O poveste la început de toamnă

Astăzi bunica mea paternă ar fi împlinit 95 de ani.  Din fericire pentru ea, viaţa i s-a sfârşit acum ceva mai mult de un an şi jumătate fără chinuri (se presupune), după trei zile de comă profundă în urma unui atac cerebral.  Nu am idee de ce am simţit nevoia să scriu despre ea tocmai acum – nu vă speriaţi, n-o să fie niciun fel de bocet, nici vreo înălţare în slăvi a unor calităţi nemaiîntâlnite, nici o judecată.  Mai degrabă o mărturisire despre fapte, ca în speaker for the dead.  N-am fost niciodată la mormântul ei, n-am vizitat dealtfel niciodată pe nimeni la cimitir.  Nu mi-a trecut niciodată prin cap că asta ar folosi la ceva şi în primul rând nu am eu niciun fel de sentiment sau tragere de inimă către astfel de gesturi.  Din punctul meu de vedere, atunci când cineva moare, s-a dus, e gata.  Dacă te mai gândeşti la el, bine, trăieşte ca amintire a ta.  Dacă nu, e absolut ridicol să încerci să răscumperi asta ducând flori sau facând o mutră tristă pe la parastase şi pomeni.  E suficient că a trebuit să iau parte la cinci înmormântări ortodoxe (cele absolut obligatorii, din familia mea imediată plus una la mama unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei).  Atât “ceremonialul” religios în sine, cât mai ales cutumele de care este înconjurat sunt de o barbarie şi de un prost gust pe care cred că şi bunică-mea le găsea pe jumătate de neconceput.

Bunică-mea a fost exemplul cel mai clar pe care l-aş fi putut avea că poţi să ai extrem de multă inteligenţă nativă, însă inteligenţa asta combinată cu o infirmitate emoţională profundă, de care tu eşti absolut nevinovat, dă un rezultat al naibii de tâmpit.  S-a născut în 1916 în Bacău, într-un sat de pe lângă Oneşti.  Mama ei a murit când ea avea numai 2 ani, aşa că a rămas în “grija” tatălui, care era jandarmul satului, un om foarte crud, complet nepăsător faţă de cei doi copii ai săi, interesat numai de negustoria şi gheşefturile pe care le făcea cu diverşi.  Şi a mamelor vitrege care au urmat, în număr de trei.  Culmea este că una dintre ele a fost mai miloasă cu bunică-mea decât propriul ei tată, care i-a interzis să mai meargă la şcoală după două clase primare şi a trimis-o cu oile pe câmp.  Hainele ei constau într-o cămaşă şi o pereche de opinci.  Cămaşa era înlocuită când se rupea.  De mâncare primea mămăligă, brânză şi ceapă, rareori câte un ou, în timp ce taică-su se aşternea pe chiolhanuri cu nenumăraţii musafiri şi îi bătea crunt pe ea şi pe fratele ei mai mare cu doi ani atunci când îi prindea furând câte ceva de mâncare din bucătărie.  Aşa că nu e de mirare că atunci când avea aproape 15 ani a complotat împreună cu fratele ei să fure niscai lucruri de prin casă, ce puteau căra în două boccele, şi să fugă la Bucureşti.  Când mai vine câte cineva să-mi povestească despre măreţia, bunul simţ şi bunătatea ţăranului român sau să abereze că veşnicia s-a născut la sat, mă cam buşeşte râsul.  I-a căutat zile întregi cu câinii până s-a prins c-au luat-o cu trenul spre capitală. 

Când au ajuns la Bucureşti, şi-au găsit cu chiu, cu vai, câte o gazdă.  Fratele i-a cerut toate lucrurile pe care le furaseră (ţoale, niscai tacâmuri, prostii) ca să le vândă şi să-i aducă partea.  Evident că s-a dat pierdut.  Ea a reuşit să se angajeze într-un atelier de ţesătorie, şi-a schimbat prenumele ca să nu fie găsită de tatăl ei (numele de familie era banal) şi aşa supravieţuit, deşi în sărăcie.  La 22 de ani l-a întâlnit pe bunicul meu, muncitor la Malaxa (fugit şi el din Basarabia la 18 ani, în vremea foametei) şi s-a măritat cu el la 23, în anul în care începea războiul.  Din fericire bunicul meu muncea pe liniile de armament, aşa că a fost mobilizat pe loc, scăpând de coşmarul frontului.  Au avut doi băieţi, unul născut în 42, celălalt în 48.  După ce a avut primul copil, bunică-mea nu a mai muncit niciodată, în urma hotărârii bunicului meu, un om cu adevărat de modă veche, care nu credea că se cade ca nevastă-sa să umble prea mult de capul ei.  A fost probabil singurul lucru în care a fost ascultat toată viaţa lui alături de ea, pentru că încăpăţânarea şi duritatea femeii erau absolut nelimitate.  Nu şi-a iertat niciodată tatăl şi fratele pentru ce i-au făcut, deşi a acceptat să vorbească cu ei după mai mult de 10 ani. 

Tot restul s-a făcut aşa cum a vrut ea.  Avea două obsesii provenite, fireşte, din copilărie – teama patologică de sărăcie şi cartea.  Pentru că ea nu a fost lăsată să meargă la şcoală, învăţătura a devenit cea mai înaltă valoare a ei, secondată la mică distanţă de confort material.  Şi, cum era prea târziu să mai facă ceva în privinţa ei înseşi, în afară de a citi cât şi ce era în stare, şi-a trasferat obsesia pentru învăţătură asupra copiilor, pe care, cu inteligenţa incredibilă pe care o avea şi cu un instinct infailibil, asociate unei pisălogeli continue, a izbutit să-i transforme în nişte maşini extrem de eficiente de acumulat cunoştinţe.  Nu puteau greşi niciodată pentru că, pe lângă faptul că erau aspru pedepsiţi, dispreţul şi dezamăgirea pe care le afişa mama lor erau de nesuportat.  Este incredibil cum o femeie care nu pricepea absolut nimic din lecţiile de geografie sau de chimie sau what have you ale copiilor se prindea când le neglijau şi stătea pe capul lor până ştiau totul perfect.  Ciudat este că a reuşit să facă lucrurile astea dezvoltând în ei o pasiune reală pentru a şti, nu i-a obligat pur şi simplu, făcându-i să urască şcoala, aşa cum am fi înclinaţi să credem.  De la o vreme încolo au început să înveţe pentru că aşa vroiau ei şi ambii citeau enorm, cumpărându-şi cărţi din banii economisiţi din biletele de tramvai.

Teama de sărăcie i-a făcut pe bunici să economisească tot timpul, cumpărându-şi întâi o casă mai mică, apoi una mai mare, cu o curte frumoasă, cea în care am crescut şi eu, pe care au extins-o şi îmbunătăţit-o în timp.  Ea a învăţat să croiască singură haine pentru ea şi pentru copii, mai rotunjea veniturile familiei cosând pentru vecine, vânzând una alta de prin curte, legume sau fructe.  Nu era, totuşi, zgârcită, se îmbrăcau şi mâncau foarte bine, ca să vadă lumea ce gospodari sunt, însă n-ar fi cheltuit niciodată nici măcar un bănuţ pe “fleacuri”.  Pentru ea nu exista ideea de plăcere, ci numai cea de datorie. 

Şi aici începe partea cu adevărat tristă.  Cred că femeia asta nu a fost niciodată fericită, cred că noţiunea îi era, dealtfel, complet străină.  De, din păcate nu exista nici conceptul, nici cursuri de inteligenţă emoţională pe vremea aia.  Avea momentele ei de tihnă, de care se bucura, erau cele în care le spunea poveşti (întotdeauna din viaţă, întotdeauna moralizatoare sau cu un ţel) copiilor ei şi nouă.  Aproape întotdeauna mai făcea, dealtfel, ceva în timpul ăsta.  Însă avea o neîncredere completă în toată lumea din jur, cu toţii erau duşmani, toţi vroiau ceva de la ea, să fure, să fie necinstiţi, erau invidioşi, răi, proşti.  Excepţiile erau copiii ei, însă nici pe ei nu-i trata blând deloc, ba era batjocoritoare şi extrem de dură cu ei atunci când acţiunile lor nu se conformau codului ei despre lume şi viaţă.  Din această cauză practic suferea în permanenţă în interior fără să conştientizeze.  Iar exterior nu manifesta nicio emoţie cu excepţia furiei, supărării, sau a unui umor destul de tăios, şi asta a indus tuturor celor apropiaţi.  Sentimentalismul era o porcărie care împiedica reuşita în viaţă, iar ea avea un drum de făcut.  Nu a fost niciodată îndrăgostită de nimeni.  Pe bunicul meu l-a luat fiindcă era un băiat bun şi muncitor, plus că era “serios”.  Nici nu l-a iubit cine ştie ce, îl respecta, avea grijă de el, dar exclusiv din sentimentul datoriei  (compasiunea şi empatia sunt nişte necunoscute enorme pentru femeia asta, n-a fost în viaţa ei în stare să înţeleagă ce simt ceilalţi, deşi putea intui ce gândesc raţional, datorită inteligenţei şi experienţei de viaţă). 

Şi-a dat afară din casă proprii copii în numeroase rânduri, lăsându-i luni de zile să se descurce cum or şti – în special pe tata, care era cam golan de felul lui.  Îi ierta cu nişte mutre de-ţi venea s-o iei la fugă, în condiţii draconice şi asigurându-se că nu se va repeta – îi spiona fără pic de jenă.  Şi-a tratat nurorile cu răutate, condescendenţă şi dispreţ.  Le-a lovit şi le-a rănit în permanenţă, acolo unde ştia că le doare cel mai tare.  Nu erau, desigur, suficient de bune pentru băieţii ei, iar pentru ea cu atât mai puţin.  Se credea campioana moralităţii pentru că n-a iubit niciodată, a dreptăţii pentru că toţi ceilalţi erau nişte proşti mincinoşi şi invidioşi.  De un egoism feroce, în cercul căruia intrau, e drept, copiii ei apoi noi, dar neezitând să ne lovească zdravăn atunci când atentam cumva la augustele ei păreri despre orice, a făcut, datorită acestei lipse de afectivitate şi emotivitate cauzate de copilăria cumplită, extrem de mult rău.

Unul dintre băieţi i-a murit la 48 de ani.  Tragedia nu a doborât-o pe ea, ci pe soţul ei, care a mai reuşit să supravieţuiască doar un an.  A fost prima dată când eu am văzut-o plângând (aveam 24 de ani şi trăisem cu ea în permanenţă primii şase, apoi încă 8 de vacanţe).  M-a învăţat să citesc la 2 ani şi jumătate şi să scriu la 3, iar din momentul în care învăţasem toate literele aveam de scris câte o pagină de caiet pe zi, altfel nu aveam voie să mă joc.  Era destul de blândă (mai îmbătrânise) şi stătea foarte mult, în permanenţă, de vorbă cu mine, spunându-mi poveşti din viaţa ei.  Însă nu aveam voie să ies din curte sau să mă joc cu alţi copii – ei erau proşti, murdari, leneşi şi invidioşi.  M-a bătut groaznic singura dată când am avut curajul să ies singură din curte – îi culesesem ei un buchet de flori.  În rest ne înţelegeam cu condiţia să învăţ tot ce trebuia să învăţ şi să fac frumos “în lume” – pentru că era foarte mândră şi nu suporta să “ne facem de râs”.  Nu se juca cu mine, însă era tot timpul în preajma mea, comunicând şi simţindu-se bine.  Era foarte bucuroasă când mergeam în vacanţe acolo şi se cam supăra când stăteam cu nasul prin cărţi toată ziua.  Ştia să aibă o anumită bunătate şi dulceaţă cu mine, ceda uneori ispitei de a fi doar bună.

Muncea extraordinar de mult în curte, grădină, bucătărie, casă.  Şi a avut energie aproape până la capăt şi o sănătate demnă de invidiat.  Uita spre sfârşitul vieţii, uneori divaga mai mult decât trebuie şi devenise foarte obositoare cu obsesiile ei.  Totuşi, a rămas lucidă şi coerentă, cu sarcasmul obişnuit apărând la suprafaţă când nu te aşteptai, întotdeauna vioaie când urca din beci cu câte o sticlă de vin ca să ne îmbie să lungim vizitele. 

Deşi m-a crescut şi am ţinut extrem de mult la ea, n-am suferit aproape deloc atunci când s-a dus.  Sună aproape monstruos, însă cred că era timpul, obosise şi ea.  Devenise extrem de fragilă.  Şi nu mai intra în personaj, în femeia de cremene care nu ştie cum să arate dacă iubeşte sau dacă iartă pe cineva.  Nu mai putea să-şi arate colţii în timp ce dăruieşte, nici să ne certe că nu suntem în stare de nimic aşa cum trebuie, nici să facă acele observaţii de o subtilitate uimitoare.  Enough is enough.

Advertisements
%d bloggers like this: