Nişte nemţăreală

26/11/2011 at 10:45 am (Book Shopping)

Bună dimineaţa, dragilor!  Ei, ştiu că sunteţi cu toţii la Gaudeamus azi, de fapt scriu de invidie :).  Eu mi-am anulat zborul de weekendul ăsta spre România (da, aveam bilet pentru târg…) pentru că am ceva foaaaaaaaarte important de făcut în Viena.  Voi avea o zi mi-nu-na-tă astăzi!  OK, îmi pare puţin rău de întâlnirile frumoase pe care le ratez şi de geamantanul de cărţi pe care mi l-aş fi cumpărat.  Dar am deja la Bucureşti vreo cincizeci de cărţi comandate în ultima vreme pe care trebuie să le aduc într-un fel aici – nu prea ştiu cum, având în vedere că nu mai vin în România până prin ianuarie.  Meine Schwester o să care îngrozitor când vine la mine de sărbători, hi!hi!

Ascult în delir de azi dimineaţă piesa asta http://www.youtube.com/watch?v=gujB7A5ycew&feature=fvwrel pe care v-o recomand şi vouă cu drag, ca să vă dea energie pentru sâmbăta asta grozavă.

Fiindcă nu vin la Gaudeamus şi fiindcă m-a impulsionat proful meu de germană (care e bulgar şi e un tip de nota zece!!!) mi-am cumpărat în ultimele două săptămâni cărţi în germană, pe care, o să râdeţi, le şi citesc!  Sunt foarte mândră de mine, am izbutit să înţeleg o carte de business în germană, de aici mi-a pornit de fapt curajul de a începe şi cu literatura.

A. am uitat să vă spun, ştiţi de ce e, printre altele, sâmbăta asta perfectă?  Pentru că azi e 26, deci 13×2!!! 😀

Lista de cărţi luate (o să fiu foarte fericită când o voi “tăia” de pe listă pe prima, adică voi fi citit prima mea carte în Deutsch de la cap la coadă) începe cu un bulgar recomandat de profu, un tip care a emigrat aici în anii 90 şi s-a apucat să scrie în germană, deci nu e foarte dificil în construcţii.  Primul lui roman de aici,  Engelszeugen (Limba îngerului) a avut un succes teribil, a fost premiat – înţeleg că e o carte despre bulgaria postcomunistă.

Ein Licht über dem Kopf – Dimitre Dinev (O lumină deasupra capului)

Meisternovellen – Stefan Zweig (Nuvele)

Ungeduld des Herzens – Stefan Zweig (Nerăbdarea inimii)

Musik des Einsamen – Herman Hesse (Muzica singurătăţii, poezie)

Ruhm. Ein Roman in neun Geschichten – Daniel Kehlmann (Glorie. Un roman în nouă povestiri)

Brief an D. – Andre Gorz (Scrisoare către D.)

N-am putut să mă abţin şi, cumpărând pentru cineva The Power of Now a lui Eckhart Tolle (pe care v-o recomand – nu pentru că aş fi fost capturată de “filozofia” lui Tolle în totalitate, ci pentru că sunt câteva lucruri foarte valoroase acolo; a fost tradusă în româneşte, Puterea prezentului, la editura Curtea Veche dar e preferabil s-o citiţi în engleză) am mai luat şi Ill Fares the Land a lui Tony Judt, o carte despre “întoarcerea la valorile adevărate în politică”.

Vă las cu bine, târguiţi cu spor! 🙂

Advertisement

15 Comments

Varză cu fiţe de sparanghel

24/11/2011 at 11:13 am (Roman)

Particulele elementare – Michel Houellebecq

Polirom, 2006.  Trad. Emanoil Marcu

Mă veţi ierta, au trecut deja vreo două săptămâni de când am încheiat romanul lui uelbec, aşa că nu mai ţin minte foaaaaarte multe detalii din el.  M-am apucat dealtfel oarecum în silă, pentru că ţineam neapărat să-mi fac o idee mai clară despre scrierile lui anterioare Goncourt-premiatei Harta şi teritoriul, pentru a putea face diferenţa atunci când voi ajunge la ea.  Nu mai citisem decât Posibilitatea unei insule, care m-a enervat suficient de tare ca să trântesc postarea de aici.  Aş putea s-o reproduc aproape copy-paste cu aplicabilitate la “Particule”, dar o să mă străduiesc să fac un pic de valsuri pe lângă, doar ca să nu credeţi că m-a părăsit inspiraţia.

Să mă bată zeii dacă pricep cum de omul ăsta e considerat mare scriitor sau, mă rog, a trezit atâta interes cu romanele lui infect de preţioase, cu pretenţii de filozofie!  Prieteni, asta e cel mult filozofie de baracă, de curtea şcolii.  În “Particulele elementare” sunt doi boi în loc de unul, ca în “Insulă”, care o freacă aiurea prin viaţă – unul se face mare om de ştiinţă inventând probabil tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte pen-că, mă-nţelegi ţaţo, n-avea sentimente şi atunci judeca omenirea cinic, iar celălalt e frati-su, un obsedat sexual dus cu capul, care, pasămite, îi oferă material de gândire.  Ăsta e subectu.

Să nu credeţi însă că povestea asta cu iz de varză reîncălzită e spusă cinstit, să înţeleagă tot poporul şi eventual să se masturbeze tot cam la 5 pagini, când Houellebecq descrie cu lux de amănunte câte o partidă de sex oral.  Sau la 10 pagini când descrie la fel de detaliat câte o labă.  Nooooooo, avem nevoie de temeiuri ştiinţifice!  Aşa că dă-i cu câte un capitol întreg din trei despre fizică cuantică – vezi particulele elementare –  genetică, biochimie şi metafizică.  Fiindcă suntem intelectuali şi avem fiţe-n cap, nu scriem numai aşa în dorul lelii, tragem nişte concluzii serioase be baza ultimelor descoperiri ştiinţifice.  Concluziile serioase fiind tot alea de care mi s-a urât: postmodernismul consumist care a desfiinţat noţiunea de umanitate în sens înalt, a înlocuit sentimentele cu simple reacţii hormonale etc. etc. etc. 

Partea aşa zis ştiinţifică nu are profunzime, povestea este neinteresantă, iar din punct de vedere al stilului literar, cel puţin în traducerea românească, marele scriitor francez contemporan mi se pare destul de slăbuţ.  Scrie ca să şocheze, însă nici măcar nu e cinstit ca Ryu, care explorează instinctele animalice în profunzime ca să redea o imagine şocantă şi se opreşte acolo, nu se mai repede şi să facă judecăţi sau să tragă ocheade cinice şi să arunce concluzii dăştepte ca Houellebecq. 

În consecinţă mă opresc aici cu ce a mai scris înainte de Harta şi teritoriul, că mi-e să nu mi se facă atât de lehamite încât să nu mă mai apuc nici de ea, deşi am înţeles de peste tot că de data asta a schimbat macazul, hotărându-se să demonstreze că ştie să scrie în aşa fel încât să dea bine pentru toată lumea, inclusiv pretenţioşii din juriul Goncourt.  În ce mă priveşte mi se pare mult mai cinstit şi mai instructiv să mă uit la un film porno dacât să mă masturbeze intelectual Michel Houellebecq.

32 Comments

Jazz şi tristeţi

14/11/2011 at 10:30 pm (Proza scurta)

Nocturnes – Kazuo Ishiguro

Faber&Faber, 2009

Nocturnes

Nu-mi aduc aminte dacă am mai scris vreodată pe blog despre vreo carte a lui Kazuo Ishiguro.  Probabil nu, fiindcă prima carte (A Pale View of Hills – Amintirea palidă a munţilor) i-am citit-o cu mult înainte de a-mi face blog, Rămăşiţele zilei este un film care m-a impresionat atât de tare, încât, pentru prima dată în viaţa mea, nu am mai vrut să citesc şi cartea, iar Never Let Me Go nu am terminat-o niciodată – nu mai ştiu de ce, dar sunt convinsă că din cauza unei încurcături, am pierdut cartea sau ceva, fiindcă de plăcut îmi plăcea mult. 

Cert este că mi se pare un scriitor extraordinar de bun, poate din cauza anglofiliei mele pronunţate, care mă face să mă gândesc cu foarte multă căldură la un japonez adaptat atât de perfect culturii britanice, încât a scris o carte cult pentru spiritul britanic (Rămăşiţele), şi, în acelaşi timp, rămas atât de ancorat în istoria propriei ţări încât a scris una dintre cele mai frumoase şi delicate cărţi despre fantoma bombelor atomice din Japonia în WW2 (Amintirea). 

Principala trăsătură a scrisului lui Ishiguro mi se pare a fi un soi de dulceaţă nostalgică ce nu decade nicio clipă în lacrimogen sau dulcegărie.  Are un incredibil instinct de a prinde cititorul cu o voce de sirenă, cumva romantică, dar autentică în sunet şi onestă în intenţie.  E destul de greu să vorbeşti despre Ishiguro astfel, căutând să-l caracterizezi la nivelul tuturor scrierilor sale, să-i descrii stilul,  pentru că temele abordate de el în cele patru lucrări despre care am vorbit până acum sunt cum nu se poate mai diferite între ele, fiecare are tonul ei.  Iarăşi poate trezi neîncredere faptul că absolut toate cărţile lui au primit premii literare importante.  Suficient să spun de Booker Prize  primit pentru Rămăşiţele zilei şi la care a fost short-listed pentru încă două romane.

Nocturnele sunt cinci povestiri care te duc în lumea muzicii, în special a jazzului american.  Împletesc dragostea pentru muzică cu iubirea omenească (mi-am adus aminte de cartea lui Makine cu acelaşi nume, ce frumuseţe!) şi răscrucile la care ne trezim odată cu trecerea timpului.  Nu pot ocoli cuvântul gingăşie când mă gândesc la ele, sunt create exact ca nişte piese muzicale de mare fineţe şi intimitate, ca nişte sonate pentru vioară.  De o sensibilitate şi tristeţe uneori copleşitoare, vorbesc mult despre sentimentele asociate pierderii iubirii, însă fără să atingă furtunile tragediei.  Sunt nişte scrieri aparent simple, dar de un rafinament care ţi le readuce în amintire, răvăşindu-te, zile întregi după ce le-ai terminat.

Un deliciu pentru împătimiţi, o literatură care vibrează prin puritate, pe care nu poţi să n-o apreciezi chiar dacă nu eşti pasionat deloc nici de muzică nici de tristeţile poveştilor de iubire.  O carte pe care s-o citeşti oricând.

Kazuo Ishiguro este cu siguranţă scriitorul meu japonez favorit, probabil pentru că este atât de britanic!  Sau atât de cosmopolit dacă ne luăm după aceste Nocturne în care se  joacă lejer cu câteva naţionalităţi şi oraşe europene sau americane.  Dacă n-ar fi Yasushi Inoue cu splendida “Puşca de vânătoare”, cred că i-aş da câteva clase peste toţi ceilalţi japonezi pe care i-am citit, însă e cu siguranţă o problemă de gust.  În orice caz, cred că nimeni nu poate regreta că-şi petrece două-trei ore citind aceste Nocturne, sunt scrise pentru aceia care-şi mai aduc aminte cum te atinge literatura adevărată.

21 Comments

Pierdută prin timp

14/11/2011 at 9:20 pm (Diverse, Eveniment)

Am crezut până şi eu c-am abandonat de tot blogul ăsta, ce să mai zic de voi?  Mă rog, am citit undeva de curând că nu trebuie niciodată să te scuzi când faci pauză de postări pe blog (de unde şi până unde regulile astea, beats me!) aşa că trec repede să vă povestesc puţin despre ce şi cum s-a întâmplat pe la evenimentele literare din Viena pe care le-am semnalat aici, nu de alta, dar am ambiţia să scriu şi despre nişte cărţi, totuşi, în seara asta, în cazul în care mai am energie.

Mircea Cărtărescu a citit poezie sâmbătă seara, pe 5,  la Teatrul Odeon de pe Taborstrasse, iar duminică din Orbitor – Corpul, în acelaşi loc.  Sâmbătă nu aveam cum să merg oricum, iar duminică am ajuns la spartul târgului, pentru că încurcasem orele.  Fiind un eveniment cu mulţi invitaţi, a fost foarte multă lume, sala teatrului era plină ochi, aşa că n-aş putea să spun câţi oameni veniseră pentru MC special sau pentru alţii.  În orice caz erau o grămadă de români prin preajmă.  Am reuşit să schimb două vorbe cu MC, îmbrăcat deja şi pe picior de plecare.  Nu aveam niciunul dintre volume la mine ca să cer autografe, nu prea ar fi avut sens, eu cam detest oricum să deranjez oamenii cu aşa ceva, dar am discutat despre întâlnirea sa de la Berlin cu zum, care mi-a dat şi mie curajul să-l abordez aici.  O să-i dezamăgesc pe detractorii lui, spunându-vă că n-a fost nici arogant, nici scorţos, nici preţios, nici afectat, ci per-fect normal – plăcut şi zâmbitor, deşi era, presupun, foarte obosit.  A amintit de “vremea teroristei“, ceea ce m-a făcut şi pe mine să zâmbesc cu drag – e o instituţie luciat, ce mai!

Săptămâna trecută a fost un adevărat maraton literar românesc organizat de ICR la sediul de pe Argentinierstrasse, la care, din păcate, a participat mult mai puţină lume decât mă aşteptam – cel puţin în prima seară în care am fost, când a citit şi povestit Gabriela Adameşteanu.  Poate pentru că era luni.

Săptămână grea fiindcă eu am pornit-o deja de duminică, ziua sosirii celor trei scriitori români la Viena.  Mă întâlnisem cu Marin la o cafea de după amiază, l-am condus până la hotel, unde ne-am întâlnit cu Gabriela Adameşteanu, Adriana Bittel şi Ernest Wichner, scriitor de origine germană, plecat din România în anii 70, director al Literatur Haus Berlin, un personaj absolut fascinant – este şi traducător în germană din literatura română.  D-na Bendovski, directoarea ICR Viena, a fost o gazdă impecabilă, m-a primit şi pe mine care mă lipisem de grup ca râia, aşa că am savurat o cafea şi discuţii mai mult sau mai puţin organizatorice până pe seară.  Apoi am fost la o cină liniştită într-un restaurant tradiţional de pe lângă institut, în zona Belvedere, unde se află, dealtfel şi Ambasada română, cu Marin, d-na Bittel şi dl. Wichner.  Doamna Bittel este absolut fermecătoare, de un umor extraordinar, cu o tinereţe în priviri şi cuvinte care te lasă lat.  Făceau un trio grozav cu dl. Wichner, calm, spiritual şi cu un delicios uşor accent german şi cu Marin, cu blândeţea lui combinată cu o intransigenţă totală atunci când vine vorba de poezie şi tot ce ţine de ea 🙂  În orice caz, vorbeam de parcă ne-am fi cunoscut cu toţii de cel puţin trei vieţi.

Luni seara, după lectura d-nei Adameşteanu, ne-am retras fără cele două doamne, cărora le era frig şi somn, la poveşti într-un alt restaurant tradiţional, de data asta unul frumos şi plin până la 1 noaptea (aviz celor care spun că Viena doarme!) împreună cu o prietenă de-a lui Marin, Anca,  traducătoare care locuieşte la Amsterdam.  De marţi până joi n-am avut eu cum să merg la lecturi, având obligaţii prin alte părţi, însă joi m-am alăturat după o cină obligatorie din cadrul unui eveniment de-al meu de birou, lui Marin, Ernest şi Georg Aesch, celălalt participant la eveniment, şi dânsul traducător din română, locuind în Germania de nişte zeci de ani, care terminau seara într-un bar simpatic din aceeaşi zonă.  O atmosferă grozavă şi o seară de ţinut minte, plină de bucurie şi de poveşti.  Vineri seară, după o extrem de interesantă convorbire despre traductologie la ICR cu d-na profesor Marta Jeanrenaud de la Universitatea din Iaşi, d-nii Wichner şi Aesch, am avut bucuria de a merge cu toţii, inclusiv d-nele Adameşteanu şi Bittel de această dată, la cină.  Conversaţiile au fost extrem de interesante pentru mine, nu în ultimul rând pentru că dl. Wichner ne-a relatat, cu exasperare şi umor, povestiri despre securiştii de la universitatea din Banat unde fusese coleg cu Herta Müller sau saga interminabilă prin care a trecut prin România pentru a obţine nişte date relevante despre biografia lui Max Blecher, atunci când i-a tradus prima carte în germană.  Am primit, tot în seara respectivă, “Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă” de la d-na Adameşteanu, aşa că acum am şi un exemplar cu autograf.  Cu modestia caracteristică, că întrebase în prima seară dacă am vreo carte de-a dumneaei!!! Evident că le aveam pe toate, dealtfel despre cartea primită am scris una dintre primele mele însemnări pe blog, în februarie 2008 – deci o am chiar aici la Viena, acum, în dublu exemplar…

Desigur că în tot timpul ăsta cel mai mult am stat de poveşti cu Marin, despre poezie, iubire, literatură şi, evident, prietenii Dan Coman (căruia îi mulţumesc mult pentru “ghinga”, am primit-o în bună stare, deja citit mult din ea, incredibilă!), John Partene, Radu Vancu, Ana Alfianu, Ana Dragu sau Vasile Leac sau white noise sau Claudiu Komartin.  Pentru mine a fost minunat, sper să nu-l fi plictisit prea tare pe Marin şi, mai ales, sper să ne întâlnim într-o bună zi cu toţii şi încă alţii, eventual la Bistriţa la festival. 

Cum îi tot repetam lui Marin, probabil am avut cea mai bună idee din viaţa mea când mi-am făcut blog, din cauza şansei de a-i cunoaşte pe aceşti oameni care-mi fac viaţa mai bună decât ar fi putut fi altfel, în toate direcţiile la care mă pot gândi.

38 Comments

O mare bucurie

06/11/2011 at 12:42 pm (Eveniment)

De la Institutul Cultural Roman:

Berühmte rumänische Autoren stellen sich dem österreichischen Publikum vor/ Scriitori români renumiţi se prezintă publicului austriac

Die Schauspieler Katharina Stemberger und Till Firit öffnen an jedem Abend gemeinsam mit den Autoren ein Tor zur rumänischen Realität, bevor und nach dem Jahr der historischen Wende – 1989. Festgehalten in all ihrer Grausamkeit, Traurigkeit, Poetik und ihrem Surrealismus, werden diese Momente unter der flinken Feder der großen rumäniscen Autoren Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Adriana Bittel und Marin Mălaicu Hondrari zu einzigartigen und spannenden literarischen Erfahrungen. Die Abende enden bei einem Glas Sekt und einem Autogramm auf dem zweisprachigenReader, die das RKI Wien mit Unterstützung von Tarus Media extra zu diesem Anlass aufgelegt hat.

Actorii Katharina Stemberger şi Till Firit vă deschid în fiecare seară, în prezenţa autorilor, o poartă către realitatea românească,de dinainte şi după anul marilor schimbări – 1989. Surprinse în cruzimea, tristeţea, poetica sau suprarealismul lor, momentele reţinute de mari autori români ca Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Adriana Bittel şi Marin Mălaicu Hondrari în textele de proză scurtă, se constituie în experienţe literare uniceşi captivante. Serile se încheie cu o cupă de şampanie şi un autograf din partea autorilor pe micro-antologia bilingvă editată de ICR Viena, cu sprijinul Tarus Media, special pentru această ocazie.

Wir erwarten Sie gerne,/ Vă aşteptăm cu drag,

Mag. Carmen Bendovski

Leiterin des Rumänischen Kulturinstituts Wien/ director Institutul Cultural Român Viena

Între timp am vorbit cu Marin şi am aflat că dl. Agopian nu va mai participa.  Sunt foarte bucuroasă de acest eveniment, după cum vă puteţi imagina!  ICR Viena merită, din nou, toată admiraţia! 

3 Comments