Burning Man – partea a 3-a

Miercuri a fost, practic, prima zi plină de BM, începută înainte de 8 dimineaţa (chiar dacă noaptea e frig ca dracu, eu nu mai puteam să dorm multă vreme după răsărit, devenea insuportabil sub teepee).  Am pregătit micul dejun pentru toată lumea împreună cu amicul francez; în afară de el mai aveam doi români, o ucrainiancă cuplată cu un neozeelandez, un ucrainian cuplat cu o rusoaică, un tip din Hong-Kong, o americano-canadiană şi pe singurul american născut acolo, care e, fireşte, evreu :D.  Ni s-au mai alăturat pe parcurs un italian, o hispano-americancă şi o americancă pe jumătate marocancă pe jumătate altă naţie europeană pe care nici ea n-o ştia prea bine.  Ar fi trebuit să avem şi un indian în grup, pentru coloratură, însă n-a mai ajuns pe tema uraganului Irene.  Dacă te uitai în jur vedeai dealtfel că la BM sunt aproape numai caucazieni (vorba cuiva, cel mai diversificat grup de albi pe care-l poţi întâlni în America!), foarte puţini negri (în general complet goi!) şi ceva mai mulţi asiatici.  Amicii “americani” l-au întrebat pe un coleg de birou negru de ce nu vin mai mulţi negri la BM, iar răspunsul a fost genial: “you know, man, the sight of a bunch of white guys burning stuff is a bit too much for us!”

Pe la 11 am plecat în explorare pe biciclete cu americanca şi the hong-kong guy, în căutarea unui “bubble bar” (şampanie, man!) – în ghidul pe care l-am primit la intrare erau trecute toate evenimentele notabile cu locurile pe hartă unde se puteau găsi.  După o călătorie absolut epuizantă cu bicicletele la 40 de grade în deşert, vreo oră, am găsit barul nefuncţional, aşa că am recurs la următorul loc unde puteam găsi ceva pentru setea mistuitoare care ne dobora – un Irish pub cu trance la maximum, canapele şi fotolii pe terasa umbrită şi două Guiness pe care le-am împărţit frăţeşte la 3.  Poveşti cu o irlandeză care venea a 5-a oară, dans cu un irlandez complet wasted, dar extrem de mişto, free hugs de la toată lumea (asta cu free hugs e un laitmotiv).  Am plecat mai departe, spre 4:30 B, unde era un frozen margaritas place.  Am petrecut vreo 3 ore minunate, sporovăind cu o grămadă de lume în jurul paharelor îngheţate şi dezbătând o vreme îndelungată dacă sexul la prima întâlnire e ok sau mai mult decât ok (opinii contra nu existau!) 😀

Fotografiile sunt mai elocvente decât ce-aş putea eu povesti, e un haos hippie, cu tot felul de creaţii arhitectonice în deşert şi în materie de vestimentaţie, oameni care dansează, beau, cântă, fumează marijuana şi sunt foarte deschişi şi loving către ceilalţi.  Toată lumea zâmbeşte, te întâmpină cu bucurie, te îmbrăţişează, schimbă impresii, dăruieşte lucruri.  Nimic nu este contra cash la BM, în central camp se vinde cafea, limonadă şi gheaţă de către organizatori, folosind voluntari.  Atât.  În rest, toate taberele oferă ceea ce au de oferit gratis – băutură, mici cadouri, mâncare – de exemplu am primit o plăcintă cu mere de la nişte tipi dintr-o tabără numită “the housewives of… ” ceva orăşel din Midwest 🙂  Pe străzi şi în special pe central playa se plimbă permanent vehicule imense cu muzică house, party-uri mobile, în care te poţi urca atunci când vrei.  Dealtfel toate vehiculele special create pentru BM sunt înregistrate dinainte – trebuie un permis special pentru ele.  Au forme total trăznite, de la double-deckers la tancuri, animale sau avioane.

Seara, pe întuneric, am făcut un tur de playa în grup şi am dansat în vreo 3 locuri – muzică trance foarte bună, sonorizare excelentă, scene, lumini şi lume ca la nebuni peste tot.  Trebuiau văzute the LA chicks-glamour girls, gătite ca la club, majoritatea în alb orbitor, cu nişte corpuri de te lua ameţeala.  Dacă tipii de la noi din grup n-ar fi fost nişte distinşi oameni de ştiinţă (n-am să scriu nerds, ca să nu se înţeleagă greşit!) cu preocupări înalte :D, ci ar fi înclinat spre tiparul românului obişnuit, şmecheraş, mitocan şi gagicar, cu harfe de macho, cred c-ar fi trebuit să-i resuscităm din cinci în cinci minute…

Joi am văzut cel mai mult din BRC şi am făcut cele mai multe poze.  Practic am baleiat oraşul pe jos timp de vreo 5 ore, profitând de compania amicului innebunit de fotografie care nu putea să se deplaseze prea bine pe bicicletă cu “tunul” pe care-l folosea.  Vedeţi mai sus şi mai jos producţiile mele banale, însă abia aştept să reuşească el să-şi descarce şi să-şi selecteze dintre miile de fotografii făcute.  Seara am îngheţat în timpul turului de playa, aşa că am revenit pentru ceai la tabără relativ devreme şi a urmat cea mai friguroasă noapte (după cea mai călduroasă zi – logic, nu?!) – prima în care am îngheţat în sacul de dormit înfofolită zdravăn.  Cred că erau în jur de 5 grade, aşa că m-am trezit la 4 dimineaţa cu forţa, numai bine pentru a prinde grupul care mergea spre templu să prindă răsăritul de soare în deşert. 

To be continued…

Burning Man – Partea a 2-a

Şi iată că începe cu adevărat aventura Burning Man.  Unii dintre noi (eu, Caroline şi cuplul din Noua Zeelandă) aveam biletele la “will call”, adică trebuia să le preluăm de la faţa locului, lucru care ne cam îngrijora, fiindcă citisem în Survival Guide că ne poate întarzia destul de tare – cozile la intrare sunt foarte mari în primele zile de la deschidere, iar festivalul se deschide luni.  Anul ăsta era cu deosebire special, pentru că a fost singurul, de la primul eveniment din 1986, la care biletele au fost epuizate cu săptămani înainte – în mod normal se putea veni oricand şi cumpăra bilet de la poartă.  Spre norocul nostru nu era aproape nimeni acolo, în schimb era o furtună de nisip (a se citi praf foarte fin) destul de măricică, ceea ce m-a făcut să regret că nu mi-am luat “the desert goggles” (ochelarii de deşert) din rucsac.  Am continuat drumul, amenajat frumos pe cate 3 benzi pe sens marcate cu jaloane şi înţesat de panouri cu poezii şi ziceri filozofico-spirituale pe partea dreaptă, într-o orbire destul de totală din cauza prafului din aer.  Din fericire coada a fost foarte mică, numai 15-20 de minute, şi am ajuns la controlorii de la intrare.  Echipaţi de data asta cu ochelarii, am coborat toţi 11 din RV, pentru prezentarea biletelor şi pentru controlul vehiculului – oamenii sunt serioşi în special pentru că nu acceptă să aduci vizitatori “clandestini”, dar şi pentru că drogurile şi armele de foc sunt interzise.  Mă rog, pentru prima parte… să nu comentăm! 🙂  Am avut acolo surpriza să fim “botezaţi” noi, cei care veneam pentru prima oară: a trebuit să “înotăm” în praful de pe playa, adică să ne tăvălim zdravăn pe jos, apoi să răcnim cat ne ţineau puterile, în timp ce izbeam cu o bară de metal un fel de clopot, “I am not a virgin any more!”.  După acest spectacol absolut hilar, pe care sper să-l fi fotografiat veteranii ca să vi-l pot arăta, am fost îmbrăţişaţi cu foarte multă căldură de controlorii costumaţi cum nu se poate mai mişto, ni s-au reamintit regulile de bază (what does not come out of your body does not go into the portapotties, do not use anything else but the one-ply toilette paper provided) şi am plecat mai departe, în încercarea de a ne găsi un loc (încă) liber pentru tabără.

E timpul să vă povestesc puţin despre cum arată oraşul Black Rock City, gazda Burning Man, oraş care se creează, apoi dispare cu desăvarşire, lăsand deşertul intact, după eveniment.  Pentru cei curioşi, imaginea din satelit de anul acesta aici: https://twitter.com/#!/sfslim/status/111206909062811649.  Ceilalţi, imaginaţi-vă două  cercuri concentrice dispuse în interiorul unui cadran de ceas, din care lipseşte “felia” dintre ora 10 şi ora 2.  Partea din interiorul cercului mic, plus felia care lipseşte sunt libere complet de “locuinţe” (a se citi rulote, corturi) şi străzi, fiind adevărata “playa” pe care sunt dispuse toate creaţiile artistice importante, inclusiv “the Man”, construcţia care dă numele festivalului şi “the Temple”, locul cel mai spiritual al evenimentului.  Dinspre centru, playa, interiorul cercului mic, numit Esplanade, porneşte câte o stradă principală (rază de cerc) la fiecare “oră” şi, când cercul se lărgeşte, diviziune – “străzile” 2, 3, 3:30 etc.  Între cele două cercuri concentrice care delimitează playa de exteriorul oraşului sunt multiple străzi-cercuri concentrice (evident din ce în ce mai largi dinspre centru spre exterior) marcate cu litere – primul cerc este A, al 2-lea B etc.  Centrul se numeşte “central camp” şi este, fireşte, situat la ora 6, pe Esplanade.  Anul acesta ultimul cerc înainte de limită, de exterior, era J.  Ca să înţelegeţi despre ce dimensiuni vorbim, între ora 2 Esplanade, deci interiorul cercului mic şi ora 10 Esplanade, tot interior, deci pe un arc de cerc relativ mic, erau 3,5 km.  Ei bine, deşi am ajuns relativ devreme (marţi la 11 a.m., în timp ce intrarea este admisă începând cu luni ora 00:00 şi multă lume vine de obicei numai spre sfârşit, fiindcă The Man arde sâmbătă seara) am găsit loc abia la I 9:00, deci foarte departe de centru în toate sensurile!  Este unul dintre motivele pentru care la Burning Man toată lumea îşi aduce biciclete (accesul automobilelor este complet interzis cu excepţia momentului în care vii şi al celui în care pleci; există rangers care se ocupă de asta şi o fac destul de conştiincios; în plus, viteza maximă de deplasare în Black Rock City este de 5 mile pe oră).  Deja cred că v-am plictisit teribil, aşa că, pentru cine doreşte amănunte, găseşte totul pe www.burningman.com

În căutarea noastră am văzut cele mai ciudate construcţii, oameni costumaţi genial, ca la bal mascat, o grămadă de nud, firesc pentru locul în care eram, însă pentru mine nu a fost deloc un şoc – depinde foarte tare, cred, de lucrurile cu care eşti obişnuit.  Dacă ţi-ai făcut toate vacanţele la Mamaia, Amara şi Buşteni şi ai refuzat să crezi că ceea ce arată Hollywood-ul în filme are vreo legătură cu realitatea, sau dacă ai cumva impresia că mişcarea hippie e numai un mit, atunci poţi fi surprins de ceea ce se întâmplă la Burning Man.  Altfel nu prea, mie mi s-a părut că văd cu ochii mei exact imaginea la care mă aşteptam.

După cele 9 ore de drum (incuzându-le pe cele 2 de oprire la shopping) iată-ne pe noi cei 11 muşchetari coborând cu ambiţie din RV în cele 37-38 de grade şi un soare orbitor, având ca bonus un vânt cu nisip cât cuprinde, pentru a instala tabăra.  Am muncit cu toţii cam 2 ore continuu: montat corturi, asigurat cu rebars – armături (cuiele obişnuite nu fac doi bani acolo, pentru că nu intră suficient în sol), protejat rebars cu mingi de tenis (altfel mori noaptea în mod sigur dacă te înfigi cu degeţelul în rebars), montat teepee – structura care urma să ne asigure umbra şi sub care urma să dormim, corturile fiind pentru bagaje, schimbat, spălat, asamblat cele 11 biciclete, cărora trebuise să le demontăm roata din faţă pentru transport, etc.

După montarea bicicletelor pentru mine a început faza amuzantă (sau tristă, cum vreţi să-i ziceţi).  În timp ce nişte oameni se ocupau de pregătirea unei binemeritate mese, eu a trebuit să (re?)învăţ să merg pe bicicletă, obiect pe care nu-l mai folosisem de 30 de ani.  Nu credeam deloc în povestea aia cu mersul pe bicicletă care nu se uită niciodată, vă spun sincer!  Amicul Tudor s-a ocupat de treaba asta cu cerbicie, ghidându-mă pe strada noastră I, în încurajările nebunilor din jur “you can do it!!!” şi, spre surpriza mea totală, am reuşit s-o fac după un tutorial de numai 5 minute.  Aşa că am plecat cu mult tupeu împreună cu ceilalţi în prima noastră explorare de BRC, spre playa, pe biciclete!

Iar aici, oameni buni, începe partea aproape indescriptibilă.  Din nefericire nu am poze din după amiaza respectivă (eram prea concentrată să merg pe bicicletă ca să mă gândesc la altceva), însă în timp ce îmi era binecunoscut peisajul de corturi şi RV-uri, spectacolul pe care îl ofereau oamenii era incredibil!  Ne-am îndreptat spre centrul playa, am văzut The Man, structura pe care e cocoţat are cam 40m, apoi the Temple, care anul acesta a fost de o mare delicateţe şi frumuseţe.  Pun aici câteva poze pe care, de fapt, le-am făcut a doua zi.  Enjoy!

Când am ajuns la Templu a fost chiar aproape de magic.  Sunt nişte clopote ciudate care bat în ritmuri şamanice, iar interiorul templului e întotdeauna plin de oameni care meditează într-o linişte absolută.  E frumos, chiar dacă pe mine ritualurile astea mistico-religioase nu mă impresionează câtuşi de puţin.  Imaginea este, vizual, splendidă, în special în seara respectivă, către amurg, când lumina, ceaţa de praf şi muzica contribuiau la crearea unei lumi paralele.

Revenind în registrul pragmatic, ne-am întors din excursie către tabără (ca să vă daţi seama de dimensiuni am avut nevoie de 25-30 min pe biciclete ca să revenim la 9 I) destul de emoţionaţi, însă şi cu o oboseală teribilă, poate numai a mea, care fusesem încordată continuu pe bicicletă 🙂

Cea mai frumoasă experienţă a zilei, totuşi, n-a fost spectacolul playei, ci apropierea şi comunicarea cu my fellow campers.  Luaţi fiecare în parte sunt nişte tipi grozavi.  Se va vedea mai departe că, în opinia mea, nu am format un grup omogen şi nici nu s-au creat energii comune puternice, deşi, din punct de vedere practic, ne-am înţeles perfect, fără fiţe şi figuri, toată lumea contribuind voluntar şi eficient la bunăstarea grupului.  Ceea ce e esenţial în condiţiile destul de dificile în care trebuie să te adaptezi în deşert.

Aşa că, după câte o bere sau un suc, ne-am îndreptat spre sacii de dormit din teepee în prima noastră seară, prea epuizaţi ca să mai facem un tur al nebunelor scene de dance de pe playa.

To be continued…

…and I Survived Burning Man 2011!

Doamnelor şi domnilor, am revenit cu bine de pe plaiuri americane.  Bateria de la aparatul foto e la incărcat, prietenii cu care am fost în camp înca n-au făcut share la fotografiile lor, mult mai bune decât ale mele, aşa că mai am puţin de aşteptat până să pot pregăti ceva demn de expus aici.  Vor fi mai multe episoade ale poveştii californiano-nevadeze, vă prezint astăzi prima parte.

Vineri seara, pe 26 august, am hotărât să nu dorm până plec spre aeroport, cu metroul de 4:37 a.m. (zborul spre Frankfurt decola la 6:20), în speranţa că voi reuşi să prind măcar câteva ore de somn între Frankfurt şi San Francisco.  Mă gândeam cu groază la cele 11 ore de zbor la care se vor adăuga cele 2 de stat la coadă la immigrations în care nu voi putea să fumez!  N-am izbutit să mă ţin de cuvânt şi am adormit pe la 12, din fericire după ce pregătisem bagajul – în mod foarte eficient aş zice, o valiză de numai 16kg şi un rucsac relativ mic şi uşor pe post de bagaj de mână.  N-am auzit ceasul deşteptător, aşa că m-am trezit la 3:40 în loc de 2:30, cum îmi propusesem, ca să am timp de spălat pe cap.  Am gâfâit niţel ca să termin pregătirile, dar am reuşit să cobor pe peron exact în momentul în care venea metroul.  Evident, zborul spre Frankfurt a întârziat cam jumătate de oră, însă aeroportul e mult mai prietenos decât credeam, în ciuda dimensiunilor apreciabile, aşa că în ora şi jumătate rămasă până la decolarea spre Frisco am avut destul timp să ies să fumez cele două ţigări disperate la care tânjeam.  M-am îmbarcat în Airbus 380 şi zborul a fost până la urmă foarte ok, cu excepţia faptului că n-am reuşit să dorm decât vreo 20 de minute legate şi am cam murit de foame, fiindcă cele două mese pe care le-am primit au fost la un interval de 8 ore.  Coada la control la intrarea în US a durat numai o oră şi am ieşit, în sfârşit, pe esplanada aeroportului din SF pe la ora locală 13.

Evident pentru oricine se interesa, eu n-am făcut-o, am constatat că telefonul meu Nokia nu funcţionează în US, nefiind tri-band, aşa că a trebuit să-mi închiriez un telefon din aeroport ca să pot lua legătura cu amicii care urmau să aterizeze de la New York în jumătate de oră.  Au reuşit să plece cu 1 oră şi jumătate înaonte ca JFK să se închidă din cauza uraganului Irene!  Cum cartela pe care o cumpărasem n-a vrut să funcţioneze, am pierdut o grămadă de timp cu funcţionara de la biroul de închirieri până am reuşit s-o activez.  I-am trimis un mesaj amicului cu care urma să mă întâlnesc, însă m-a găsit ca un băiat deştept singur, fiindcă mesajul n-a ajuns, dintr-un motiv care-mi scapă, de sunat am reuşit să sun chiar în România, iar sms-urile către numerele austriece funcţionau.

Am luat BART-ul, trenul care deserveşte toată larger San Francisco Area până în oraş, chiar în locul unde întoarce celebrul tramvai din SF,  şi am mers vreo trei blocks până la apartamentul lui Michael, unde urma să “crash in” până la plecarea spre Nevada luni seara.  Un loc absolut ameţitor, pe Folsom St., în care am cam intrat prin efracţie, recuperând cheile din garaj.  Am ieşit să mâncăm ceva la o terasă, la rugămintea mea, ca să pot fuma – nimeni pare să nu fumeze în SF, dealtfel puţini fumează în US, spălarea pe creier funcţionând, după cum bine se ştie, excelent în această ţară a tuturor posibilităţilor.  A trebuit să suport reproşurile şi prosteala celuilalt amic român şi a celui francez cu care ne-am văzut acolo pe tema fumatului până m-am săturat şi le-am explicat că nu au niciun drept să comenteze alegerile mele despre cum doresc să-mi duc viaţa :).

Din nefericire visurile mele de a vedea ceva din SF s-au spulberat, fiindcă grupul a decis că trebuie să ne îndreptăm spre REI, magazinul sportiv, Intersport-ul lor, pentru prima tranşă de cumpărături pentru BM.  Evident, era într-un mall la marginea oraşului fără niciun fel de atracţie “turistică”.  După ce am devenit mândra posesoare a unui Camelbak (rucsacel cu rezervor de apă), absolut necesar pentru supravieţuit în deşert, o bluză fleece pentru frigul de noapte, mat pentru sacul de dormit şi semnalizatoare pentru biciclete, m-am prăbuşit pe o saltea din living-ul lui Michael la ora 8 seara, ceva firesc după 3 ore de somn în ultimele 40.  Trezit la 5:30 a.m., ceea ce s-a dovedit genial contra jet lag-ului şi pierdut vreo 3 ore fumând pe afară.  Din fericire s-a trezit şi Tudor pe la 8, şi am mers la un breakfast place pentru nişte omlete excelente, felii de roşii şi cafea.  A urmat a doua rundă de cumpărături în cinci, cu celălalt prieten român, cel francez şi Caroline, americanca extrem de intelectuală şi simpatică, de numai 23 de ani, care s-a dovedit a fi cea mai apropiată persoană din grup în întreaga excursie.  Asta fiindcă şi-a făcut şcoala în Europa, prieteni! 🙂 Walgreens unde am cumpărat diverse, de la loţiune de protecţie solară până la baterii.

După ce am depozitat proviziile la Michael şi am mâncat, am plecat în 4, împreună cu Michael, să luăm RV-ul (o rulotă de 12 persoane care urma să ne transporte şi să ne găzduiască pe toţi) din Oakland, un drum de aproximativ o oră pe autostrăzile americane, neinteresant cu excepţia traversării golfului pe podul Oakland, de unde am putut să vedem un pic din Golden Gate, prin ceaţa omniprezentă în SF.  RV-ul arăta simpatic, exact ca-n filmele din anii 70, însă avea tot ce-i trebuia, aşa că l-am luat, am transferat cei 4500 de dolari aferenţi filipinezului care-l închiria şi am revenit în SF, complet epuizaţi din cauza căldurii.  Diferenţele de temperatură în SF sunt aproape la fel de rele ca-n deşert.  În miezul zilei era extrem de cald, iar seara un frig şi un vânt îngrozitoare, cred că nu erau mai mult de 12 grade.  Am pus mâna la treabă toţi 7, ne mai strânseserăm, şi am căptuşit podeaua rulotei complet cu cartoane şi duck-tape, pentru a o proteja de praful de pe playa, inamicul numărul 1 în deşert.  Am acoperit toate suprafeţele canapelelor şi salteaua patului din spate cu tarps.

Înainte de asta am apucat, totuşi, să fac primul (şi ultimul!!!) duş la Michael acasă şi să mă spăl pe cap.  Avea să-mi fie tare dor de senzaţia asta de păr curat!  Ziua s-a încheiat la zero-zero, o pizzerie napolitană denumită astfel după brandul de făină folosit la Napoli pentru aluat – vă aduceţi aminte de căutarea celebrei 3 nule de gospodine înainte de 89? 🙂 Mâncarea a fost excelentă, iar îngheţata de la sfârşit o delicatesă rară, pe care n-o vom găsi cu siguranţă în deşert!  Astfel s-a terminat o altă zi în care n-am avut nicio clipă să văd şi eu ceva din SF, cu excepţia peisajului văzut de pe podul Oakland.

Din păcate pozele nu sunt deloc grozave, fiindcă le-am făcut din maşină, iar lumina nu era nici ea ce trebuia.  Le pun oricum, fiindcă sunt practic singurele din SF pe care le am, iar restul grupului nu era deloc interesat de oraş.

A 3-a zi de US, cea în care urma să plecăm spre BM la căderea nopţii, a fost din păcate petrecută tot cu pregătiri, cumpărături, preluat trailerul pentru biciclete şi bagaje ce urma să fie tractat de rulotă, încărcat şi protejat, transferat bagajele din valizele fancy în duffel bags, care puteau să suporte acel “playa dust” despre care veteranii BM ne tot avertizau.  Sunt furtuni de praf pe playa, aşa că toată lumea a fost echipată cu ochelari de deşsert şi măşti pentru praf.  Esenţial de pus în bagaj sunt şi head lamps, cu care să poţi vedea şi fi văzut noaptea, în special pe bicicletă şi la toaletele portabile, the “portapotties”.

Înainte de plecarea către aventură s-a strâns întregul grup de 11 care urma să călătorească în rulotă şi am purces către un excelent restaurant mexican, unde a fost consumat un număr apreciabil de cocktail-uri şi de beri, pentru un adio cum se cuvine civilizaţiei.  Urma să supravieţuim o săptămână în deşert cu mâncare din conserve şi paste gătite în rulotă, gheaţă limitată de capacitatea lăzilor frigorifice şi a micului frigider şi congelator al RV-ului, aşa că ne-am răsfăţat cât am putut.

După ce am încărcat şi ultimele lucruri în RV, ne-am aşezat cum am izbutit pe canapele şi paturi şi primul şofer, Michael, a pornit către Nevada în jur de 1:00 a.m. duminică spre luni, 29 august.  Am reuşit să dorm până pe la 4 a.m., când ne-am oprit la un Safe Way în Reno pentru a cumpăra rezervele de apă şi alimente pentru tabără.  Nu s-a dovedit o sarcină uşoară, fiindcă fiecare avea propria părere despre cantităţile necesare, aşa c-au avut loc negocieri furtunoase, tranşate până la urmă de Michael, care era veteran BM – mergea cam a 10-a oară.  Până la urmă am calculat numărul de mese (inclusiv calorii!) pe care urma să le luăm.  A ieşit destul de bine, cum se va vedea mai târziu, deşi am fost dezamăgiţi că mai trebuia să oprim o dată pentru beri – americanii nu vând alcool înainte de 6 dimineaţa!

Următoarea oprire a fost pe zi, la 9:30 a.m., după încă nişte somn pe furate, la o benzinărie in the middle of nowhere, pe teritoriul unei rezervaţii indiene, lângă un parc de rulote exact ca-n filme.  Înconjurată de munţi într-un peisaj majestuos, şoseaua de numai două benzi (părăsisem autostrada de vreo 60km) părea oarecum pierdută.  Am alimentat RV-ul cu propan pentru generator şi am continuat încă 70 de mile până la intrarea către playa.  Deşertul se desfăşura în faţa noastră destul de ameninţător, în mijlocul unei furtuni de nisip.  În sfârşit, la Burning Man gate, la ora 11:00 a.m. marţi, 30 august!

To be continued…

Newer entries »