Omul, acest trist animal incert

The Heart Is a Lonely Hunter – Carson McCullers

Penguin Modern Classics, 2008

The Heart is a Lonely Hunter

Mi-a luat incredibil de mult să termin cartea asta, după cum am mai scris – dar a fost conjunctură.  Carson McCullers continuă să mă fascineze şi cu această a doua carte pe care i-o citesc, după The Ballad of the Sad Cafe, despre care am scris aici.  Romanul de faţă a fost scris în anul 1940, când scriitoarea avea vârsta incredibilă de 23 de ani.  Viaţa ei, dealtfel, este un subiect excepţional în sine – foarte bolnavă, cu trei atacuri cerebrale înainte de 30 de ani, în urma diagnosticării greşite, de două ori, a unei febre reumatoide, măritată la 20 de ani, divorţată la 24, recăsătorită cu acelaşi bărbat la 28, separată de el la 31 când încearcă să se sinucidă, reîmpăcată cu el în acelaşi an, ca 5 ani mai târziu el să încerce s-o convingă să se sinucidă împreună, eşuează şi se sinucide numai el, diagnosticată cu cancer de sân la 45 de ani, suferă o mastectomie, moartă la 50 în urma unui final atac cerebral.  Abia aştept să mă apuc de autobiografia ei neterminată, pe care mi-am luat-o la pachet cu toate celelalte cărţi de proză pe care le-a scris.  Mai spun o dată cât de surprinsă sunt că la noi Carson McCullers este atât de puţin cunoscută – a avut parte de faimă şi glorie în America imediat după publicarea cărţii de faţă şi mi se pare una dintre cele mai bune prozatoare şi subtile cunoscătoare de oameni pe care le-am întâlnit.

Inima-i un vânător singuratic este o carte în care atmosfera, acel “mill town” (oraş industrial crescut pe lângă una sau mai multe fabrici, în general de textile în Anglia, Scoţia şi sudul US)  joacă un rol esenţial alături de cele cinci personaje principale cărora McCullers le creionează un an şi jumătate de existenţă.  Scriitoarea construieşte decoruri şi peisaje cu mare fineţe, aproape invizibil, în stil hemingwayan, prin fraze simple, dar pregnante, pe care le treci cu vederea fiindcă sunt parte din carnea poveştii omului cu care sunt asociate.  Talentul înnăscut de a crea imagini fluide se extinde apoi şi asupra personajelor – împleteşte perfect acţiunile lor cu ceea ce spun şi ceea ce simt, se creează o unitate ireproşabilă între simplitatea aparentă a vieţilor lor şi complexitatea emoţiilor şi gândurilor care-i bântuie.  Ştiu că sună aproape copilăresc ce scriu mai sus, fiindcă asta se presupune că face orice scriitor, însă la McCullers este foarte evidentă abilitatea de a crea împletirea natural, din prima, fără eforturi, de parcă locuise dintotdeauna în sufletul personajelor ei.  Or asta este uluitor dacă luăm în considerare vârsta ei când a scris cartea şi faptul că patru actori principali sunt bărbaţi în toată firea.  Felul în care le urmăreşte psihologia şi înţelege problemele politico-sociale care-i obsedează pe doi dintre ei sau emoţionale ale celorlalţi doi, dintre care unul este un mut, te face să te întrebi de unde şi-a dobândit maturitatea, înţelepciunea şi inteligenţa emoţională necesare, pe de o parte, şi stilul narativ impecabil pe de altă parte.

Mick e o puştoaică sensibilă de 13-14 ani, dintr-o familie amărâtă cu 6 copii, care ţine o pensiune în micul mill town.  În gazdă la ei se mută la un moment dat un mut, Singer, după ce prietenul cel mai bun e dus într-un ospiciu.  Patronul cafenelei non-stop din oraş, Biff Brannon, rămâne singur după moartea soţiei.  Jake Blount e un socialist obsedat şi alcoolic, personaj ce mi s-a părut aproape dostoievskian.  Dr. Copeland e un negru intelectual care şi-a îndepărtat familia de dragul convingerilor şi luptei sale pentru drepturile negrilor.  Viaţa fiecăruia dintre cei cinci ia în anul şi jumătate al poveştii câte o turnură abruptă datorită unor evenimente aparent disparate, care însă îi influenţează subtil şi pe ceilalţi şi sunt născute din conjunctura economico-socială a oraşului în anul 1938 şi 39, cu fascismul bântuind prin Europa şi adoptând o faţă specifică în sudul american.  Spunând aparent poveşti simple ale unor oameni simpli, McCullers face în acelaşi timp o radiografie pătrunzătoare a epocii, construind, cum am mai scris, o atmosferă concomitent ataşantă şi apăsătoare, de un impact puternic, extrem de perceptibilă vizual.

Personajul lui Singer mi s-a părut fascinant – ceilalţi patru îl folosesc, paradoxal, pe mut, ca partener pentru a-şi împărtăşi cele mai secrete gânduri şi cele mai arzătoare dorinţe şi visuri.  Toţi simt că el e singurul care înţelege şi creează în jurul lui un mit.  McCullers e genială când prezintă bârfele din întregul oraş pe seama lui Singer – fiecare şi-l asumă ca fiind de-al lui!  Religioşii cred că e un profet, evreii sunt convinşi că e evreu, irlandezii că e irlandez, socialiştii că e socialist.  Singer înţelege, el îi ascultă pe toţi şi îi priveşte pe toţi în ochi cu aceeaşi încredere, acelaşi calm, aceeaşi blândă tristeţe, a cărei sursă n-o înţelege nimeni.  Se oferă pe sine cu naturaleţe ca receptacol pentru refulările celorlalţi, ca depozitar al visurilor lor, fără să ceară niciodată nimic în schimb. Frumuseţea acestui personaj impresionează profund, ca şi fragilitatea şi failibilitatea lui şi este, de fapt, centrul întregului roman.

Deşi ceilalţi sunt la fel de bine descrişi, celălalt personaj care mi s-a părut formidabil este Mick, adolescenta americană îndrăgostită de muzica clasică, ce încearcă să se descopere pe sine într-o lume prea săracă pentru gândurile ei.  Delicateţea şi precizia cu care o înfăţişează McCullers în toate frământările ei, empatia cu ea, dragostea aş îndrăzni să spun, o fac să strălucească pe tot parcursul poveştii, în ciuda deznădejdii care pluteşte peste tot.

Fiindcă McCullers nu vede viaţa în roz, iar toată cartea e plină de tristeţe şi incertitudine.  Nu se tranşează nimic, cu excepţia vieţii lui Singer.  Cei patru trec prin încercări care-i schimbă poate fundamental în timpul în care-i urmărim, dar destinul lor rămâne în ceaţă.  Scriitoarea nu ne oferă soluţii sau răspunsuri la întrebări, ci fragmente subtile, adesea cu parfum de tristeţe, din viaţă aşa cum este.  Nu trage concluzii şi nu pretinde să ştie nimic, ci ne atrage în lumea creată de ea ca să simţim drama, forţa şi implacabilul din carnea fiecărei zile.

Nu am amintit despre cât de frumos şi expresiv mi se pare titlul romanului – poate cel mai frumos titlu pe care l-am întâlnit.  “Inima-i un vânător singuratic” – how true…

P.S.: Următoarea de care mă apuc e Răsfrângeri într-un ochi de aur (Reflections in a Golden Eye) fiindcă mi-a plăcut mult cum a terorizat-o luciat aici.

Advertisements

15 Comments

  1. Andreea said,

    20/08/2011 at 12:30 pm

    Am citit-o si eu de curand si mi-a placut, desi Balada ramane deocamdata favorita mea. Cel mai mult mi-a placut de Mick cu aspiratiile ei, cu acea camera interioara prin care se detasa de greutatile vietii si m-a durut resemnarea ei de la final. In schimb nu am empatizat cu doctorul si cu disputele raciale. Cat despre Singer, sa spunem ca am incercat some mixed feelings. Am avut impresia ca nu i-a inteles cu adevarat pe niciunul dintre personaje si ca doar s-a complacut in acel rol de confesor pentru fiecare in timp ce el era cam self-absorbed. Iti recomand si filmul, mi-a placut foarte mult desi omite cateva evenimente, cum ar fi incidentul in care este implicat fratele lui Mick, episod care pe mine m-a impresionat in carte. Si in film l-am vazut pe Singer intr-o lumina mai placuta, mai empatic si mai profund.

  2. capricornk13 said,

    20/08/2011 at 1:50 pm

    Hm… mie Singer mi se pare extraordinar de profund, însă e adevărat că poate e numai imaginaţia mea de vină – cred că într-un film poate fi jucat foarte bine, într-adevăr. Îmi amintesc de Malkovich in Şoareci şi oameni… Ce rol!
    Eu n-am insistat pe camera interioară a lui Mick în însemnare fiindcă e mult mai mişto în carte decât orice aş putea spune eu despre ea 🙂 Iar de empatizat da, şi eu am empatizat mai mult cu Portia decât cu taică-su, pentru că aşa este şi gândit personajul. În schimb Biff Brannon e surprins impecabil!

  3. 21/08/2011 at 3:45 pm

    Deci de aia te-ai apucat de “Răsfrângeri într-un ochi de aur”. Norocoaso! 🙂 Si-au trait pina la adinci batrinete…

  4. capricornk13 said,

    21/08/2011 at 4:38 pm

    🙂

  5. mulliganoglu said,

    22/08/2011 at 8:59 pm

    pana la adanci batraneti

  6. capricornk13 said,

    23/08/2011 at 7:28 am

    nu înjurăm aici, mulli, da? te rog…

  7. mulliganoglu said,

    23/08/2011 at 9:57 am

    de cand “ionica suciu” e injuratura?!

  8. capricornk13 said,

    23/08/2011 at 2:01 pm

    😀

  9. mulliganoglu said,

    23/08/2011 at 2:09 pm

    chiar nu inteleg de ce razi. lipsa asta de seriozitate ma intristeaza, capriiiiii.

  10. capricornk13 said,

    23/08/2011 at 2:54 pm

    mulli, te-am rugat fără comentarii la adresa lui c s, e valabil şi pentru postul ăsta şi pentru cele viitoare, nu numai pentru locul în care ţi-am scris
    ştii foarte bine că nu admiră nimeni pe nimeni

  11. biancas said,

    23/08/2011 at 2:55 pm

    Capri
    Beware, Singer nu este mut, este surd. (Ca o paranteză nuştiucîtdebinevenită, muţenia este un corolar al surzeniei, nu poţi vorbi, dacă nu auzi sunete, formula surdo-mut este incorectă). Singer este personajul central al cărţii taman pentru că el vorbeşte numai în numele iubirii – grasul grec cu care nu mai termină de comentat şi îi descrie pe toţi cei care îi calcă prin cameră – dar vorbeşte mult, pînă la epuizare. El este cel mai ispititor de a fi “recunoscut” ca metaforă, pentru că e cel mai puternic, prin handicapul lui, toţi ceilalţi se destăinuie unui confesor căruia îi este imposibil să îi audă. Singer se sinucide în final pentru că singurul lui interlocutor a murit.
    Să ştii că şi eu am stat mult să mă gîndesc dacă este un personaj printre celelalte, sau o metaforă şi am ajuns la concluzia că toate personajele sunt metafore ale singurătăţii.
    Mă bucur că ai scris, uăf, di cînd ti-am pîndit.

  12. capricornk13 said,

    23/08/2011 at 3:01 pm

    biancas: tehnic ai dreptate; dar eu am folosit limbajul lui McCullers, care îi spune în toată cartea “The Mute”; şi outline-ul se numeşte “The Mute”;
    interpretarea ta este diferită de cea a autoarei; în autobiografie spune că a căutat un personaj care să fie confesorul tuturor şi a avut într-o bună zi revelaţia că acest personaj, pe care îl construise deja, trebuie să fie “deafmute”…
    din câte înţeleg eu la Carson McCullers, niciun personaj nu este o metaforă pentru nimic, însă singurătatea este, într-adevăr, marota ei centrală; deci o poţi considera personaj
    mulţumesc frumos de atenţie, mă bucur că aşteptai! sper să nu te superi pentru locurile în care nu suntem de acord! 🙂

  13. biancas said,

    23/08/2011 at 3:26 pm

    🙂 Eu îţi mulţumesc pentru precizări, însă esenţialul rămîne. “Deafmute” e o confuzie comună.
    Şi vorbim despre un personaj care – în mintea mea, cel puţin, deşi Carson nu spune nimic despre aşa ceva – este o metaforă a unui dumnezeu obosit. Care nu poate auzi, dar comunică prin semne, care nu aduce apocalipsa, însă e bijutier, care nu te poate auzi, însă stă cu tine, care nu mai are cu cine vorbi şi moare. Mie, una, de asta mi s-a părut atît de intensă cartea. Vorba ceea, pînă şi Dumnezeu e singur cuc.

  14. capricornk13 said,

    23/08/2011 at 3:36 pm

    dacă stau bine să mă gândesc, îmi place foarte tare interpretarea asta a ta cu “dumnezeul obosit”! Singer este fundamental bun, şi încearcă din răsputeri să le ofere celorlalţi mângâiere;
    însă nu moare fiindcă nu mai are cu cine vorbi, moare din dragoste;
    concepţia fundamentală a lui CarsonMcCullers despre iubire, de unde derivă obsesia ei că suntem întotdeauna singuri, este că în toate relaţiile interumane există un “lover” şi un “beloved”, iar în general “beloved” iubeşte un terţ, mai rar pe nimeni; mutând acest triunghi omniprezent la McCullers aici, vezi că Mick îl iubeşte pe Singer care-l iubeşte pe Antonapoulos, Biff o iubeşte pe Mick etc.

  15. biancas said,

    23/08/2011 at 3:40 pm

    🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: