis e un tip complicat şi abject în multe momente, însă trăieşte pe bune şi nu e deloc uşor de uitat.  Dacă ne apucăm de ipocrizii şi uităm că i-am citit şi pe Sade, şi pe Henry Miller, Houellebecq sau Ryu Murakami, atunci putem face pe mimozele şi strâmba din nas la Kostas, altfel nu prea…

Cred că cel mai interesant este, vorba Mirunei, să găseşti miza acestui roman.  Pe lângă o frescă social-istorică fermecătoare a Europei de secol XVIII, cu un limbaj foarte bine adecvat, cu treceri prin evenimente fierbinţi ale căror descrieri care te fac să le retrăieşti cu toată forţa, Kostas reprezintă de fapt lupta cu viaţa a unui individ foarte pregnant, care este în acelaşi timp stăpânul şi sclavul trupului său, şi, dincolo de asta, o victimă perpetuă a instinctelor sale, dar şi un aventurier care-şi caută limitele, un demon al exceselor, tarat de ascendenţă şi total dezinteresat de descendenţă.

De ce îl urmărim pe failibilul, chinuitul şi sordidul Kostas Venetis în aventurile lui înspăimântătoare, tandre, stângace, idioate, oribile, superflue sau revelatoare?  De ce ne afundăm într-o psihologie mocirloasă şi ne pierdem în labirintul opac şi de multe ori alienant al vieţii lui?  Nu am un răspuns tranşant, însă cred că o facem, pe de o parte, din obsesie şi curiozitate, pentru că locurile, întâmplările şi personajele pe care le descrie Octavian Soviany te fac, în opinia mea, să te lipeşti de pagini.  Pe de altă parte cred că-ţi dai seama la un moment dat că există ceva dincolo de aparenta abilitate a autorului de a spune o poveste despre nemernicia infinită a unui personaj, nu mai crezi c-a vrut să prezinte un “demon” şi atât. 

Dealtfel Kostas Venetis spune în spovedania dictată partenerului său final de viaţă şi pat că aproape toată viaţa nu ştiuse de măreţia puterii divine, nu înţelesese e o unealtă a lui Dumnezeu.  Fiindcă Dumnezeirea vrea să se exprime şi aşa… De unde eu am tras concluzia că trebuie să căutăm în roman, dincolo de geniul răului dus până la absurditate uneori prezent în comportamentul personajului principal,  umanitatea ultimă din acest personaj.  Să facem un efort de sensibilitate, dar mai ales de compasiune (e limpede că autorul chiar crede în prezenţa divinităţii despre care vorbeam, deci compasiunea trebuie să fie arma principală) şi să ne desprindem de dezgustul provocat de răul din Kostas pentru a ne lăsa pătrunşi de sentimentul existenţei unei manifestări divine dincolo de înţelegerea noastră.

Dincolo de aceste considerente de ordin moral, Kostas “se ţine” foarte bine din punct de vedere literar.  Mi-a făcut plăcere s-o citesc şi am făcut-o cu uşurinţă, în ciuda încrâncenării cu care m-am ales în carne la câteva dintre scenele mai dure.  Unora li se va părea poate inutilă cantitatea de cruzime şi multitudinea de detalii sordide, însă mie mi se pare că altfel nu-i ieşea nici personajul, nici demonstraţia – cred că a intenţionat să zugrăvească lucrurile aşa, pentru a fi extrem de greu să fugi din lumea lui Kostas Venetis.  Singurul lucru pe care l-aş putea reproşa ar fi lipsa de relief şi, prin urmare, de credibilitate, a unor personaje (extrem de puţine, majoritatea sunt pregnante şi memorabile).